CASE OF S.C. v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF S.C. v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 10 februarie 2015

În Cauza S.C. împotriva României

(Cererea nr.

9356/11)

Strasbourg

Definitivă

10/05/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza S.C. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preșidente, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc,

judecători, și Stephen Phillips, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

9356/11 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant turc, domnul S.C. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 10 februarie 2011 în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Președintele camerei a aprobat cererea de nedivulgare a identității, formulată de reclamant (art. 47

§

4 din Regulamentul Curții – „regulamentul”).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de E. Bozai, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții guvernamentali, doamnele I.

Cambrea și C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul susține, în special, că privarea sa de libertate a fost ilegală și că nu a beneficiat, la nivel intern, de garanții pentru a contesta îndepărtarea lui de pe teritoriu, cu încălcarea, potrivit acestuia, a art. 5

§

1 lit. f) și a art. 5 § 4 din Convenție, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

4

. Printr-un fax din 10 februarie 2011, reclamantul a solicitat Curții să intervină pe lângă Guvernul român pentru ca acesta să suspende, în temeiul art. 30 din regulament, orice măsură în vederea îndepărtării de pe teritoriu.

5

. Printr-o decizie din 15 februarie 2011, președintele camerei a decis, ținând seama de circumstanțe, să nu indice Guvernului român să adopte măsura provizorie solicitată de persoana în cauză.

6

. La 6 martie 2012, cererea a fost declarată parțial admisibilă și capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. f) și art. 5 § 4 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție au fost comunicate Guvernului.

7

. Guvernul turc, căruia i s-a comunicat o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 lit. a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere asupra cauzei.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

8

. Reclamantul s-a născut în 1982 și locuiește în Manisa (Turcia).

A. Contextul cauzei

9

. Începând cu anii 2000, reclamantul a devenit succesiv simpatizant al următoarelor partide turce: Partidul Democrației Poporului, Partidul Adunării Democratice și Partidul Democratic al Poporului („DEHAP”).

10

. În 2003, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în Turcia, pentru infracțiuni legate de activități considerate ca fiind teroriste și ca având legătură cu PKK, și anume pentru încurajarea tinerilor să se înroleze în trupe de gherilă.

Acesta și-a executat pedeapsa în perioada 2003-2005.

11

. Printr-o hotărâre din 14 decembrie 2007, Judecătoria din Istanbul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de șase ani și trei luni, pentru trimiterea unor tineri să se înroleze în trupe de gherilă. Potrivit persoanei în cauză, această hotărâre a fost confirmată de Curtea Supremă din Ankara, printr-o hotărâre din 30 martie 2010. Reclamantul nu a prezentat Curții nici această ultimă hotărâre, nici deciziile prin care a fost condamnat în 2003 și 2007.

B. Intrările reclamantului în România

12

. La 22 septembrie 2008, reclamantul a intrat în România prevalându-se de un permis de muncă. La 2 decembrie 2008, Oficiul Român pentru Imigrări („ORI”) a emis o decizie prin care a dispus returnarea reclamantului în Turcia. Două săptămâni mai târziu, reclamantul a plecat din România în Turcia, fără a solicita azil.

13

. La 16 iunie 2009, Consulatul Român din Ankara i-a eliberat reclamantului o viză de cinci zile pentru a tranzita România către Republica Moldova. La 27 iunie 2009, reclamantul a intrat în România prevalându-se de această viză de tranzit.

C. Cererea de azil a reclamantului

14

. La 1 iulie 2009, reclamantul a depus o cerere de azil la ORI. La 16 iulie 2009, reclamantul a avut o întrevedere cu un funcționar din cadrul ORI, în prezența unui interpret de limba kurdă. Acesta a refuzat prezența unui avocat la întrevedere.

15

. Printr-o decizie din 31 iulie 2009, ORI a respins cererea de azil a persoanei în cauză. După ce a observat că susținerile acestuia din urmă cu privire la condamnările sale penale constituiau un element important care trebuia să fie luat în considerare la pronunțarea asupra temeiniciei cererii, ORI a apreciat că declarațiile reclamantului nu erau credibile, în ansamblul lor. În această privință, ORI a luat notă de declarațiile succesive contradictorii ale persoanei în cauză, referitoare la data primei sale condamnări și la perioada executării pedepsei, la existența cazierului său judiciar, situația sa familială și afinitățile sale politice cu DEHAP. ORI a subliniat că persoana în cauză nu întâmpinase nicio problemă la plecarea din Turcia, în ceea ce privește eliberarea unui pașaport și obținerea vizelor, în pofida cazierului judiciar al acestuia și a procesului penal pendinte împotriva sa. După citarea unor documente internaționale cu privire la situația persoanelor persecutate în țara lor de origine, ORI a concluzionat că cererea era nefondată.

16

. Reclamantul a contestat această decizie în fața judecătoriei de sector competente din București („judecătoria”). Prin hotărârea din 28 mai 2010, judecătoria a respins contestația reclamantului. În urma recursului introdus de reclamant, prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2011, Tribunalul București a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță.

D. Procedura inițiată în scopul declarării reclamantului drept persoană indezirabilă și al plasării acestuia într-un centru de cazare a străinilor

17

. La 24 august 2010, Serviciul Român de Informații, („SRI”) a prezentat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București („parchetul”) o propunere vizând declararea reclamantului drept persoană indezirabilă și interzicerea șederii sale în România pentru o perioadă de cincisprezece ani, pe motiv că informații temeinice indicau faptul că persoana în cauză desfășura activități de natură să pună în pericol securitatea națională. SRI și-a întemeiat cererea pe documentele și informațiile prezentate parchetului, clasate ca secrete de stat de nivel strict secret.

18

. Printr-o decizie pronunțată în aceeași zi, parchetul a sesizat Curtea de Apel București („curtea de apel”) cu o cerere de declarare a reclamantului persoană indezirabilă pentru o perioadă de cincisprezece ani, din rațiuni de securitate națională. Acesta și-a întemeiat cererea pe art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României („Legea nr. 51/1991”), pe art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului („Legea nr. 535/2004”) și pe art. 147 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194 din 12

decembrie 2002 privind regimul străinilor în România („OUG nr. 194/2002”). Acesta a solicitat, de asemenea, plasarea în custodie publică a persoanei în cauză. Parchetul a precizat că, din documentele puse la dispoziția sa de către SRI, reieșea că reclamantul a desfășurat activități care aveau ca obiect favorizarea actelor de terorism.

19

. Documentele clasate ca secrete de stat de nivel strict secret, furnizate parchetului de către SRI, în sprijinul cererii sale, au fost depuse la dosarul cauzei pentru a putea fi examinate de curtea de apel. Reclamantul nu a avut acces la aceste documente. ORI a fost citat să compară în cadrul procedurii în calitate de pârât.

20

. La 24 august 2010, reclamantului i-a fost trimisă o citație redactată în limba română, pentru a compărea la o ședință în fața curții de apel, stabilită pentru data de 25 august 2010, orele 11. Persoana în cauză, care se afla într-un centru pentru solicitanți de azil din București, a semnat acest document.

21

. Reclamantul nu s-a prezentat la ședința din 25 august 2010 în fața curții de apel și nu a depus niciun memoriu în apărare.

22

. În cadrul acestei ședințe, parchetul a prezentat oral faptele imputate reclamantului, și anume că, din documentele furnizate de SRI, reieșea că persoana în cauză, care fusese condamnată în Turcia la trei ani de închisoare pentru apartenență la grupări teroriste, avea legătură cu activități teroriste. De asemenea, parchetul a precizat că activitățile reclamantului erau de natură să pună în pericol securitatea națională și că acesta se afla, în plus, sub supravegherea organelor specializate în materie.

23

. Prin hotărârea din 25 august 2010, curtea de apel a admis cererea parchetului, a declarat reclamantul persoană indezirabilă pentru o perioadă de cincisprezece ani și a dispus luarea acestuia în custodie publică până la executarea hotărârii. În partea introductivă a hotărârii sale, curtea de apel a reluat faptele imputate reclamantului de către Parchet (supra, pct.

22

). După ce a subliniat că cererea de azil a reclamantului a fost respinsă întâi de judecătorie și că un recurs se afla pe rol, curtea de apel s-a exprimat după cum urmează:

„[e]xaminând informațiile comunicate de SRI, clasate ca secrete de stat de nivel «strict secret», curtea constată că acestea dovedesc faptul că cetățeanul străin desfășoară activități care sunt de natură să pună în pericol siguranța națională”.

24

. În continuare, aceasta a citat textul integral al art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, al art. 44 din Legea nr. 535/2004, al art. 147 din OUG nr. 194/2002 și al art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților. Curtea de apel a concluzionat astfel:

„Ținând seama de elementele precedente și având în vedere art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, potrivit căruia, atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza acestei măsuri, curtea de apel admite cererea [parchetului] și declară cetățeanul turc S.C. (...) persoană indezirabilă pentru o perioadă de cincisprezece ani.

Curtea de apel dispune plasarea în custodie publică a cetățeanului străin, în temeiul art. 97 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 (...), până la executarea acestei decizii, în condițiile prevăzute la art. 85 alin. (8) [din aceeași ordonanță]”.

25

. Curtea de apel a menționat în hotărârea sa faptul că aceasta putea fi atacată cu recurs, în termen de cincisprezece zile de la comunicarea sa.

26

. În aceeași zi, ulterior pronunțării hotărârii, un ofițer specializat s-a deplasat la centrul de cazare pentru solicitanții de azil în care era găzduit reclamantul, pentru a-i comunica hotărârea. Având în vedere că nu l-a găsit pe reclamant, ofițerul a afișat hotărârea în cauză la centru, în conformitate cu normele legale în materie.

27

. În aceeași zi, la orele 14, reclamantul a fost interpelat în oraș și condus la sediul ORI pentru verificarea identității sale. La orele 17, ORI a transferat reclamantul la Centrul de cazare a străinilor din Otopeni. Cu ocazia plasării reclamantului în centru, ORI a emis o primă decizie, redactată în limbile engleză și română. Prin această decizie, persoana în cauză era informată că fusese declarată persoană indezirabilă de către curtea de apel, printr-o hotărâre din 25 august 2010, că dreptul său de ședere în România se încheiase în aceeași zi și că, în temeiul art. 85

alin. (8) din OUG nr.

194/2002, agenții ORI vor proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriu sub escortă. Prin altă decizie redactată în aceeași zi, de asemenea în limbile engleză și română, ORI l-a informat pe reclamant că a fost plasat în custodie publică, în conformitate cu art. 97 alin. (1) și (4) din OUG nr. 194/2002, și că această măsură putea fi prelungită la fiecare treizeci de zile și putea să fie contestată în termen de zece zile de la comunicarea sa.

28

. La 25 octombrie 2010, reclamantul a mandatat un avocat pentru a-l reprezenta în cadrul procedurii. În aceeași zi, la solicitarea acestui avocat, hotărârea din 25 august 2010 a fost comunicată persoanei în cauză.

29

. La 29 octombrie 2010, reclamantul, reprezentat de avocatul său, a formulat recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție („Înalta Curte”) împotriva hotărârii din 25 august 2010, menționate anterior. Acesta a precizat că hotărârea citată anterior nu i-a fost comunicată și a solicitat repunerea în termenul legal de formulare a recursului său.

30

. Înalta Curte a dispus repunerea în termenul de formulare a unui recurs pe motiv că hotărârea contestată fusese comunicată reclamantului prin afișare și că nu existau dovezi că acesta din urmă primise efectiv comunicarea acestei hotărâri.

31

. În ceea ce privește ședința stabilită pentru data de 11 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat amânarea cauzei, pentru ca avocatul acestuia să poată formula o cerere de acces la documentele clasate de la dosar, la Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat („ORNISS”). Acesta a mai arătat că avea nevoie de timp pentru a obține hotărârea definitivă internă care a fost pronunțată împotriva lui în Turcia, pentru a dovedi că fusese condamnat penal pentru susținerea unei organizații teroriste și nu pentru apartenența la aceasta.

32

. În motivele sale de recurs, reclamantul a indicat, de asemenea, că fusese citat să se prezinte în fața curții de apel printr-o notă scrisă în limba română, precizând că nu cunoștea această limbă, și că din acest motiv nu se prezentase, deși documentul era o citație. În continuare, a precizat că, în cursul procedurii, nu a beneficiat de garanții suficiente împotriva arbitrarului, având în vedere că nu a avut acces la documentele prezentate de parchet curții de apel, și că, potrivit acestuia, hotărârea instanței menționate anterior nu a fost motivată în niciun fel. Acesta a susținut că privarea sa de libertate era ilegală. În ultimul argument invocat în cadrul recursului său, acesta a indicat că, „[prin dispunerea măsurii] plasării [s]ale în custodie publică (...) cu scopul [de a proceda la] îndepărtarea sa de pe teritoriu, a fost încălcat art. 5

§

1

lit. f) din Convenție”.

33

. Totodată, reclamantul a sesizat Înalta Curte cu o cerere de suspendare a executării hotărârii contestate din 25 august 2010, până la pronunțarea unei hotărâri asupra recursului său. Acesta a precizat că trebuia să execute o pedeapsă cu închisoarea la întoarcerea în Turcia și a pretins că, în general, deținuții care făceau parte din minoritatea kurdă erau maltratați în închisoare și că, potrivit acestuia, gardienii, pe care îi considera agresori, nu erau sancționați în niciun fel.

34

. Printr-o hotărâre definitivă din 11 noiembrie 2010, Înalta Curte a respins, în primul rând, cererea de amânare a cauzei formulată de reclamant, pe motiv că acele cauze care privesc declararea unui străin ca persoană indezirabilă trebuiau soluționate în regim de urgență. Aceasta a subliniat că avocatul reclamantului a fost mandatat începând cu 25 octombrie 2010 pentru a-l reprezenta pe reclamant în cauză și că acesta beneficiase așadar de suficient timp pentru a face demersurile necesare în fața ORNISS.

35

. Prin aceeași hotărâre, Înalta Curte a respins recursul reclamantului ca nefondat. După ce a subliniat că persoana în cauză fusese citată în mod legal să se prezinte, aceasta a considerat că curtea de apel aplicase în mod corect dispozițiile legale aplicabile în speță. Înalta Curte a hotărât că, în pofida cererii de azil pendinte, reclamantul putea fi declarat persoană indezirabilă, având în vedere că se aflau în joc elemente legate de securitatea națională. Aceasta a subliniat că prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România nu pot fi aplicate cu prioritate în cazul în care rațiuni de securitate națională

sau de ordine publică impun îndepărtarea de pe teritoriu a unui străin, precizând că aceasta era situația în speță. În cele din urmă, aceasta a respins cererea de suspendare a executării hotărârii din 25 august 2010 ca fiind fără obiect.

36

. Ulterior pronunțării hotărârii, reclamantul a rămas închis în Centrul de cazare a străinilor din Otopeni până la 17 mai 2011, dată la care acesta a fost transferat către Turcia la orele 8.20.

II.

Dreptul intern relevant

37

. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:

Art. 10

„Toate datele și [toate] informațiile referitoare la cererea de azil sunt confidențiale. Obligația privind respectarea confidențialității revine tuturor autorităților, organizațiilor care desfășoară activități în domeniul azilului sau unor terțe persoane implicate în procedura de azil ori care, accidental, intră în posesia unor astfel de date.”

Art. 17

„(1) Pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de protecție are următoarele drepturi:

a) [dreptul] de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil (...);

(7) Procedura de azil prevăzută la alin. (1) se finalizează (...) la data pronunțării hotărârii instanței de recurs.”

38

. Dispozițiile relevante în speță ale OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:

Art. 85 – Declararea ca indezirabil

„(1) Declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că [această persoană] intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.

(2)Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel Bucuresti, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Procurorul sesizează instanța de judecată, la propunerea instituțiilor cu competențe în domeniul ordinii publice și securității naționale care dețin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzut la alin. (1).

(3)Datele și informațiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru rațiuni de securitate națională se pun la dispoziția instanței de judecată, în condițiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasificate.

(4)Sesizarea prevăzută la alin. (2) se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților. Instanța de judecată aduce la cunoștința străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasate.

(5) Curtea de Apel București se pronunță, prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la sesizarea formulată în condițiile alin. (2). Hotărârea instanței este definitivă. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia.

(6) Hotărârea se comunică străinului, precum și Oficiului Român pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.

(7) Dreptul de ședere a străinului încetează de la data pronunțării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil.

(8) Punerea în executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil se realizează prin escortarea străinului până la frontieră sau până în țara de origine, de către personalul specializat al Oficiului Român pentru Imigrări.

(9) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani […]”

Art. 86 – Recursul împotriva hotărârii prevăzute la art. 85 alin. (5)

„(1) Hotărârea prevăzută la art. 85 alin. (5) poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la data comunicării, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța se pronunță în termen de 5 zile de la data primirii cererii.

(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil. În cazuri temeinic justificate și pentru a se preveni producerea de pagube iminente, străinul poate cere instanței să dispună suspendarea executării hotărârii prin care a fost declarat indezirabil, până la soluționarea căii de atac. Instanța va soluționa cererea de suspendare de urgență, hotărârea pronunțată în acest caz fiind executorie de drept.”

Art. 92 – Interzicerea îndepărtării

„(1) Îndepărtarea străinului este interzisă în următoarele cazuri: (...)

e) există temeri justificate că viața îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie trimis;

f) îndepărtarea este interzisă de documente internaționale la care România este parte.

(...)

(4) Fac excepție de la prevederile alin. (1) […] străinii care constituie un pericol pentru ordinea publică, securitatea națională ori care suferă de o boală care amenință sănătatea publică și refuză să se supună măsurilor stabilite de către autoritățile medicale.”

Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor

„(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertății de mișcare pe teritoriul statului român, dispusă de magistrat împotriva străinului […] care a fost declarat indezirabil […]

(4) Luarea în custodie publică a străinilor declarați indezirabili se dispune de instanța de judecată care a dispus măsura declarării ca indezirabil prin hotărârea [pronunțată în conformitate cu] art. 85 alin. (5). Custodia publică a străinilor declarați indezirabili încetează la data punerii în executare a hotărârii instanței de judecată, în condițiile prevăzute la art. 85 alin. (8).”

Art. 147 – Aplicarea reglementărilor speciale

„Prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate față de prevederile prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția situațiilor în care rațiuni de securitate națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României.”

39

. Art. 97 din OUG nr. 194/2002, astfel cum este reprodus anterior, a fost modificat prin Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, intrată în vigoare la 31 iulie 2011. De atunci, acesta prevede următoarele:

Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor

„(3) Măsura [luării în custodie publică] poate fi dispusă și de către instanța de judecată odată cu pronunțarea hotărârii prin care străinul este declarat indezirabil ori [atunci când dispune] expulzarea acestuia. În acest caz, luarea în custodie publică se dispune până la îndepărtarea de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.”

40

. Dispozițiile relevante în speță ale art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională prevedeau următoarele:

„Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: (...)

i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte;

l) inițierea sau constituirea de organizații […] în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit.

a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.”

41

. Dispozițiile relevante în speță ale art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:

„(1) Împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice [care arată] că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător solicitanților de azil […]”

42

. Art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților era redactat astfel la momentul faptelor:

„1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găsește în mod legal pe teritoriul lor decât pentru rațiuni de securitate națională sau de ordine publică.”

III.

Legislația relevantă a Uniunii Europene

43

. Dispozițiile relevante în speță ale Directivei 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre sunt redactate astfel:

Articolul 6

„(1) Statele membre se asigură că solicitanții primesc, într-un termen de trei zile de la data depunerii cererii la autoritățile competente, un document emis pe numele lor, care să ateste statutul acestora de solicitant de azil sau care să ateste că sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în așteptare sau în curs de examinare.”

44

. Considerentul (13) din preambulul Directivei 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat se citește astfel:

(

„În interesul unei corecte recunoașteri a acelor persoane care au nevoie de protecție ca refugiați în sensul articolului 1 din Convenția de la Geneva, fiecare solicitant ar trebui, sub rezerva anumitor excepții, să aibă acces efectiv la proceduri, posibilitatea de a coopera și de a comunica în mod adecvat cu autoritățile competente, astfel încât să poată prezenta faptele relevante ale cazului său, precum și garanții procedurale suficiente pentru a-și putea susține cazul în toate etapele procedurii. În plus, pe parcursul procedurii în cadrul căreia este examinată o cerere de azil, în mod normal, solicitantul ar trebui să aibă cel puțin dreptul de a rămâne pe teritoriu până când autoritatea decizională adoptă o hotărâre, accesul la serviciile unui interpret pentru a-și prezenta argumentele în cazul în care este intervievat de autorități, posibilitatea de a comunica cu un reprezentant al Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICONUR) sau cu orice altă organizație care acționează în numele acestuia, dreptul la notificarea corectă a unei hotărâri, o motivare a hotărârii respective în drept și în fapt, posibilitatea de a consulta un consilier juridic sau un alt consilier, precum și dreptul de a fi informat despre situația sa juridică în momente decisive din cursul procedurii, într-o limbă pe care se presupune în mod rezonabil că o înțelege.”

45

. Directiva nr.

2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală („Directiva nr. 2008/115/CE”) a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2009. Dispozițiile relevante în speță ale acestei directive sunt prezentate în hotărârea

Amie și alții împotriva Bulgariei

, (nr. 58149/08, pct. 53-55, 12 februarie 2013).

Considerentul (9) din preambul și articolul 2 din respectiva directivă, care nu au fost expuse în Hotărârea

Amie și alții

menționată anterior, sunt relevante în egală măsură în speță; acestea se citesc, respectiv, după cum urmează:

„În conformitate cu Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat, un resortisant al unei țări terțe care a făcut o cerere de azil într-un stat membru nu ar trebui considerat ca aflându-se în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru respectiv până la intrarea în vigoare a unei decizii negative cu privire la cerere sau a unei decizii de încetare a dreptului de ședere în calitate de solicitant de azil.”

Articolul 2

Domeniul de aplicare

„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

[...]”

ÎN DREPT

I.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 lit. f) și a art. 5 § 4 din Convenție

46

. Reclamantul denunță plasarea acestuia în Centrul de cazare a străinilor din Otopeni, în măsura în care aceasta ar fi constituit o privare de libertate ilegală. În plus, acesta se plânge că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cale de atac efectivă pentru a contesta această privare de libertate. Acesta invocă articolul 5 § 1 lit. f) și art. 5 § 4 din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt redactate după cum urmează:

Art. 5

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

(...)

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

(...)

A.

Cu privire la admisibilitate

47

. Făcând referire la capătul de cerere formulat de reclamant și întemeiat pe art. 5

§

1

lit. f) din Convenție, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, precizând că reclamantul nu a contestat legalitatea plasării sale în centrul pentru străini și că s-a limitat la contestarea hotărârii prin care a fost declarat indezirabil. În acest sens, precizează că luarea în custodie publică a unui străin constituie o măsură complementară declarării ca persoană indezirabilă a străinului respectiv. În acest context, Guvernul apreciază că, dacă reclamantul ar fi contestat în mod expres legalitatea măsurii de luare în custodie publică, în temeiul art. 86 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, instanța judecătorească competentă ar fi procedat la verificarea conformității cu legea a măsurii în cauză.

48

. Reclamantul răspunde că legislația națională nu prevede nicio cale de atac separată împotriva luării în custodie publică a unui străin, această măsură fiind legată de declararea ca persoană indezirabilă a străinului respectiv. Acesta observă că a contestat hotărârea prin care a fost declarat indezirabil. De asemenea, precizează că a fost informat cu privire la posibilitatea formulării unui recurs în fața Înaltei Curți, fără să i se indice temeiul legal al acestui recurs. Adaugă că termenul legal de zece zile indicat de autorități pentru formularea unui recurs împotriva măsurii de luare în custodie publică era cel prevăzut de OUG nr. 194/2002 pentru contestarea unei hotărâri prin care un străin este declarat persoană indezirabilă. În cele din urmă, argumentează că recursul pe care l-a formulat nu era efectiv, având în vedere că nu a avut acces la documente clasate ca secrete de stat de nivel „strict secret”.

49

. Curtea reamintește că dispozițiile art.

35 din Convenție nu prevăd decât epuizarea căilor de atac legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate în același timp. Aceste căi de atac trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, fără de care sunt lipsite de eficiența și accesibilitatea dorite (

Dalia împotriva Franței

, 19 februarie 1998, pct.

38,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-I).

50

. În speță, Curtea observă că reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă de către curtea de apel, în conformitate cu art. 85

alin.

(5) din OUG nr.

194/2002 pentru rațiuni de securitate națională și că, în temeiul art. 97

alin. (4) din OUG nr.

194/2002, aceasta a dispus plasarea persoanei în cauză în custodie publică, până la îndepărtarea sa de pe teritoriul României. Curtea constată, la fel ca și reclamantul, că legislația internă nu prevede o cale de atac separată pentru plasarea unui străin în custodie publică, atunci când această măsură a fost dispusă pe motiv că străinul respectiv a fost declarat indezirabil. De altfel, aceasta subliniază că respectiva cale de atac menționată de Guvern și prevăzută la art. 86 din OUG nr. 194/2002 reglementează recursul formulat împotriva unei decizii prin care o persoană a fost declarată indezirabilă (supra, pct.

38

).

51

. În această privință, Curtea constată că reclamantul a exercitat această cale de atac în fața Înaltei Curți. În plus, aceasta observă că, în motivele sale de recurs, reclamantul a indicat în mod expres că plasarea lui în custodie publică era, în opinia sa, contrară art. 5 §

1

lit. f) din Convenție (supra, pct.

32

). În circumstanțele speței, Curtea apreciază că reclamantul a oferit autorităților naționale o ocazie suficientă pentru a repara pretinsa încălcare a art. 5

§

1 lit.

f) din Convenție. În consecință, trebuie respinsă excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.

52

. În continuare, constatând că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit neîntemeiate, în sensul art.

35

§

3

lit. a) din Convenție, și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la fond

a) Argumentele părților

53

. Reclamantul precizează, în primul rând, că nu a fost informat corect cu privire la temeiul legal al privării sale de libertate. În această privință, reclamantul observă că, în momentul plasării sale în centrul de cazare a străinilor, a fost informat cu privire la posibilitatea autorităților de a prelungi măsura în cauză la fiecare treizeci de zile, deși, potrivit acestuia, o astfel de posibilitate nu era conformă cu legea în cazul persoanelor declarate indezirabile și pentru care măsura de luare în custodie publică putea să se încheie exclusiv prin îndepărtarea de pe teritoriu. În continuare, acesta face trimitere la o hotărâre pronunțată de Curtea Constituțională, care, potrivit acestuia, apreciase că luarea în custodie publică nu constituia o privare de libertate în sensul art. 5

§

1 din Convenție, ci numai o restrângere a libertății de mișcare: o astfel de abordare ar avea așadar efecte asupra legalității privării sale de libertate.

54

. Guvernul apreciază că interpelarea reclamantului și luarea acestuia în custodie publică

constituie o privare de libertate și o astfel de privare de libertate intră sub incidența situațiilor prevăzute exhaustiv la art. 5

§

1 din Convenție. Acesta consideră că măsura dispusă împotriva persoanei în cauză era prevăzută de OUG nr. 194/2002, ale cărei dispoziții erau, în opinia acestuia, previzibile și accesibile, și apreciază că măsura în cauză nu era arbitrară. În plus, acesta arată că plasarea în custodie publică a reclamantului era o măsură necesară pentru executarea hotărârii curții de apel din 25 august 2010, în care se preciza că îndepărtarea nu putea fi pusă în executare imediat din cauza procedurii de azil în curs de desfășurare. În cele din urmă, Guvernul face trimitere la hotărârea

Abou Amer împotriva României

(nr.

14521/03, pct. 37-41, 24

mai 2011) și precizează că respectivele concluzii ale Curții din această hotărâre sunt aplicabile și în prezenta cauză.

55

. În observațiile suplimentare prezentate de Guvern, acesta susține că hotărârea prin care a fost declarat indezirabil reclamantul nu a avut nicio influență asupra drepturilor acestuia în calitate de solicitant de azil și remarcă faptul că îndepărtarea de pe teritoriu a persoanei în cauză a avut loc după mult timp de la respingerea definitivă a cererii sale de azil.

b) Motivarea Curții

56

. Curtea reamintește că art. 5 § 1 din Convenție cuprinde lista completă a circumstanțelor în care indivizii pot fi privați de libertate în mod legal, înțelegându-se foarte clar că aceste circumstanțe impun o interpretare strictă, având în vedere că este vorba despre excepții de la o garantare fundamentală a libertății individuale [

Saadi împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 13229/03, pct. 43, CEDO 2008, și

A. și alții împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 3455/05, pct. 162-163, CEDO 2009].

57

. În speță, Curtea observă că nimeni nu contestă faptul că, timp de peste opt luni, în perioada 25 august 2010 – 17 mai 2011, reclamantul a fost ținut în detenție, în așteptarea unei îndepărtări de pe teritoriu, în sensul art. 5 § 1 lit. f) din Convenție. Această dispoziție impune ca „o procedură de expulzare [să fie] în curs”; prin urmare, nu este necesar să se stabilească dacă decizia de expulzare inițială se justifică sau nu, din perspectiva legislației interne sau a Convenției (

Chahal împotriva Regatului Unit

, 15

noiembrie 1996, pct. 112,

Culegere

1996

‑

V). Cu toate acestea, o privare de libertate întemeiată pe a doua teză a acestei dispoziții nu poate fi justificată decât prin faptul că se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare. În cazul în care nu se desfășoară cu diligența necesară, detenția nu mai este justificată în temeiul art. 5

§

1

lit. f) din Convenție (

A. și alții

, citată anterior, pct. 164). Cu toate acestea, trebuie subliniat că art. 5

§

1 lit.

f) din Convenție nu prevede o durată maximă pentru acest tip de detenție; necesitatea de a se stabili dacă durata procedurii de îndepărtare poate să afecteze legalitatea privării de libertate, din perspectiva acestei dispoziții, depinde de circumstanțele specifice fiecărei cauze în parte (

Auad împotriva Bulgariei

, nr.

46390/10, pct.

128, 11 octombrie 2011, și

Amie și alții

, citată anterior, pct. 72).

58

. Curtea reamintește, de asemenea, că privarea de libertate trebuie să fie și „legală”. În materie de „legalitate” a detenției, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură, din legislația națională. Cu toate acestea, respectarea legislației naționale nu este suficientă: art.

5 §

1 din Convenție impune, în plus, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul protejării persoanei împotriva arbitrariului (

Abdolkhani și Karimnia împotriva Turciei

, nr.

30471/08, pct.

130, 22

septembrie 2009).

59

. În speță, Curtea subliniază că reclamantul, plângându-se de ilegalitatea privării sale de libertate, susține că temeiul legal al acestei măsuri nu era previzibil, că nu i-au fost comunicate motivele pentru plasarea acestuia în custodie publică și că măsura de luare în custodie nu a fost limitată în timp, având în vedere că aceasta înceta prin executarea hotărârii prin care fusese declarat persoană indezirabilă.

60

. Curtea apreciază că nu este necesară examinarea tuturor aspectelor invocate de reclamant pe motiv că privarea acestuia de libertate era incompatibilă cu art. 5 § 1 lit. f) (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Amie și alții

, citată anterior, pct. 75).

61

. Curtea observă că, în speță, reclamantul a fost privat de libertate pentru a fi îndepărtat de pe teritoriu, timp de aproximativ opt luni și trei săptămâni, și anume în perioada 25 august 2010 – 17 mai 2011. Privarea de libertate a persoanei în cauză fusese dispusă de curtea de apel; aceasta o considerase necesară în temeiul art. 85

alin.

(5) și al art. 97

alin.

(4) din OUG nr.

194/2002, conform cărora măsura de luare în custodie publică înceta la data punerii în executare a hotărârii de declarare a persoanei în cauză ca indezirabilă.

62

. Curtea constată că unicul motiv invocat de autorități pentru a justifica durata privării de libertate era existența unei cereri de azil formulate de reclamant în fața autorităților române. Aceasta va examina așadar timpul necesar pentru pronunțarea diverselor decizii în cadrul procedurii de azil.

63

. Astfel, Curtea observă că această procedură a început la 1 iulie 2009 și s-a încheiat la 14 februarie 2011. Apreciază că această durată nu a fost excesivă, ținând seama de examinarea aprofundată și minuțioasă pe care a necesitat-o cererea de azil prezentată de reclamant și de posibilitățile oferite acestuia din urmă de a formula observații și de a prezenta informații. Cu toate acestea, Curtea observă că existența acestei proceduri nu poate justifica decât parțial privarea de libertate a persoanei în cauză, și anume în ceea ce privește perioada cuprinsă între 25 august 2010 și 14 februarie 2011, data respingerii definitive a cererii de azil.

64

. Curtea subliniază că, după respingerea definitivă a cererii de azil, reclamantul a rămas încă trei luni privat de libertate în Centrul de cazare a străinilor din Otopeni, în așteptarea îndepărtării sale de pe teritoriu. Guvernul nu a oferit nicio explicație pentru a justifica această perioadă și nu precizează ce demersuri au fost întreprinse pentru îndepărtarea de pe teritoriu a reclamantului cât mai rapid posibil. De asemenea, Guvernul nu menționează faptul că autoritățile române au întâmpinat dificultăți legate de obținerea unor documente de călătorie în numele reclamantului sau de refuzul unei anumite țări de a-l primi pe reclamant (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Louled Massoud împotriva Maltei

, nr. 24340/08, pct. 66, 27 iulie 2010).

65

. În cele din urmă, Curtea subliniază că Guvernul face referire la hotărârea

Abou

Amer

(citată anterior) și precizează că respectivele concluzii la care a ajuns Curtea în această cauză ar fi aplicabile în speță. Cu toate acestea, Curtea constată că, în cauza

Abou Amer

menționată anterior, reclamantul fusese privat de libertate aproximativ două luni, că această măsură fusese adoptată inițial pentru o perioadă de treizeci de zile, care fusese prelungită de o instanță în cadrul unei procedurii în contradictoriu, și că autoritățile naționale făcuseră „demersuri active” pentru a îndepărta persoana în cauză de pe teritoriul țării (

Abou Amer,

citată anterior, pct. 40). Or, în prezenta cauză, aceasta subliniază că reclamantul a fost privat de libertate pe baza unui temei legal diferit și că autoritățile nu dovedesc că au făcut demersuri pentru a îndepărta persoana în cauză de pe teritoriul țării cât mai rapid posibil.

66

. Aceste considerații îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că privarea de libertate a reclamantului nu a fost conformă cu art. 5

§

1 lit.

f) din Convenție, din cauza faptului că autoritățile naționale nu au efectuat cu diligență procedura de îndepărtare de pe teritoriu.

Prin urmare, în speță, a fost încălcat art.

5 §

1 lit. f) din Convenție.

a) Argumentele părților

67

. Reclamantul apreciază că nu a avut posibilitatea de a contesta efectiv măsura de plasare în centrul de cazare a străinilor. Acesta precizează că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cale de atac separată de cea prevăzută pentru contestarea deciziei prin care a fost declarat indezirabil. De asemenea, apreciază că eficiența căii de atac este pusă la îndoială de faptul că străinii care se află în aceeași situație ca și el nu au acces la documentele clasate de autoritățile interne ca fiind secrete, care stau la baza deciziilor prin care sunt declarați indezirabili.

68

. Guvernul precizează că art. 86 din OUG nr. 194/2002 îi punea de dispoziție reclamantului o cale de atac efectivă, suficientă și accesibilă pentru a contesta măsura de plasare în centrul de cazare a străinilor. Acesta arată că procedura având ca obiect declararea reclamantului persoană indezirabilă s-a desfășurat în contradictoriu și a garantat egalitatea armelor între părți, menționând că reclamantul a fost citat în mod legal să se prezinte, că a fost reprezentat în cursul procedurii de recurs de către un avocat ales de acesta și că a avut posibilitatea de a prezenta probe și argumente împotriva îndepărtării sale de pe teritoriu.

69

. În ceea ce privește citarea reclamantului pentru ședința în primă instanță, Guvernul precizează că, în acel moment, persoana în cauză nu era privată de libertate și era liberă să apeleze la serviciile unui traducător sau ale unui avocat pentru a o reprezenta în cadrul procedurii. În ceea ce privește termenul scurt între data citării pentru a compărea și data ședinței, Guvernul explică faptul că, în speță, era vorba despre o procedură specială care trebuia să fie examinată cu celeritate, ținând seama de rațiunile de securitate națională aflate în joc.

70

. În cele din urmă, Guvernul precizează că avocatul reclamantului ar fi putut avea acces la documentele clasate ca fiind secrete, dacă ar fi făcut un demers preliminar pentru a obține eliberarea unui certificat de către ORNISS. De asemenea, apreciază că persoana în cauză ar fi putut să apeleze la un avocat specializat în cauze care privesc documente clasate ca fiind secrete. În plus, depune la dosar o copie parțială a unei încheieri într-o cauză penală în care unul din avocații inculpatului obținuse accesul la documente clasate ca fiind secrete.

b) Motivarea Curții

71

. Curtea reamintește că art. 5 § 4 din Convenție recunoaște persoanelor arestate sau reținute dreptul de a introduce un recurs pentru a se verifica respectarea cerințelor de procedură și de fond necesare „legalității”, în sensul Convenției, a privării lor de libertate. Noțiunea de „legalitate” trebuie să aibă același sens la art. 5 § 4 ca și la art. 5

§

1, astfel încât o persoană arestată sau reținută are dreptul de a obține verificarea „legalității” detenției sale nu doar din perspectiva dreptului intern, dar și din perspectiva Convenției, a principiilor generale pe care le consacră aceasta și a scopului restricțiilor pe care le autorizează art. 5

§

1 din Convenție. În plus, art. 5 § 4 din Convenție nu garantează dreptul la un control jurisdicțional cu o sferă de aplicare care abilitează instanța competentă să substituie, în ceea ce privește ansamblul aspectelor cauzei, inclusiv considerentele de pură oportunitate, aprecierea autorității care a emis hotărârea cu propria sa apreciere.

Acesta nu prevede nici un control suficient de amplu pentru a include fiecare dintre condițiile indispensabile „legalității” detenției unui individ din perspectiva art. 5 § 1 (

E. împotriva Norvegiei

, 29 august 1990, pct. 50, seria A nr. 181-A). „Instanța” însărcinată cu acest control nu trebuie să dispună de simple atribuții consultative, ci trebuie să aibă competența de „a se pronunța” asupra „legalității” detenției și de a dispune punerea în libertate, în cazul unei detenții ilegale (

A. și alții

, citată anterior, pct. 202).

72

. De asemenea, Curtea reafirmă că, deși o procedură care intră sub incidența art. 5 § 4 din Convenție nu trebuie să fie însoțită întotdeauna de garanții identice cu cele prevăzute la art. 6 din Convenție pentru litigiile civile sau penale, aceasta trebuie să aibă un caracter judiciar și să ofere individului în cauză garanții adaptate tipului de privare de libertate de care se plânge (a se vedea, de exemplu,

Reinprecht împotriva Austriei

, nr.

67175/01, pct.

31, CEDO 2005-XII]. În consecință, procedura trebuie să fie contradictorie și să garanteze în toate cazurile „egalitatea armelor” între părți (

ibidem

, pct.

31). În aceste condiții, Curtea a recunoscut că utilizarea de informații confidențiale putea să se dovedească inevitabilă în cauzele în care se afla în joc securitatea națională (

Chahal

, citată anterior, pct. 130-131), precizând în totodată că acest lucru nu însemna că autoritățile naționale erau scutite de controlul efectiv din partea instanțelor interne atunci când afirmau că o cauză privea securitatea națională și terorismul.

73

. Curtea observă că, în speță, curtea de apel și Înalta Curte, care au fost sesizate pentru a se pronunța asupra necesității de a-l declara pe reclamant persoană indezirabilă și de a-l plasa în centrul de cazare a străinilor, sunt instanțe independente care au acces la integralitatea documentelor clasate secrete de stat de nivel „strict secret” (a se vedea,

a contrario

și

mutatis mutandis

,

Lupșa

împotriva României

, nr. 10337/04, pct.

41, CEDO 2006

‑

VII).

74

. Curtea subliniază că reclamantul se plânge în fața acesteia de faptul că nu a avut acces la documente clasate ca fiind secrete, pe care și-au întemeiat hotărârile instanțele interne. În aceste condiții, consideră că era esențial ca persoanei în cauză să i se comunice cât mai

multe informații cu privire la capetele de cerere și probele incriminatoare reținute împotriva sa, fără compromiterea securității naționale și a siguranței terților. Deși era exclusă divulgarea integrală a informațiilor în cauză, respectarea art. 5 § 4 din Convenție impunea ca inconvenientele inerente unei astfel de restricții să fie compensate astfel încât persoana în cauză să beneficieze în continuare de posibilitatea de a contesta în mod eficient acuzațiile care i se aduc (

A. și alții

, citată anterior, pct. 218).

75

. În plus, Curtea observă, în primul rând, că reclamantul a fost citat în limba română să se prezinte la ședința din 25 august 2010. Totuși, aceasta constată că reclamantul, care era în libertate și beneficia de cazare într-un centru pentru solicitanți de azil, nu s-a interesat în niciun fel cu privire la conținutul citației:

de altfel, persoana în cauză nu s-a interesat cu privire la procedura prin care a fost declarată indezirabilă, nici imediat, nici după ce a fost informată cu privire la existența hotărârii din 25 august 2010 și nici după ce a fost privată de libertate, și a contactat un avocat abia la 25 octombrie 2010. Ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea apreciază că lipsa de diligență a reclamantului a contribuit la crearea unei situații care l-a împiedicat să participe la ședința în fața curții de apel și să își asigure apărarea (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei

, nr.

50049/99, pct. 48-51, 24 mai 2007).

76

. De asemenea, Curtea constată că Înalta Curte, la solicitarea reclamantului, a dispus repunerea în termenul legal de introducere a recursului împotriva hotărârii din 25 august 2010 și că, astfel, aceasta i-a oferit persoanei în cauză posibilitatea de a contesta temeinicia și legalitatea măsurii dispuse împotriva sa. Curtea observă că, deși nu și-a motivat hotărârea din 25 august 2010, curtea de apel, făcând referire la faptele concrete imputate persoanei în cauză, a inclus în hotărârea sa elementele factuale indicate de parchet împotriva reclamantului. În fapt, din hotărârea contestată reiese că reclamantului i se imputa că a avut legătură cu activități teroriste, având în vedere condamnarea lui în Turcia la trei ani de închisoare pentru apartenența la grupări teroriste. Or, aceste fapte nu erau, în niciun caz, necunoscute reclamantului, din moment ce acesta le invocase în cadrul procedurii de azil pe care o inițiase în România. Curtea consideră că acuzațiile îndreptate împotriva reclamantului includeau alegații precise, suficient de detaliate pentru a-i permite persoanei în cauză să le conteste în mod eficient (a se vedea,

A. și alții

, citată anterior, pct. 222, și,

a

contrario

,

Ahmed împotriva României

, nr. 34621/03, pct. 34 și 36, 13 iulie 2010). În aceste condiții, Curtea apreciază că nu este necesar să fie examinată incidența pe care ar fi avut-o asupra procedurii o eventuală cerere formulată de avocatul reclamantului pentru a obține accesul la documentele clasate secrete de stat.

77

. Având în vedere considerațiile precedente, Curtea apreciază că nu s-a adus atingere dreptului întemeiat de reclamant pe art. 5 § 4 din Convenție.

II.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție

78

. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de garanții împotriva arbitrarului în cadrul procedurii în cauză, în urma căreia a fost declarat indezirabil, încălcându-se, în opinia acestuia, art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată:

a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b. să ceară examinarea cazului său; și

c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.

Cu privire la admisibilitate

79

. Guvernul consideră că art.

1 din Protocolul nr.

7 la Convenție nu este aplicabil în speță. În această privință, precizează că reclamantul nu beneficia de un permis de ședere valabil, care i-ar fi conferit dreptul de ședere în România, în momentul în care a fost emisă împotriva lui decizia în litigiu. Guvernul precizează, de asemenea, că reclamantul a beneficiat de două vize de scurtă ședere și că cererea de azil a acestuia a fost respinsă.

80

. Reclamantul consideră că avea reședința în mod legal pe teritoriul național, în măsura în care cererea lui de azil era pendinte în fața autorităților române. În acest sens, face trimitere la Legea nr. 122/2006, care permite solicitanților de azil să rămână în România pe durata procedurii de azil. Acesta invocă, de asemenea, dispozițiile mai multor directive ale Uniunii Europene referitoare la solicitanții de azil și la îndepărtarea străinilor (supra, pct.

43-45

), care, potrivit acestuia, i-ar permite să rămână în România pe durata procedurii de azil.

81

. Curtea reamintește că doar străinii care au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat pot beneficia, în caz de expulzare, de garanțiile procedurale prevăzute la art. 1 din Protocolul

nr. 7 la Convenție [

Viculov împotriva Letoniei

(dec.), nr. 16870/03, 25 martie 2004, și

Lupsa

, citată anterior, pct.

52]. Pentru a fi legală, reședința trebuie să fie conformă cu legislația statului în cauză (a se vedea raportul explicativ referitor la Protocolul nr. 7 la Convenție, punctul 9).

82

. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 1, citat anterior, a fost considerat ca fiind inaplicabil atunci când persoana în cauză nu se poate prevala de un permis de ședere, având în vedere că a fost respinsă definitiv cererea sa de a beneficia de statutul de refugiat politic, sau atunci când, după expirarea unei vize provizorii, persoana respectivă a rămas în țara în cauză, în așteptarea rezultatului procedurii inițiate în vederea obținerii unui permis de ședere sau a statutului de refugiat [

Sejdovic și Sulejmanovic împotriva Italiei

(dec.), nr. 57575/00, 14

martie

2002].

83

. În speță, Curtea constată că reclamantul a beneficiat de un permis de muncă din septembrie până în decembrie 2008 și că acesta s-a întors în Turcia după expirarea permisului. Observă că, ulterior, reclamantul a beneficiat de o viză de cinci zile de tranzit prin România. Aceasta reamintește că, în principiu, nu se poate considera că străinul căruia i-a expirat viza sau permisul de ședere „are reședința în mod legal” în țara respectivă. De asemenea, termenul „reședință” tinde să excludă de la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție străinul care nu a făcut încă obiectul controlului imigrării sau care a fost admis pe teritoriul unui stat în tranzit sau pentru o scurtă perioadă [

Yldirim împotriva României

(dec.), 21186/02, 20 septembrie 2007]. Așadar, nici permisul de ședere expirat, nici viza de tranzit ale reclamantului nu îi confereau acestuia statutul de „rezident” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, în momentul în care acesta a fost declarat indezirabil.

84

. Curtea constată că, în momentul declarării sale ca persoană indezirabilă, reclamantul făcea obiectul unei proceduri de azil în curs în fața autorităților naționale. Observă, de asemenea, că, în temeiul diverselor dispoziții legale aplicabile – naționale și europene –, solicitanții de azil ale căror proceduri erau în curs de soluționare aveau dreptul de a rămâne pe teritoriul țării în cauză până la finalizarea acestor proceduri.

85

. În acest context, Curtea reiterează importanța de a garanta persoanelor care fac obiectul unei măsuri de îndepărtare, ale cărei consecințe sunt potențial ireversibile, dreptul de a rămâne pe teritoriul în cauză, în așteptarea rezultatului respectivelor proceduri de azil inițiate de acestea. Totuși, acest drept nu le conferă automat persoanelor în cauză statutul de „rezident” al unei anumite țări și nu „legalizează” șederea lor: acesta are ca scop să evite agravarea situației acestor persoane, care așteaptă examinarea și soluționarea de către autoritatea competentă a statutului lor juridic în țara în cauză.

86

. În consecință, Curtea consideră că, în momentul în care autoritățile române au decis să adopte o măsură de interzicere a șederii împotriva reclamantului, acesta nu „[avea] reședința în mod legal” în România, având în vedere că nu dispunea de un permis de ședere valabil, și apreciază așadar că art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu se aplică în speță (

Sejdovic

și

Sulejmanovic

, citată anterior). Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul art.

35

§

3 lit.

a) și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

4.

III.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

87

. În conformitate cu art.

41 din Convenție,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

88

. Reclamantul solicită 20

000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit.

89

. Guvernul apreciază că suma solicitată este exorbitantă în raport cu pretinsele încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenție și că este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în materie.

90

. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei reparații echitabile constă în speță în încălcarea art. 5 § 1 lit. f) din Convenție. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului suma de 4

500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

91

. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

92

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive

,

în unanimitate,

CURTEA

:

5

§

1

lit. f) din Convenție;

că nu a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenție;

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 4

500

EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 februarie 2015, în temeiul art.

77

§

2 și art.

77

§

3 din Regulament.

PREȘEDINTE

Grefier

JOSEP CASADEVALL

Stephen Phillips