CASE OF N.M. v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF N.M. v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 10 februarie 2015

În cauza N.M. împotriva României

(cererea nr.

75325/11)

Strasbourg

Definitivă

10/05/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza N.M. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra,

Ján Šikuta,

Dragoljub Popoviæ,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Iulia Antoanella Motoc,

judecători, și Stephen Phillips, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

75325/11 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant afgan, domnul N.M. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 decembrie 2011 în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Președintele camerei a aprobat cererea formulată de către reclamant, de nedivulgare a identității sale (art. 47

§

4 din Regulamentul Curții).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de E. Bozai, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul susține, în special, că a fost ținut în izolare în Centrul pentru cazarea străinilor de la Otopeni, încălcându-se art. 3 din Convenție, și că a fost declarat indezirabil și privat de libertate, încălcându-se art. 5 § 1 și 4 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

4

. La 13 și 18 ianuarie 2012, reclamantul a solicitat Curții să intervină pe lângă Guvernul român pentru ca acesta să suspende provizoriu, în temeiul art. 30 din Regulament, orice măsură de îndepărtare din teritoriu.

5

. Prin decizia din 7 februarie 2012, președintele camerei a decis, ținând seama de circumstanțe, să nu indice Guvernului român să adopte măsura provizorie solicitată de persoana în cauză.

6

. La 13 noiembrie 2012, au fost comunicate Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenție, referitoare la condițiile de detenție din Centrul pentru cazarea străinilor de la Otopeni, și pe art. 5 §

1 și 4 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

7

. Reclamantul s-a născut în anul 1990 și locuiește în Kabul (Afganistan).

8

. La 3 martie 2010, reclamantul a intrat în România și a fost arestat de poliția de frontieră când încerca să treacă ilegal granița României cu Ungaria. La 31 martie 2010, acesta a depus o cerere de azil la Oficiul Român pentru Imigrări (ORI).

9

. Reclamantul a avut o întrevedere cu un funcționar din cadrul ORI, în prezența unui interpret. Acesta a afirmat că, dacă s-ar întoarce în Afganistan, ar risca să fie supus torturii și unor rele tratamente de către talibani. În acest sens, a declarat următoarele, referitor la tatăl său: acesta din urmă era șofer al unei auto-cisterne și transporta petrol din Pakistan în Afganistan; în 2007, acesta a fost căutat de către talibani, care, negăsindu-l acasă, i-au tras reclamantului un foc de avertisment într-un picior; ulterior, tatăl său a fost ucis de talibani în timpul unui atac împotriva unui convoi american din care făcea parte. În plus, reclamantul a declarat următoarele: ulterior, a cunoscut o tânără șiită, care a acceptat să plece cu el fără acordul familiei sale; atunci, rudele fetei au depus plângere; acesta și tânăra au fost găsiți de poliție și reclamantul a fost închis, fără să aibă loc un proces, timp de un an și 10 luni. Tatăl tinerei ar fi organizat uciderea mamei reclamantului. Cu ajutorul unchiului său, reclamantul ar fi oferit ilegal autorităților o sumă de bani și acestea ar fi decis repunerea lui în libertate. Ulterior, reclamantul ar fi părăsit Afganistanul cu ajutorul unui contrabandist.

10

. Prin decizia din 9 august 2010, ORI a respins cererea de azil a reclamantului, considerând că declarațiile acestuia nu erau credibile. ORI a evidențiat următoarele contradicții în declarațiile următoare în cauză: persoana în cauză a afirmat că s-a născut în 1990, apoi a spus că nu are acte de identitate; a precizat că a urmat cursurile școlii primare și ale colegiului, apoi a declarat că este analfabet; a declarat că tatăl său, care era șofer, transporta petrol pentru americani, apoi a afirmat că acesta transporta produse alimentare; și a afirmat că tatăl său a fost ucis de talibani, după care a menționat că nu știa exact dacă tatăl său a fost ucis de talibani, adăugând că această informație i-a fost furnizată de unchiul său, fără nicio altă precizare. După ce a constatat că reclamantul nu putea furniza informații cu privire la circumstanțele concrete în care au decedat părinții săi și că acesta a rămas în continuare în Afganistan după incidentul din 2007, ORI a decis că persoana în cauză nu a dovedit existența unui pericol personal, imediat și real de a fi supus torturii și relelor tratamente. În decizie, ORI a făcut referire la documente internaționale din 2009 care conțineau informații privind țara de origine a tânărului.

11

. Reclamantul a contestat această decizie în fața Judecătoriei București. În cadrul procedurii judiciare de azil, reclamantul a fost asistat de un avocat pus la dispoziție de o organizație neguvernamentală, Consiliul Național Român pentru Refugiați („CNRR”), care a acționat în cadrul unui program de asistență judiciară.

12

. Reclamantul a fost citat să se prezinte la termenul din 17 decembrie 2010, ora 8.30, Judecătoria București. Acesta a primit citația în limba română și a semnat-o. S-a prezentat la ședința de judecată din 17 decembrie 2010, asistat de un avocat.

13

. Reclamantul a fost audiat de instanță la 23 februarie 2011, în prezența unui interpret și a avocatului său. Prin hotărârea pronunțată în aceeași zi, Judecătoria București a confirmat decizia contestată. Instanța a hotărât că temerile persoanei în cauză, cu privire la riscul de a fi persecutat sau supus la rele tratamente în cazul în care s-ar întoarce în Afganistan, nu erau justificate.

14

. Această decizie a fost comunicată reclamantului la 13 iulie 2011 la vechea sa adresă – și anume centrul pentru refugiați –, deși, la acea dată, persoana în cauză nu se mai afla în acel loc.

15

. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri și, la 28 iulie 2011, acesta a solicitat să primească citația la Centrul pentru refugiați din Arad, unde fusese transferat. Ulterior, reclamantul a fost transferat în Centrul pentru refugiați de la Otopeni. A fost prezent la termenele din 14 noiembrie și 12 decembrie 2011 în cadrul procedurii de azil. Din documentele aflate la dosar reiese că, la cel din urmă termen, reclamantul a fost asistat de un avocat.

16

. Prin hotărârea definitivă din 22 decembrie 2011, Tribunalul București a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Tribunalul a hotărât că reclamantul nu a prezentat niciun fel de probă care să susțină temerile sale cu privire la riscul de a fi persecutat în cazul întoarcerii în țara sa și a considerat că afirmațiile acestuia nu erau confirmate de informațiile privind țara sa de origine. Acesta a subliniat că reclamantul făcuse declarații contradictorii, că a depus cererea sa de azil în România după ce a fost arestat de autoritățile române atunci când încerca să treacă fraudulos granița României cu Ungaria și că judecătoria a examinat situația concretă a persoanei în cauză raportându-se la dispozițiile legale aplicabile.

17

. La 16 decembrie 2010, Serviciul Român de Informații a prezentat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București o propunere vizând declararea reclamantului drept persoană indezirabilă și interzicerea șederii sale în România pentru o perioadă de 15 ani, pe motiv că informații temeinice indicau faptul că persoana în cauză desfășura activități de natură să pună în pericol securitatea națională. SRI și-a întemeiat cererea pe documentele și informațiile prezentate parchetului, clasate ca secrete de stat de nivel strict secret.

18

. Printr-o decizie pronunțată în aceeași zi, Parchetul a sesizat Curtea de Apel București cu o cerere de declarare a reclamantului ca persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani, din motive legate de securitatea națională. Acesta și-a întemeiat cererea pe art. 85

alin.

(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194 din 12

decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, coroborat cu art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. Acesta a solicitat, de asemenea, plasarea persoanei în cauză în custodie publică până la escortarea acesteia până la frontieră. Parchetul a precizat că, din documentele puse la dispoziția sa de către SRI, reieșea că reclamantul a desfășurat activități care aveau ca obiect favorizarea actelor de terorism.

19

. La 16 decembrie 2010, reclamantul, care se afla într-un centru pentru refugiați din București, a fost citat să se prezinte la termenul din 17 decembrie 2010, ora 12, la Curtea de Apel București. Citația, redactată în limba română și care avea mențiunea scrisă de mână în română „am fost informat”, a fost semnată de reclamant.

a) Procedura în fața curții de apel

20

. Documentele furnizate de către SRI Parchetului în sprijinul cererii sale au fost depuse la dosarul cauzei pentru a putea fi examinate de curtea de apel. ORI a fost citat să compară în cadrul procedurii în calitate de pârât.

21

. Reclamantul nu s-a prezentat la termenul din 17 decembrie 2010 în fața curții de apel și nu a depus niciun document la dosar.

22

. Prin hotărârea nr. 133 CC, pronunțată în aceeași zi, curtea de apel a admis cererea parchetului, a declarat reclamantul persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani și a dispus luarea acestuia în custodie publică până la executarea hotărârii. Curtea de apel a precizat că,

„Examinând informațiile comunicate de SRI, clasate ca secrete de stat de nivel «strict secret», instanța constată că acestea dovedesc faptul că cetățeanul străin desfășoară activități care sunt de natură să pună în pericol siguranța națională.”

23

. În continuare, aceasta a citat textul integral al art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, art. 44 din Legea nr. 535/2004, art. 147 din OUG nr. 194/2002 și art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților. Curtea de apel a concluzionat astfel:

„Ținând seama de elementele precedente și având în vedere art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, conform căruia, atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia, curtea de apel admite cererea [Parchetului] și declară cetățeanul afgan N.M. [...] persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani.

Curtea de apel dispune luarea în custodie publică a reclamantului, în temeiul art. 97 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 [...], până la executarea acestei decizii, în condițiile prevăzute la art. 85 alin. (8) [din aceeași ordonanță]”.

24

. Curtea de apel a menționat în hotărâre că aceasta putea fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

25

. În aceeași zi, la orele 13.15, ORI, însărcinat cu executarea hotărârii nr. 133

CC a curții de apel, l-a reținut pe reclamant pe stradă. ORI a pronunțat o decizie prin care îl informa pe reclamant că, prin hotărârea nr. 133

CC din 17

decembrie 2010, curtea de apel l-a declarat persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani. Persoana în cauză a fost informată, de asemenea, că dreptul său de ședere în România a încetat la 17 decembrie 2010 și că, în temeiul art. 85

alin. (8) din OUG nr. 194/2002, acesta trebuia luat în custodie publică până la îndepărtarea sa de pe teritoriu. Această decizie, care era redactată în română și în engleză, a fost prezentată personal reclamantului, care a semnat-o.

26

. În ceea ce privește măsura luării în custodie publică, printr-o altă decizie pronunțată în aceeași zi, redactată în română și în engleză, ORI l-a informat pe reclamant că, prin hotărârea nr. 133

CC a curții de apel, aceasta a hotărât luarea în custodie în conformitate cu art. 97 alin. (1) și (4) din OUG nr. 194/2002 și că această măsură înceta prin executarea hotărârii menționate, în conformitate cu art. 85 alin. (8) din OUG nr. 194/2002. În cele din urmă, în aceeași decizie, se menționa că „măsura luării în custodie publică putea fi contestată în termen de 10 zile de la comunicarea acesteia, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.”

27

. Tot la 17 decembrie 2010, reclamantul a fost transferat de la centrul de refugiați la Centrul pentru străini de la Otopeni, situat în București.

28

. La 21 decembrie 2010, hotărârea din 17 decembrie 2010 a curții de apel a fost comunicată, în numele reclamantului, prin intermediul unui afiș, la centrul de refugiați din Arad. Având în vedere că reclamantul nu era în acest centru, nu a luat cunoștință de această comunicare.

b) Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

29

. În perioada 17 decembrie 2010 – 17 iunie 2011, reclamantul a fost plasat în Centrul pentru străini de la Otopeni. La 17 iunie 2011, a fost transferat în Centrul pentru străini din Arad, unde a rămas până la 1 noiembrie 2011.

30

. Între timp, la 2 septembrie 2011, reclamantul, reprezentat de un avocat, a formulat recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție împotriva hotărârii din 17 decembrie 2010. Acesta solicita repunerea în termenul de declarare a recursului împotriva hotărârii, acest termen fiind de 10 zile de la comunicare. Acesta a precizat că fusese citat să se prezinte în fața curții de apel, printr-o citație scrisă în limba română, susținând că nu cunoștea această limbă și că nu a înțeles conținutul citației. A adăugat că nu a putut să se prezinte la ședința de judecată în fața curții de apel, pe motiv că, în aceeași zi, trebuia să fie prezent la o audiere în cadrul procedurii de azil. A precizat, de asemenea, că hotărârea contestată nu i-a fost comunicată la 21 decembrie 2010 la adresa exactă, și anume Centrul pentru străini de la Otopeni, unde se afla la acea dată.

31

. În ceea ce privește fondul recursului său, reclamantul susținea că, în cursul procedurii, nu a beneficiat de garanții suficiente împotriva arbitrarului, în măsura în care nu a avut acces la documentele prezentate curții de apel de către parchet, iar decizia acestei instanțe nu a fost motivată în niciun fel. Acesta a precizat că privarea lui de libertate era ilegală.

32

. La 8 septembrie 2011, Înalta Curte l-a citat pe reclamant să fie prezent la termenul din 16 septembrie 2011. Reclamantul, care se afla în Centrul pentru străini din Arad, nu a fost adus la ședință, la care a fost reprezentat de un avocat ales.

33

. La ședința din 16 septembrie 2011, avocatul reclamantului a subliniat că acesta se afla în Centrul pentru străini din Arad, că fusese citat în limba română și că nu fusese adus la ședință, deși obiectul cauzei ar fi trebuit să impună prezența acestuia. Înalta Curte a respins aceste argumente, menționând că persoana în cauză a fost citată în mod legal și că drepturile sale erau garantate prin prezența avocatului acestuia.

34

. Prin hotărârea definitivă din 16 septembrie 2011, ICCJ a respins recursul reclamantului ca tardiv.

35

. Înalta Curte a precizat că termenul prevăzut în dreptul comun pentru formularea unui recurs era de 15 zile, dacă legea nu prevede altfel, și că, în speță, legea prevedea un termen special de formulare a unui recurs împotriva hotărârii pronunțate în temeiul art. 85 din OUG nr. 194/2002, acest termen special fiind de 10 zile de la comunicarea hotărârii în cauză. Înalta Curte a evidențiat că, deși era adevărat că reclamantului i se comunicase hotărârea contestată prin intermediul unui afiș din cadrul Centrului pentru refugiați din Arad, deși acesta nu se afla acolo, era la fel de adevărat că persoana în cauză fusese informată cu privire la această hotărâre. Astfel, aceasta a reținut că, la 17 decembrie 2010, ORI l-a informat pe reclamant, în limbile română și engleză, că, prin hotărârea nr. 133 CC a curții de apel, fusese declarat persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani și că trebuia să fie îndepărtat de pe teritoriul țării sub escortă. Aceasta a arătat, de asemenea, că reclamantul semnase documentul prin care era informat cu privire la măsura dispusă împotriva acestuia și că fusese transferat imediat la Centrul pentru străini de la Otopeni, în vederea îndepărtării sale de pe teritoriu. Aceasta a mai observat că, având în vedere că măsura în cauză nu a putut fi pusă în executare imediat, persoana în cauză a fost transferată ulterior în Centrul pentru străini din Arad. Ținând seama de aceste elemente, Înalta Curte a concluzionat că afirmațiile reclamantului privind imposibilitatea acestuia de a lua cunoștință de hotărârea contestată în timp util nu erau credibile și a respins cererea persoanei în cauză pentru repunerea în termenul legal de formulare a unui recurs împotriva hotărârii din 17 decembrie 2010.

36

. Reclamantul a fost plasat în Centrul pentru străini de la Otopeni în perioadele 17 decembrie 2010 – 17 iunie 2011 și 1 noiembrie 2011 – 12 ianuarie 2012, data transferării sale în Kabul. În perioada 17 iunie – 1 noiembrie 2011, reclamantul a rămas în Centrul pentru străini din Arad.

a)

Versiunea reclamantului

37

. Reclamantul precizează că a fost izolat de ceilalți străini și că i-a fost interzis orice contact cu lumea exterioară în Centrul pentru străini de la Otopeni.

b)

Versiunea Guvernului

38

. Guvernul descrie după cum urmează regimul la care a fost supus reclamantul în Centrul pentru străini de la Otopeni.

În perioada petrecută în centru, reclamantul a fost găzduit separat de ceilalți străini de acolo, dar a beneficiat de toate drepturile prevăzute de lege. A avut acces la un avocat și un interpret, care l-au asistat în cadrul procedurii de azil. Acesta avea dreptul să folosească obiectele personale, inclusiv telefonul mobil, pentru care a primit o cartelă SIM la 18 iulie 2011. La 12 iunie 2011, a primit diverse articole cumpărate pentru el, precum ceai și țigări. Acesta a solicitat permisiunea de a primi în vizită un compatriot și a obținut-o.

39

. La 12 ianuarie 2012, reclamantul a fost trimis în Kabul.

II. Dreptul intern relevant

40

. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:

Art. 10

„Toate datele și informațiile referitoare la cererea de azil sunt confidențiale. Obligația privind respectarea confidențialității revine tuturor autorităților, organizațiilor care desfășoară activități în domeniul azilului sau unor terțe persoane implicate în procedura de azil ori care, accidental, intră în posesia unor astfel de date.”

Art. 17

„(1) Pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de protecție are următoarele drepturi:

{0>

a) [le droit] de rester sur le territoire de la Roumanie jusqu’à l’expiration d’un délai de quinze jours après la finalisation de la procédure d’asile (...)

;

<}0{>

»

a) dreptul de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil [...];

[...]

«

<0}

(7) Procedura de azil prevăzută la alin. (1) se finalizează [...] la data pronunțării hotărârii instanței de recurs.”

41

. Art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, art. 44 din Legea nr. 535/2004, art. 147 din OUG nr.

194/2002 și art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților sunt expuse în decizia

S.C. împotriva României

[(dec.), nr.

9356/11, 6 martie 2012].

42

. Dispozițiile relevante în speță ale OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:

Art. 85 – Declararea ca indezirabil

„(1) Declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.

(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Procurorul sesizează instanța de judecată, la propunerea instituțiilor cu competențe în domeniul ordinii publice și securității naționale care dețin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzut la alin. (1).

(3) Datele și informațiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru rațiuni de securitate națională se pun la dispoziția instanței de judecată, în condițiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasate.

(4) Sesizarea prevăzută la alin. (2) se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților. Instanța de judecată aduce la cunoștința străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasate.

(5) Curtea de Apel București se pronunță, prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la sesizarea formulată în condițiile alin. (2). Hotărârea instanței este definitivă. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, in conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia

(6) Hotărârea se comunică străinului, precum și Oficiului Român pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.

(7) Dreptul de ședere al străinului încetează de la data pronunțării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil.

(8)Punerea în executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil se realizează prin escortarea străinului până la frontiera sau până în țara de origine, de către personalul specializat al Oficiului Român pentru Imigrări.

(9) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani [...].”

Art. 86 – Recursul împotriva hotărârii prevăzute la art. 85 alin. (5)

„(1) Hotărârea prevăzută la art. 85 alin. (5) poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la data comunicării, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța se pronunță în termen de 5 zile de la data primirii cererii.

(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil. [...]”

Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor

„(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertății de mișcare pe teritoriul statului român, dispusă de magistrat împotriva străinului [...] care a fost declarat indezirabil [...];

(3) În cazul străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării, instanța poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică până la efectuarea expulzării de către organele de poliție, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, fără ca perioada de custodie publică să depășească 2 ani.

(4) Luarea în custodie publică a străinilor declarați indezirabili se dispune de instanța de judecată care a dispus măsura declarării ca indezirabil prin hotărârea [pronunțată în conformitate cu] art. 85 alin. (5). Custodia publică a străinilor declarați indezirabili încetează la data punerii în executare a hotărârii instanței de judecată, în condițiile prevăzute la art. 85 alin. (8). [...]”

Art. 99 – Drepturile și obligațiile străinilor cazați în centre

„(1) Străinii cazați în centre beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum și de cele prevăzute în tratatele și acordurile internaționale în materie la care România este parte.

(2) Străinii cazați în centre au dreptul la asistență juridică, medicală și socială și la respectarea opiniei și specificului propriu, în materie religioasă, filozofică și culturală.

(3) Străinii cazați în centre au dreptul de a fi informați imediat după aducerea lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc sau într-o limbă înțeleasă, despre motivele principale care au condus la luarea măsurii, drepturile și obligațiile pe care le au în timpul șederii în aceste centre [...].

(4) Pe întreaga perioadă a șederii în centre, străinilor li se va asigura posibilitatea comunicării cu reprezentanții diplomatici și consulari ai statului de proveniență.

(5) Personalul centrelor va trata străinii cazați în mod nediscriminatoriu pe motiv de rasă, sex, vârstă, cultură, naționalitate, religie sau apartenență la un anumit grup social.

(6) Pe toată durata cazării în centre, străinii sunt obligați să respecte regulile, programul zilnic și ordinea interioară stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare.

[...]”

Art. 101 - Măsuri speciale

„(1) Străinii luați în custodie publică, condamnați prin hotărâri judecătorești definitive, vor fi cazați separat de celelalte categorii de străini.

(2) Pe toată perioada cât străinii prevăzuți la alin. (1) se află în custodie publică, deplasarea în afara centrelor se va efectua sub escortă.”

43

. Art. 97 din OUG nr. 194/2002, astfel cum este reprodus anterior, a fost modificat prin Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, intrată în vigoare la 31 iulie 2011. Acesta prevede următoarele:

Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor

„(3) Măsura [luării în custodie publică] poate fi dispusă și de către instanța de judecată odată cu pronunțarea hotărârii prin care străinul este declarat indezirabil ori este dispusă expulzarea acestuia. În acest caz, luarea în custodie publică se dispune până la îndepărtarea de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.”

III. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante referitoare la România

44

. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) privind vizita efectuată în România în perioada 8-19 iunie 2006, inclusiv în Centrul pentru străini de la Otopeni, publicat la 11 decembrie 2008, este redactat astfel:

„47.

Condițiile materiale de detenție

din partea veche a Centrului de detenție de la Otopeni au fost calificate drept satisfăcătoare în raportul CPT referitor la vizita din 2002.

În plus, toate spațiile de dormit din clădirea construită recent erau într-o stare foarte bună, echipate corespunzător, și nu necesită niciun comentariu special.

regimul

, s-au constatat unele îmbunătățiri de la ultima vizită. În fiecare zi, între orele 9 și 12, deținuții aveau posibilitatea de a face exerciții în aer liber pe o terasă de aproximativ 90 m² și aveau acces la diverse activități de interior (de exemplu, sală de fitness, ping-pong, bibliotecă) și la terenuri de sport în aer liber (de exemplu, volei).

În aceste circumstanțe, delegația a fost surprinsă să afle că, în practică, străinii erau închiși în camera lor de dormit în restul zilei, adică timp de 21 de ore, deși la începutul vizitei personalul a declarat că spațiile de dormit erau închise doar noaptea, între orele 20 și 8. În realitate, regulamentul intern prevede că deținuții trebuie să aibă acces, în principiu, la activități în afara spațiului de dormit timp de trei ore dimineața, trei ore după amiaza și trei ore seara. Cu toate acestea, din cauza insuficienței personalului, activitățile desfășurate în afara spațiilor de dormit rămâneau limitate în timp.

În plus, numeroși deținuți nu aveau practic nicio activitate cu care să se ocupe în camera lor de dormit. Nu exista niciun aparat radio sau televizor, iar varietatea cărților și revistelor care puteau fi împrumutate de la bibliotecă era foarte limitată.

CPT recomandă adoptarea unor măsuri în cadrul Centrului de detenție de la Otopeni pentru a spori semnificativ timpul pe care îl pot petrece resortisanții străini în afara camerei lor de dormit și pentru a le oferi o gamă mai largă de activități ce pot fi desfășurate în interiorul camerei de dormit (în special dotarea cu aparate radio și, dacă este posibil, televizoare). Aceste activități ar trebui să fie cu atât mai diversificate cu cât se prelungește perioada de privare de libertate.

Conform personalului, separarea strictă a acestor două categorii de străini era o cerință prevăzută de reglementarea în vigoare.

În acest context, CPT apreciază că nu era justificată împiedicarea oricărui contact dintre străinii care și-au executat pedeapsa cu închisoarea sau beneficiau de liberare condiționată și străinii aflați în așteptarea îndepărtării lor de pe teritoriu, în temeiul unei decizii administrative.

Comitetul solicită autorităților române să își revizuiască abordarea în materie.”

45

. Răspunsul Guvernului României la raportul CPT, referitor la vizita efectuată în România în perioada 8-19 iunie 2006, este redactat după cum urmează în partea referitoare la condițiile de detenție din Centrul pentru străini de la Otopeni:

„În ceea ce privește

timpul liber destinat desfășurării activităților culturale, sportive și educative,

atât în interior, cât și în exterior, membrii CPT au afirmat că străinii (la 1 iulie 2007 a fost înființat Oficiul Român pentru Imigrări, prin reorganizarea Autorității pentru Străini și a Oficiului Național pentru Refugiați) au posibilitatea să iasă în aer liber între orele 9 și 12 și că sunt închiși în camera de dormit 21 de ore pe zi. Dorim să subliniem

următoarele aspecte, care au fost omise din raportul CPT:

- între orele 08.00 și 09.00, micul dejun, o jumătate de oră pentru străinii care se află [ilegal] în România și o altă jumătate de oră pentru străinii care fac obiectul unei decizii de expulzare;

- între orele 09.00 și 12.00, străinii care se află [ilegal] în România beneficiază de program liber de activități;

- între orele 13.00 și 14.00, prânzul, o jumătate de oră pentru străinii care se află [ilegal] în România și o altă jumătate de oră pentru străinii care fac obiectul unei decizii de expulzare;

- între orele 14.00 și 18.00, străinii care fac obiectul unei decizii de expulzare beneficiază de program liber de activități;

- între orele 18.00 și 19.00, cina, o jumătate de oră pentru fiecare categorie, străinii care se află [ilegal] în România și cei care fac obiectul unei decizii de expulzare;

- în intervalele 12.00 –13.00 și 19.00 – 20.00, activități în aer liber pentru străinii declarați indezirabili.

Au fost

asigurate

condițiile necesare pentru ca străinii din centru să poată primi trei vizite pe săptămână, fiecare de jumătate de oră, pentru a consulta un medic sau psiholog, pentru a beneficia de asistența oferită de ONG-uri și serviciile unui avocat; în plus, dacă este necesar, aceștia vor fi transferați într-o unitate sanitară aflată în apropiere.

Ca urmare a recomandărilor făcute de CPT, am [efectuat]

modificări privind programul zilnic

. În prezent,

străinii sunt găzduiți separat, pe categorii.

În ceea ce privește timpul liber avut la dispoziție, nu am mai împiedicat raportul dintre cele două categorii de deținuți din centru și,

la ora actuală, programul zilnic se desfășoară în comun pentru toți străinii. În ceea ce privește punerea la dispoziție de aparate radio și televizoare, în 2007 intenționăm să achiziționăm 20 de aparate radio și televizoare.”

IV. Legislația relevantă a Uniunii Europene

46

. Partea relevantă în speță din Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre este redactată astfel:

Articolul 6

„1. Statele membre se asigură că solicitanții primesc, într-un termen de trei zile de la data depunerii cererii la autoritățile competente, un document emis pe numele lor, care să ateste statutul acestora de solicitant de azil sau care să ateste că sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în așteptare sau în curs de examinare.”

47

. Alineatul (13) din preambulul la Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat se citește astfel:

„În interesul unei corecte recunoașteri a acelor persoane care au nevoie de protecție ca refugiați în sensul articolului 1 din Convenția de la Geneva, fiecare solicitant ar trebui, sub rezerva anumitor excepții, să aibă acces efectiv la proceduri, posibilitatea de a coopera și de a comunica în mod adecvat cu autoritățile competente, astfel încât să poată prezenta faptele relevante ale cazului său, precum și garanții procedurale suficiente pentru a-și putea susține cazul în toate etapele procedurii. În plus, pe parcursul procedurii în cadrul căreia este examinată o cerere de azil, în mod normal, solicitantul ar trebui să aibă cel puțin dreptul de a rămâne pe teritoriu până când autoritatea decizională adoptă o hotărâre, accesul la serviciile unui interpret pentru a-și prezenta argumentele în cazul în care este intervievat de autorități, posibilitatea de a comunica cu un reprezentant al Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICONUR) sau cu orice altă organizație care acționează în numele acestuia, dreptul la notificarea corectă a unei hotărâri, o motivare a hotărârii respective în drept și în fapt, posibilitatea de a consulta un consilier juridic sau un alt consilier, precum și dreptul de a fi informat despre situația sa juridică în momente decisive din cursul procedurii, într-o limbă pe care se presupune în mod rezonabil că o înțelege.”

48

. Directiva nr.

2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2009. Dispozițiile relevante în speță ale acestei directive sunt prezentate în hotărârea

Amie și alții împotriva Bulgariei

, (nr. 58149/08, pct. 53-55, 12 februarie 2013).

49

. Alin. (9) din preambulul și art. 2 din directivă, care nu au fost expuse în hotărârea

Amie și alții

menționată anterior, sunt relevante în egală măsură în speță; acestea se citesc, respectiv, după cum urmează:

„(9) În conformitate cu Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat, un resortisant al unei țări terțe care a făcut o cerere de azil într-un stat membru nu ar trebui considerat ca aflându-se în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru respectiv până la intrarea în vigoare a unei decizii negative cu privire la cerere sau a unei decizii de încetare a dreptului de ședere în calitate de solicitant de azil.”

Art. 2

Domeniul de aplicare

„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

50

. Reclamantul susține că a fost supus, timp de peste un an de zile, unui regim de izolare completă de ceilalți străini și de lumea din exterior, în Centrul pentru străini de la Otopeni, încălcându-se, în opinia lui, art. 3 din Convenție, redactat astfel:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Cu privire la admisibilitate

51

. Guvernul apreciază că regimul și condițiile impuse reclamantului în centrul sus-menționat nu au atins nivelul de gravitate prevăzut la art. 3 din Convenție. Acesta precizează că reclamantul a petrecut opt luni și jumătate în Centrul pentru străini de la Otopeni și că nu s-a plâns de condițiile materiale existente în centru. Susține că, în perioada în care a fost cazat în acest centru, reclamantul a avut dreptul de a folosi obiectele personale, inclusiv telefonul mobil, și a beneficiat de asistența unui avocat și a unui interpret în cadrul procedurii de azil.

52

. În plus, Guvernul menționează că autoritățile naționale au respectat drepturile reclamantului, astfel cum sunt garantate de art. 99 din OUG nr.

194/2002, inclusiv dreptul de a participa la activități sociale în cadrul centrului. Acesta admite că reclamantul era separat de alte persoane găzduite în centru, dar explică faptul că această măsură era conformă cu art. 101 din OUG nr. 194/2002, aplicabil persoanelor declarate indezirabile.

53

. Reclamantul se plânge că a fost găzduit separat de ceilalți străini care se aflau în centru. Acesta face trimitere la raportul CPT, publicat în 2008, și la răspunsul Guvernului român privind condițiile și regimul de detenție din Centrul pentru străini de la Otopeni (supra, pct. 44 și 45). Consideră că nu a făcut obiectul unei condamnări printr-o hotărâre judecătorească în sensul art. 101 din OUG nr. 194/2002, condamnare care – în opinia acestuia – ar fi justificat găzduirea lui separată. Precizează că declararea acestuia ca persoană indezirabilă printr-o hotărâre a curții de apel a avut drept consecință stingerea dreptului său de a rămâne în România și nu a constituit nicidecum o condamnare în sensul penal.

54

. Reclamantul indică, de asemenea, că izolarea sa nu a fost parțială, relativă și temporară, dat fiind faptul că legea nu prevedea nicio limită temporală. Acesta adaugă că legea nu prevede nicio măsură alternativă mai puțin strictă decât aceea de luare în custodie publică și niciun mecanism pentru contestarea separată a acestei măsuri. Afirmă că, în timpul șederii sale în centru, a beneficiat de puține avantaje, precum, de exemplu, posibilitatea de a-și utiliza telefonul mobil sau de a primi unele cumpărături făcute pentru el, deoarece a fost separat de ceilalți străini în majoritatea timpului.

a) Principii generale aplicabile

55

. Curtea reamintește că privarea de libertate impusă străinilor, însoțită de garanții adecvate oferite persoanelor care fac obiectul acesteia, este acceptabilă doar pentru a permite statelor să combată imigrația ilegală, respectându-și totodată angajamentele internaționale, în special cele asumate în temeiul Convenției de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților și al Convenției. Preocuparea legitimă a statelor de a dejuca tentativele tot mai frecvente de eludare a restricțiilor aplicate imigrației nu trebuie să priveze solicitanții de azil de protecția acordată de aceste convenții (

Amuur împotriva Franței

, 25 iunie 1996, pct. 43,

Culegere de hotărâri și decizii

1996

‑

III).

56

. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când trebuie să controleze modalitățile de executare a măsurii de detenție din perspectiva Convenției, trebuie să țină seama de situația specială a persoanelor în cauză [

Riad și Idiab împotriva Belgiei

, nr.

29787/03 și 29810/03, pct. 100, CEDO 2008 (extrase)].

57

. Curtea reamintește, de asemenea, că a declarat în repetate rânduri că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la art.

3 din Convenție, tratamentele în cauză trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă; depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentelor și de efectele lor fizice și psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [a se vedea, în special,

M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei

(MC), nr.

30696/09, pct. 218, CEDO 2011].

58

. În plus, Curtea reafirmă că art. 3 din Convenție impune statului să se asigure că detenția se desfășoară în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul deținutului sunt asigurate în mod corespunzător. Izolarea senzorială completă, combinată cu o izolare socială totală, poate distruge personalitatea și poate să constituie o formă de tratament inuman, care nu poate fi justificat de cerințele securității sau orice alt motiv. În schimb, interzicerea contactului cu alți deținuți din motive de securitate, disciplină și protecție nu constituie în sine o formă de pedeapsă ori tratament inumane [a se vedea, între altele,

Messina împotriva Italiei (nr. 2)

(dec.), nr.

25498/94, CEDO 1999-V].

b) Aplicarea principiilor în prezenta speță

59

. Curtea constată, în speță, că reclamantul a fost plasat în Centrul pentru străini de la Otopeni în perioadele 17

decembrie 2010 – 17 iunie 2011 și 1 noiembrie 2011 – 12 ianuarie 2012, adică timp de opt luni și jumătate, și că a fost găzduit separat de ceilalți străini aflați în centru. Aceasta observă că reclamantul denunță în fața sa izolarea suferită din această cauză.

60

. Curtea subliniază, în primul rând, că reclamantul nu contestă condițiile materiale ale privării sale de libertate. Prin urmare, apreciază că persoana în cauză a fost deținută în condiții materiale corespunzătoare, care pot fi considerate „satisfăcătoare” și care „nu necesită niciun comentariu special” (a se vedea supra, pct. 47 din Raportul CPT, publicat la 11 decembrie 2008).

61

. În ceea ce privește natura izolării, Curtea remarcă faptul că reclamantul a beneficiat de toate drepturile prevăzute de reglementările și legile în vigoare în favoarea străinilor plasați în centrul respectiv. Curtea reține astfel următoarele: Reclamantul avea posibilitatea de a discuta cu avocatul său și cu un interpret și a putut să își exercite efectiv acest drept; persoanei în cauză nu i s-a impus nicio restricție privind dreptul de vizitare, având în vedere că a fost admisă cererea de vizită a unui compatriot, și reclamantul nu a susținut niciodată că i-au fost refuzate alte cereri de vizită; acesta ținea legătura cu angajații centrului și avea acces la activități în aer liber două ore pe zi, în compania altor străini (supra, pct. 45); de asemenea, dispunea permanent de un telefon mobil, pe care îl putea folosi oricând dorea. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a suferit o izolare socială relativă (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Rohde

împotriva Danemarcei

, nr.

69332/01, pct. 97, 21 iulie 2005, și,

a contrario

,

Tabesh împotriva Greciei

, nr. 8256/07, pct. 38 și 44, 26 noiembrie 2009).

62

. În ceea ce privește durata măsurii de luare în custodie publică, Curtea observă că, în temeiul dreptului aplicabil, măsura în cauză trebuia să înceteze odată cu executarea hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil, dar nu putea să depășească 18 luni (supra, pct. 43). În speță, a fost respectat termenul prevăzut de lege pentru măsura de luare în custodie publică. În plus, Curtea observă că reclamantul nu a susținut că impunerea sau durata acestei măsuri a avut drept consecință o degradare a stării sale de sănătate, fizică sau psihică [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Ntumba Kabongo

împotriva Belgiei (dec.), nr. 52467/99, 2

iunie

2005, și

Ramirez Sanchez împotriva Franței

(MC), nr. 59450/00, pct. 144, CEDO 2006

‑

IX].

63

. Deși este clar că reclamantul a simțit probabil, pe parcursul întregii perioade a privării de libertate, o suferință morală din cauza situației sale, Curtea consideră, în lumina circumstanțelor speței, că nu a fost atins pragul minim de gravitate necesar pentru ca un tratament să intre sub incidența art. 3 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și 4 din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 lit. f) și 4 din Convenție

64

. Reclamantul denunță o încălcare a art. 5

§

1

lit. f) din Convenție, din cauza privării de libertate timp de un an, privare de libertate nelegală, în opinia acestuia. În temeiul art. 5

§

4 din Convenție, acesta se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de o cale de atac internă pentru a obține verificarea necesității privării sale de libertate, din cauza – potrivit acestuia – statului său de străin declarat indezirabil. Citând în acest sens și art. 13 din Convenție, se plânge că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cale de atac pentru a contesta decizia prin care a fost declarat persoană indezirabilă.

65

. Având în vedere că art. 5 § 4 din Convenție este o

lex specialis

în raport cu art. 13 din Convenție, Curtea va examina acuzațiile reclamantului doar din perspectiva art. 5 § 1 lit. f) și 4 din Convenție, care, în partea sa relevantă în speță, se citește astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:[...]

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

A.

Cu privire la admisibilitate

66

. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f) din Convenție. În acest sens, precizează că persoana în cauză nu a exercitat calea de atac prevăzută la art. 86 din OUG nr.

194/2002 în termenul prevăzut de lege. Guvernul susține, în primul rând, că reclamantul nu s-a preocupat deloc de procedura în fața curții de apel, în urma căreia a fost declarat persoană indezirabilă, deși, conform acestuia, a fost citat corect și ținea legătura cu un avocat. Menționează că reclamantul era liber la acea vreme, având în vedere că nu fusese dispusă nicio restricție asupra libertății sale de mișcare. De asemenea, Guvernul precizează că sediul judecătoriei de sector și al Curții de Apel București se află foarte aproape unul de altul, iar persoana în cauză avea timp să se deplaseze de la o locație la alta.

67

. Guvernul adaugă că, prin urmare, reclamantul nu a formulat recurs în termenul legal împotriva hotărârii curții de apel din 17 decembrie 2010. În această privință, indică faptul că reclamantul a fost informat într-o limbă înțeleasă de el – și anume limba engleză – cu privire la hotărârea prin care a fost declarat persoană indezirabilă și cu privire la posibilitatea de a contesta această măsură (supra, pct. 25-26).

68

. Guvernul nu contestă faptul că hotărârea din 17 decembrie 2010 fusese comunicată la o adresă unde reclamantul nu se mai afla. Cu toate acestea, făcând referire la hotărârea Înaltei Curți din 16 septembrie 2011, acesta apreciază că reclamantul avea la dispoziție suficiente informații pentru a contesta decizia citată în termenul legal.

69

. Reclamantul contestă susținerile Guvernului. Acesta pretinde, în primul rând, că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale a României, măsura de luare în custodie publică într-un centrul pentru străini nu constituie o privare de libertate, ci o „restricție a libertății de mișcare” și că, în consecință, un recurs întemeiat pe art. 5 din Convenție nu ar fi avut nicio șansă de reușită.

70

. În continuare, acesta precizează că, în dreptul intern, nu există nicio cale de atac specifică împotriva măsurii de luare în custodie publică într-un centru pentru străini, în situația în care un străin este declarat indezirabil. Acesta susține că singura cale de atac disponibilă era aceea prevăzută la art. 86 din OUG nr. 194/2002 împotriva hotărârii de declarare a unui străin persoană indezirabilă și afirmă că această cale de atac nu putea avea ca rezultat ridicarea măsurii de luare în custodie publică decât în cazul în care era anulată hotărârea prin care străinul în cauză a fost declarat persoană indezirabilă. În orice caz, susține că ORI nu l-a informat la 17 decembrie 2010 cu privire la temeiul legal care reglementa recursul împotriva măsurii de luare în custodie publică.

71

. În ceea ce privește posibilitatea concretă de a participa la procedura în urma căreia a fost declarat indezirabil, reclamantul menționează că procedura de citare s-a desfășurat în întregime în limba română și că nu a beneficiat de asistență din partea unui interpret sau a unui avocat. Adaugă că, atunci când a primit, la 16 decembrie 2010, citația pentru ziua următoare, nu a fost în măsură să își contacteze avocatul și a crezut, din greșeală, că a fost citat de două ori pentru aceeași ședință. Susținând că nu a fost citat în mod corespunzător în cadrul procedurii și subliniind că hotărârea din 17 decembrie 2010 i-a fost comunicată la o adresă inexactă, reclamantul consideră că nu a beneficiat de garanții procedurale suficiente pentru a i se respecta drepturile.

72

. Reclamantul menționează, de asemenea, că, sesizată cu o cerere vizând declararea unui străin ca persoană indezirabilă, curtea de apel dispunea, conform acestuia, de 10 zile pentru a se pronunța. Acesta apreciază că, în cazul său, curtea de apel ar fi amânat cauza, ținând seama de absența acestuia, și chiar ar fi dispus prezentarea prin mandat de aducere. De asemenea, consideră că, având în vedere consecințele grave pe care le are pentru persoana în cauză o asemenea decizie în materie, curtea de apel ar fi trebuit să se asigure că acesta este reprezentat de un avocat.

73

. În cele din urmă, reclamantul precizează că, în cadrul procedurii de azil, acesta a fost reprezentat de un avocat din cadrul unei organizații neguvernamentale care dispunea de un mandat de reprezentare limitat la procedura de azil.

74

. Curtea consideră că excepția referitoare la epuizarea căilor de atac interne în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f) din Convenție este strâns legată de fondul capătului de cerere formulat în temeiul art. 5

§

4 din Convenție. De asemenea, Curtea va examina această excepție în cadrul motivării capătului de cerere formulat în temeiul art. 5

§

4 din Convenție, capăt de cerere pe care îl va aborda prima dată [

Öcalan împotriva Turciei

(MC), nr. 46221/99, pct. 61, CEDO 2005

‑

IV, și

Sadaïkov

împotriva Bulgariei

, nr. 75157/01, pct. 18, 22 mai 2008].

75

. Constatând în continuare că respectivele capete de cerere întemeiate pe art. 5

§

1

lit. f) și 4 din Convenție nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35

§

3

lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B.

Cu privire la art. 5 § 4 din Convenție

76

. Guvernul afirmă că, deși legea nu prevede o cale de atac separată pentru contestarea unei măsuri de luare în custodie publică într-un centru pentru străini, recursul împotriva unei decizii de declarare a unui străin ca persoană indezirabilă constituie o soluție care îi permite instanței să examineze rapid legalitatea privării de libertate în cauză și să dispună o repunere în libertate.

77.

Acesta arată, în continuare, că reclamantul a fost citat să se prezinte în cadrul procedurii în fața curții de apel, dar acesta nu s-a prezentat, deși era asistat de un avocat în cadrul proceduri de azil. Acesta admite că reclamantul nu a fost adus la ședința în fața Înaltei Curți, dar precizează că a fost asigurată respectarea drepturilor sale prin prezența avocatului acestuia. Adaugă că reclamantul nu a formulat în termenul legal recurs împotriva hotărârii prin care a fost declarat persoană indezirabilă.

78

. În ceea ce privește accesul la documente clasate ca fiind secrete, Guvernul menționează că judecătorii din completul de judecată au avut acces la aceste documente. Admite că motivele expuse în hotărârea din 17 decembrie 2010 au un caracter general. În plus, consideră că avocatul reclamantului ar fi putut solicita accesul la documentele clasate în cadrul procedurii speciale sau că persoana în cauză ar fi putut obține reprezentarea de către un avocat care primise deja autorizația de acces la documente confidențiale.

79

. Reclamantul consideră că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cale de atac efectivă pentru a contesta luarea sa în custodie publică în centrul pentru străini. În această privință, Guvernul precizează că acesta nu dispunea, la nivel intern, pentru a contesta măsura de luare în custodie publică, de nicio procedură distinctă de aceea care permitea atacarea deciziei prin care a fost declarat indezirabil. Adaugă că acesta nu a beneficiat de un avocat din oficiu pentru a-și apăra interesele în cadrul procedurii în urma căreia a fost declarat indezirabil, În plus, apreciază că principiile legalității armelor și contradictorialității nu au fost respectate în cadrul acestei din urmă proceduri, având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, doar Parchetul și curtea de apel aveau acces la documentele care justificau măsura în cauză.

80

. Curtea constată că, în expunerea capătului de cerere întemeiat pe art. 5

§

4 din Convenție, reclamantul face referire, pe de o parte, la dispoziții legale în general și, pe de altă parte, la absența unei căi de atac pentru contestarea deciziei prin care a fost dispusă luarea sa în custodie publică, pe de o parte, din cauza modalității în care a fost citat în fața curții de apel pentru ședința din 17 decembrie 2010 și, pe de altă parte, din cauza refuzului Înaltei Curți de repunere în termenul legal de recurs.

81

. În ceea ce privește acuzațiile reclamantului referitoare la dispozițiile legale care reglementează procedura de recurs împotriva deciziei prin care a fost declarat indezirabil, Curtea reamintește că rolul acesteia nu este de a examina

in abstracto

legislația internă contestată, ci de a stabili dacă modul în care a afectat reclamantul a încălcat Convenția (

Ntumba Kabongo

,

citată anterior).

82

. În ceea ce privește absența unei căi de atac pentru a contesta decizia de luare în custodie publică, Curtea admite că reclamantul a fost citat în limba română să se prezinte la ședința în cauză în fața curții de apel, deși nu înțelegea această limbă. Totuși, aceasta constată că, în conformitate cu informațiile de la dosar, persoana în cauză, care era liberă și beneficia de cazare într-un centru pentru solicitanții de azil, nu pare să fi făcut demersuri pentru a înțelege conținutul citației, deși s-a întâlnit, la 17 decembrie 2010, cu avocatul care îl reprezenta în cadrul procedurii de azil. În aceste condiții, Curtea apreciază că lipsa de diligență a reclamantului a putut contribui la crearea unei situații care l-a împiedicat să participe la ședința în fața curții de apel și de a-și asigura apărarea în cadrul acesteia (a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei

, nr. 50049/99, pct.

48-51, 24 mai 2007). Prin urmare, absența reclamantului de la această ședință nu pare să fie imputabilă exclusiv autorităților.

83

. În ceea ce privește refuzul ICCJ de repunere în termenul legal de recurs a reclamantului, Curtea este de acord că este important să se respecte dispozițiile privind formularea recursului (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei

, 28

octombrie 1998, pct.

44-45,

Culegere

1998-VIII). Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu trebuie să împiedice justițiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (a se vedea

mutatis mutandis

,

Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei

, nr.

50049/99, pct. 57, 24

mai 2007). Curtea reiterează, în acest context, importanța de a le garanta persoanelor care fac obiectul unei măsuri de îndepărtare, ale cărei consecințe sunt potențial ireversibile, dreptul de a obține informații suficiente care să le permită să aibă acces efectiv la proceduri și să își susțină capetele de cerere.

84

. Curtea subliniază că, în speță, autoritățile naționale nu au informat reclamantul cu privire la dispozițiile legale care reglementau recursul, deși persoana în cauză a fost informată cu privire la posibilitatea de a formula recursul respectiv, atunci când a fost luată în custodie publică în centrul pentru străini.

85

. În plus, Curtea subliniază că, potrivit art. 86 din OUG nr. 194/2002, termenul pentru formularea unui recurs începe să curgă de la comunicarea hotărârii pronunțate în primă instanță. În speță, astfel cum a admis Înalta Curte, hotărârea contestată nu a fost comunicată la adresa exactă la care se afla reclamantul. În această privință, Curtea observă că reclamantul a fost luat în custodie publică într-un centru pentru străini la 17 decembrie 2010, de către ORI, autoritatea competentă, potrivit legii, pentru a executa decizia curții de apel. Având în vedere că reclamantul a fost privat de libertatea sa, în opinia Curții, ORI ar fi putut și ar fi trebuit să informeze curtea de apel cu privire la executarea hotărârii pronunțate în aceeași zi și la schimbarea adresei reclamantului, pentru a se asigura că această hotărâre va fi comunicată în mod corect și că dreptul de recurs al reclamantului va fi exercitat efectiv. În plus, trebuie subliniat faptul că nici centrul pentru străini care l-a găzduit pe reclamant nu a informat curtea de apel cu privire la executarea hotărârii din 17 decembrie 2010.

86

. Ținând seama de elementele menționate, Curtea consideră că, deși reclamantul nu a dovedit suficientă diligență în ceea ce privește procedura în fața curții de apel, Înalta Curte a dat dovadă de o rigiditate excesivă declarând tardiv recursul reclamantului. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a respinge excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne și pentru a concluziona că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenție.

C.

Cu privire la art. 5 § 1 lit.

f) din Convenție

87

. Guvernul precizează că reclamantul a fost privat de libertate pentru îndepărtarea sa de pe teritoriu. Acesta observă că persoana în cauză a fost îndepărtată de pe teritoriul României abia după respingerea definitivă a cererii sale de azil. Menționează că perioada maximă în care un străin putea fi ținut în custodie publică într-un centru era de doi ani.

88

. În ceea ce privește calitatea legii, Guvernul argumentează că art. 97

alin.

(4) din OUG nr. 194/2002, care reglementa luarea în custodie publică a străinilor, era clară, previzibilă și accesibilă reclamantului. În ceea ce privește motivele pe care s-a întemeiat decizia autorităților naționale, Guvernul precizează că acestea se bazau pe informații clasate ca fiind secrete. Adaugă că reclamantul ar fi putut fi reprezentat printr-un avocat care avea posibilitatea să facă demersurile necesare pentru a obține un certificat care permitea accesul la acest tip de informații.

89

. Reclamantul contestă susținerile Guvernului. Acesta precizează că, pentru persoanele declarate indezirabile, măsura de luare în custodie publică era reglementată de art. 97 alin. (4) din OUG nr. 194/2002, care nu prevedea nicio limită temporală, și adaugă că durata unei astfel de măsuri a fost limitată la 18 luni în cazul acestor persoane doar prin modificările aduse acestei ordonanțe prin Legea nr. 157/2011. Acesta susține că, în dreptul intern, măsura de luare în custodie publică nu este calificată de instanțele naționale drept o măsură privativă de libertate, ci o „restrângere temporară a libertății de mișcare”.

90

. Curtea reamintește că art. 5 § 1 din Convenție cuprinde lista completă a circumstanțelor în care indivizii pot fi privați de libertate în mod legal [

Saadi împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 13229/03, pct. 43, CEDO 2008, și

A. și alții împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 3455/05, pct. 162-163, CEDO 2009].

91

. În speță, Curtea observă că nimeni nu contestă faptul că, timp de peste opt luni, reclamantul a fost ținut în detenție, în așteptarea unei îndepărtări de pe teritoriu, în sensul art. 5 § 1 lit. f) din Convenție. Această dispoziție impune ca „o procedură de expulzare [să fie] în curs”; prin urmare, nu este necesar să se stabilească dacă decizia de expulzare inițială se justifică sau nu, având în vedere legislația internă sau convenția (

Sadaïkov împotriva Bulgariei

, nr. 75157/01, pct. 21, 22 mai 2008). Cu toate acestea, o privare de libertate întemeiată pe a doua teză a acestei dispoziții nu poate fi justificată decât prin faptul că se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare. În cazul în care nu se desfășoară cu diligența necesară, detenția nu mai este justificată în temeiul art. 5

§

1

lit. f) din Convenție (

A. și alții

, citată anterior, pct. 164). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că art. 5

§

1 lit.

f) din Convenție nu prevede o durată maximă pentru acest tip de detenție; chestiunea stabilirii dacă durata procedurii de expulzare poate să afecteze legalitatea privării de libertate, din perspectiva acestei dispoziții, depinde de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze în parte (

Auad împotriva Bulgariei

, nr.

46390/10, pct.

128, 11 octombrie 2011, și

Amie și alții

, citată anterior, pct. 72).

92

. Curtea reamintește, de asemenea, că privarea de libertate trebuie să fie și „legală”. În materie de „legalitate” a unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură, din legislația națională. Cu toate acestea, respectarea legislației naționale nu este suficientă: art.

5 §

1 din Convenție impune în plus conformitatea oricărei lipsiri de libertate cu scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului (

Abdolkhani și Karimnia împotriva Turciei

, nr.

30471/08, pct.

130, 22

septembrie 2009).

93

. În speță, Curtea observă că reclamantul se plânge de nelegalitatea privării sale de libertate, pe motiv că aceasta nu era limitată în timp și a durat mai mult de un an.

94

. Curtea constată că, în speță, reclamantul a fost privat de libertate pentru a fi îndepărtat de pe teritoriu timp de aproximativ un an și o lună, și anume în perioada 17 decembrie 2010 – 12 ianuarie 2012. Privarea de libertate a persoanei în cauză fusese dispusă de curtea de apel; aceasta considerase necesară expulzarea în temeiul art. 85

alin.

(5) și al art. 97

alin.

(4) din OUG nr.

194/2002, conform cărora măsura de luare în custodie publică încetează la data punerii în executare a deciziei de declarare ca persoană indezirabilă. Deși este adevărat că dispozițiile aplicabile măsurii de luare în custodie publică a unei persoane indezirabile nu prevedeau nicio limită temporală la momentul în care reclamantul a făcut obiectul măsurii contestate (supra, pct. 42), este la fel de adevărat că aceste dispoziții legale au fost modificate în iulie 2011 și au limitat la 18 luni durata acestei măsuri privative de libertate (supra, pct. 43). Privarea de libertate a reclamantului nu a depășit această perioadă depășită de lege.

95

. În continuare, Curtea subliniază că motivul invocat de Guvernul pentru a justifica durata privării de libertate era existența unei cereri de azil formulate de reclamant în fața autorităților române. Aceasta va examina așadar timpul necesar pentru pronunțarea diverselor decizii în cadrul procedurii de azil.

96

. Astfel, Curtea observă că această procedură a început la 31 martie 2010 și s-a încheiat la 22 decembrie 2011. Apreciază că această durată nu a fost excesivă, ținând seama de examinarea aprofundată și minuțioasă pe care a necesitat-o cererea de azil prezentată de reclamant și de posibilitățile oferite acestuia din urmă de a formula observații și de a prezenta informații.

97

. În plus, Curtea observă că autoritățile au luat rapid măsuri pentru a-l îndepărta pe reclamant de pe teritoriu după respingerea definitivă a cererii sale de azil. În fapt, persoana în cauză a fost îndepărtată de pe teritoriu în mai puțin de o lună de la această respingere, ceea ce dovedește că singurul scop pentru lipsirea sa de libertate era asigurarea îndepărtării acestuia de pe teritoriu (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Abou

Amer împotriva României

, nr. 14521/03, pct. 40, 24 mai 2011).

98

. Ținând seama de aceste elemente, Curtea apreciază că, în speță, durata privării de libertate, limitată la un an și o lună, trebuie să fie considerată rezonabilă și că aceasta nu a fost de natură să afecteze legalitatea măsurii în cauză. Prin urmare, în speță, nu a fost încălcat articolul 5 § 1 lit. f) din Convenție.

III.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție

99.

Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de garanțiile împotriva arbitrarului în cadrul procedurii în cauză, în urma căreia a fost declarat indezirabil, încălcându-se, în opinia acestuia, art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată:

a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b. să ceară examinarea cazului său; și

c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.

Cu privire la admisibilitate

100

. Guvernul consideră că art.

1 din Protocolul nr.

7 la Convenție nu este aplicabil în speță. În această privință, precizează că reclamantul nu beneficia de un permis de ședere valabil, care i-ar fi conferit dreptul de a rămâne în România, în momentul în care a fost adoptată împotriva lui decizia în litigiu. Acesta precizează, de asemenea, că cererea de azil a reclamantului a fost respinsă.

101

. Reclamantul consideră că avea reședința în mod legal pe teritoriul național, în măsura în care cererea lui de azil era pendinte în fața autorităților române. În acest sens, face trimitere le Legea nr. 122/2006, care permite solicitanților de azil să rămână în România pe parcursul soluționării cererii de azil. Acesta invocă, de asemenea, dispozițiile mai multor directive ale Uniunii Europene referitoare la solicitanții de azil și la îndepărtarea străinilor (supra, pct. 46-49), care, potrivit acestuia, i-ar permite să rămână în România pe durata soluționării procedurii de azil.

102

. Curtea reamintește că doar străinii care au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat pot beneficia, în caz de expulzare, de garanțiile procedurale prevăzute la art. 1 din Protocolul

nr. 7 la Convenție [

Viculov împotriva Letoniei

(dec.), nr. 16870/03, 25 martie 2004, și

Lupșa

împotriva României

, nr. 10337/04, pct.

52, CEDO 2006

‑

VII]. Pentru a fi legală, reședința trebuie să fie conformă cu legislația statului în cauză (a se vedea raportul explicativ referitor la Protocolul nr. 7 la Convenție, pct. 9).

103

. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 1, citat anterior, a fost considerat ca fiind inaplicabil atunci când persoana în cauză nu se poate prevala de un permis de ședere, având în vedere că a fost respinsă definitiv cererea acestuia de a beneficia de statutul de refugiat politic, sau în cazul în care, după expirarea unei vize provizorii, persoana respectivă a rămas în țara în cauză, în așteptarea rezultatului procedurii inițiate în vederea obținerii unui permis de ședere sau a statutului de refugiat [

Sejdovic și Sulejmanovic împotriva Italiei

(dec.), nr. 57575/00, 14

martie

2002].

104

. În speță, Curtea constată că reclamantul nu a beneficiat nici de o viză pentru a intra în România, nici de un permis de ședere în această țară. Aceasta observă că, în momentul declarării sale ca persoană indezirabilă, reclamantul făcea obiectul unei proceduri de azil în curs în fața autorităților naționale. Observă, de asemenea, că, în temeiul diverselor dispoziții legale aplicabile – naționale și europene –, solicitanții de azil ale căror proceduri erau în curs de soluționare aveau dreptul de a rămâne pe teritoriul țării în cauză până la finalizarea acestor proceduri. În acest context, Curtea reiterează importanța garantării persoanelor care fac obiectul unei măsuri de expulzare, ale cărei consecințe sunt potențial ireversibile, dreptul de a rămâne pe teritoriul în cauză, în așteptarea rezultatului respectivelor proceduri de azil ale acestora. Totuși, acest drept nu le conferă automat persoanelor în cauză statutul de „rezident” al unei anumite țări și nu „reglementează” șederea lor: acesta are ca scop evitarea agravării situației acestor persoane, care așteaptă examinarea și soluționarea de către autoritatea competentă a statutului lor juridic în țara în cauză.

105

. În consecință, Curtea consideră că, în momentul în care autoritățile române au decis să adopte împotriva reclamantului o măsură de interzicere a șederii, acesta nu „[avea] reședința în mod legal” în România, având în vedere că nu dispunea de un permis de ședere valabil, și apreciază așadar că art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu se aplică în speță (

Sejdovic

și

Sulejmanovic

, citată anterior). Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul art.

35

§

3 lit.

a) și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

4.

IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

106

. La momentul introducerii cererii sale – care a fost depusă înainte de trimiterea sa înapoi în Kabul –, reclamantul se plângea de riscul de a fi supus torturii și unor tratamente inumane, în cazul în care se întorcea în Afganistan, în opinia lui, fiind încălcate astfel drepturile sale garantate la art. 3 din Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 13 din Convenție.

107

. În plus, acesta susține că nu a fost informat într-un termen scurt cu privire la motivele luării sale în custodie în Centrul pentru străini de la Otopeni, încălcându-se, potrivit acestuia, art. 5 § 2 din Convenție. În cele din urmă, acesta se plânge, în temeiul art. 6 din Convenție, că nu a beneficiat, în cadrul procedurii în urma căreia a fost declarat persoană indezirabilă, de garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție.

108

. Ținând seama de ansamblul de elemente de care dispune și în măsura în care este competentă pentru a se pronunța cu privire la acuzațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele acesteia. Rezultă că celelalte capete de cerere sunt inadmisibile și trebuie să fie respinse în temeiul art. 35

§

1, art. 35

art. 35

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

109

. În conformitate cu art.

41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

110

. Reclamantul solicită 25

000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.

111

. Guvernul consideră că, în cazul constatării unei încălcări în prezenta cauză, suma care trebuie acordată cu titlu de reparație echitabilă trebuie să fie conformă cu jurisprudența Curții în materie.

112

. Curtea subliniază că singura bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în speță în încălcarea art. 5 § 4 din Convenție. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului suma de 3

000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B.

Cheltuieli de judecată

113

. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.

C.

Dobânzi moratorii

114

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive

,

CURTEA

,

în unanimitate,

5 § 1 lit. f) din Convenție și o respinge;

2.

Declară

cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. f) și 4 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3.

Hotărăște

că nu a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f) din Convenție;

4.

Hotărăște

că a fost încălcat art.

5 §

4 din Convenție;

5.

Hotărăște

a) că statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 3

000

EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, cu titlu de prejudiciu moral;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

6.

Respinge

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 februarie 2015, în temeiul art.

77

77

Stephen Phillips

Josep Casadevall

Grefier

PREȘEDINTE