CASE OF NAIDIN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF NAIDIN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 21 octombrie 2014

În cauza Naidin împotriva României

(Cererea nr. 38162/07)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Naidin împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Dragoljub Popoviæ,

Luis López Guerra,

Valeriu Grițco,

Iulia Antoanella Motoc, judecători,

și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 septembrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr. 38162/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petre

Naidin („reclamantul”), a sesizat Curtea la 24 august 2007, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții guvernamentali, domnul R.-H. Radu și doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul a susținut, în special, că au fost încălcate art. 8 și art. 14 din Convenție în ceea ce privește dreptul acestuia la respectarea vieții sale private, din cauza interdicției care i s-a impus de a ocupa o funcție publică.

4

. La 31 august 2010, capătul de cerere întemeiat pe art. 8 și art. 14 din Convenție a fost comunicat Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5

. Reclamantul s-a născut în anul 1954 și locuiește în Călărași.

6

. În perioada 1990-1991, reclamantul a ocupat funcția de subprefect al județului Călărași. Ulterior, acesta a fost ales și reales deputat în Parlament, unde și–a desfășurat activitatea pe parcursul a trei mandate, până în 2004.

7

. În anul 2000, atunci când a candidat pentru a treia oară la Camera Deputaților, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

(„CNSAS”) a procedat din oficiu la verificarea trecutului reclamantului, în temeiul Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică.

8

. În urma cercetărilor și după două audieri ale reclamantului, CNSAS a concluzionat că acesta din urmă colaborase cu poliția politică (Securitatea) în perioada 1971-1974. Decizia CNSAS se baza pe o declarație din 1971, semnată de reclamant, în vârstă de 17 ani la acea vreme, prin care se angaja să colaboreze cu Securitatea. În timpul liceului și al serviciului militar, acesta a furnizat informații privind unii colegi considerați suspecți deoarece ascultau posturi de radio străine, aveau rude în străinătate sau nu mâncau carne. Decizia CNSAS a fost publicată în Monitorul Oficial.

9

. Reclamantul a contestat în fața Curții de Apel București interpretarea de către CNSAS a actelor din trecutul acestuia, susținând că acestea au fost nevinovate și nu au avut consecințe și că nu puteau fi înțelese decât în contextul istoric al epocii. CNSAS a răspuns că informațiile furnizate erau, la acea vreme, de natură să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor vizate și că legea nu făcea distincție între diverse grade de colaborare.

10

. Prin hotărârea definitivă din 20 august 2001, curtea de apel a respins contestația. Aceasta a hotărât că, în sensul Legii nr. 187/1999, reclamantul colaborase într-adevăr cu poliția politică, având în vedere că furnizase informații care puteau aduce atingere unor drepturi și libertăți fundamentale, fără să fie necesar să se țină seama de repercusiunile reale pe care le-ar fi putut avea aceste informații asupra persoanelor în cauză.

11

. În 2003, Guvernul, susținut de o majoritate parlamentară, din care făcea parte reclamantul, și-a angajat răspunderea politică pentru un proiect de lege privind lupta împotriva corupției și transparența în exercitarea funcției publice. În expunerea de motive se menționa faptul că obiectivul acestei modificări legislative era crearea unei culturi a serviciului public, care să ofere servicii de calitate și să fie în slujba intereselor legitime ale cetățenilor. Printre numeroasele modificări aduse dreptului intern, proiectul de lege a adăugat la art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici un nou alineat, care le interzice accesul la funcția publică a persoanelor care au desfășurat activitate de poliție politică.

12

. Având în vedere că moțiunea de cenzură depusă de opoziție nu a obținut numărul necesar de voturi, textul a fost adoptat și a devenit Legea nr. 161/2003.

13

. În 2004, la finalul mandatului său, reclamantul și-a exprimat dorința de a ocupa din nou o funcție publică și a solicitat Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (ANFP) înscrierea sa pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecților. Acesta a invocat dispozițiile Legii privind instituția prefectului, care le permitea foștilor subprefecți să fie înscriși pe lista membrilor corpului de rezervă al prefecților.

14

. La 1 octombrie 2004, ANFP l-a informat pe reclamant cu privire la respingerea cererii acestuia, invocând dispozițiile art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost modificată în 2003, care le interzicea colaboratorilor Securității accesul la funcția publică.

15

. Reclamantul a formulat o acțiune în contencios administrativ, pentru a contesta răspunsul Agenției, și a invocat în fața Curții de Apel București o excepție de neconstituționalitate a art. 50 din Legea nr. 188/1999. Întemeindu-se pe dispozițiile Constituției și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta a susținut o discriminare nejustificată în ceea ce privește accesul la funcția publică. Acesta a criticat caracterul general al acestei interdicții și faptul că nu se ținea seama de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte.

16

. Prin decizia din 24 ianuarie 2006, Curtea Constituțională a confirmat constituționalitatea textului criticat. Aceasta a constatat că interdicția în cauză era expresia voinței legiuitorului, care beneficia de o amplă marjă de apreciere în materie. Curtea Constituțională a apreciat că diferența de tratament în ceea ce privește accesul la funcția publică avea o justificare obiectivă și rațională, în speță, cerința privind loialitatea tuturor funcționarilor față de regimul democratic. În plus, citând jurisprudența Curții Europene, Curtea Constituțională a reamintit că accesul la funcția publică nu era un drept garantat nici de legislația internă, nici de Convenție.

17

. Prin hotărârea curții de apel din 11 aprilie 2006, confirmată în recurs, prin hotărârea definitivă din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația privind refuzul de înscriere pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecților a fost respinsă.

II. Dreptul intern relevant

18

. Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică a deschis pentru prima dată accesul la arhivele fostei poliții politice, printr-o procedură specifică, sub egida Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

19

. Art. 2 din lege prezenta lista cu persoanele al căror trecut putea fi făcut public la cererea oricărei persoane interesate. Printre acestea se numărau și membrii Parlamentului.

20

. Legea nu instituia nicio restricție în ceea ce privește accesul la posturile aferente funcției publice, dar le impunea candidaților să declare dacă au colaborat cu fosta poliție publică. Pentru candidații la președinția Republicii și la Parlament, precum și pentru persoanele numite într-o funcție ministerială, verificarea era obligatorie și era efectuată din oficiu de CNSAS.

21

. Conform legii, orice persoană care, în trecut, a denunțat activitățile unor terți sau atitudinea lor ostilă față de regimul comunist, furnizând informații susceptibile să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor în cauză, era considerată drept „colaborator” al Securității.

22

. Având în vedere că, printr-o decizie pronunțată în 2008, Curtea Constituțională a declarat Legea nr. 187/1999 neconstituțională, în principal din cauza inechității procedurii în fața CNSAS, această lege a fost înlocuită cu Legea nr. 293/2008. Noua lege menține definiția noțiunii de „colaborator” al poliției politice, dar exonerează actele săvârșite înainte de vârsta de 16 ani.

23

. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici a fost publicată în Monitorul Oficial la 9 decembrie 1999. După modificarea adusă de Legea nr. 161/2003, adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului, art. 50 lit. j) din Legea nr. 188/1999 este formulat după cum urmează:

„Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții:

[...]

j) nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege [...]”.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție

24

. Reclamantul denunță respingerea cererii sale de reintegrare în funcția publică și, în special, în corpul de rezervă al subprefecților, din cauza colaborării cu poliția politică a regimului comunist, ca fiind o atingere adusă „vieții sale private”. Acesta se consideră victima unei discriminări nejustificate în ceea ce privește perspectivele de angajare în sectorul public, în raport cu alte persoane care au exercitat funcții similare cu ale sale. Acesta invocă art.

8 coroborat cu art.

14 din Convenție.

25

. Conform art. 8 din Convenție:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

Art.

14 din Convenție este redactat după cum urmează:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A.

Cu privire la admisibilitate

1.

Argumentele părților

26

. Guvernul pledează pentru inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, pe motiv de incompatibilitate

ratione materiae.

Acesta afirmă că art. 8 din Convenție nu este aplicabil în speță, deoarece, în opinia sa, această dispoziție nu garantează dreptul de păstrare a unui loc de muncă sau de alegere a unei profesii. Reamintește că reclamantul dorea să fie reintegrat într-o înaltă funcție publică și consideră că, în materie, statul trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere în ceea ce privește limitările ce pot fi impuse în privința perspectivelor de angajare a reclamantului într-un post cu grad înalt de responsabilitate.

27

. În plus, Guvernul pledează pentru inadmisibilitatea

ratione personae

a capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție.

Acesta consideră că, în calitate de deputat al majorității parlamentare, reclamantul a participat la adoptarea proiectului de lege de modificare a statutului funcționarilor. Afirmă că reclamantul nu și-a exprimat dezacordul în ceea ce privește această modificare legislativă, nici în momentul adoptării sale de către Parlament și nici ulterior, pe parcursul mandatului său. Concluzionează că reclamantul nu poate invoca art. 8 din Convenție pentru a se plânge de o pretinsă încălcare a drepturilor sale, având în vedere că măsura criticată a rezultat, parțial, din acțiunile sale.

28

. Reclamantul susține că a făcut obiectul unei măsuri discriminatorii, care a adus atingere „vieții private” a acestuia.

a) Cu privire la excepția de inadmisibilitate

ratione materiae

29

. Guvernul susține că imposibilitatea reclamantului de a fi reintegrat în funcția publică nu poate fi considerată drept o atingere adusă dreptului acestuia la respectarea „vieții private”, protejat de art. 8 din Convenție.

30

. Curtea constată că reclamantul se plânge de faptul că, din cauza colaborării sale cu poliția politică, acesta este tratat diferit de alte persoane care, ca și acesta, au ocupat funcția de subprefect și care, în această calitate, beneficiază de dreptul de reintegrare în funcția publică.

31

. Curtea reamintește că, deși a considerat întotdeauna că nici libertatea de exercitare a unei profesii și nici accesul la o anumită profesie nu sunt garantate de Convenție, a admis totuși că o diferență de tratament în ceea ce privește numirea într-un post ar putea intra sub incidența unei dispoziții a Convenției [

Thlimmenos împotriva Greciei

(MC), nr. 34369/97, pct. 41 și 42, CEDO 2000

‑

IV].

32

. De asemenea, reamintește că o restricție privind accesul la funcții în serviciul interesului public ar putea avea consecințe asupra exercitării dreptului la respectarea „vieții private”, în sensul art. 8, având în vedere că aceasta împiedică persoana care se plânge să exercite o profesie care corespunde calificărilor sale profesionale (a se vedea,

mutatis mutandis, Bigaeva împotriva Greciei

, nr. 26713/05, pct. 24 și 25, 28 mai 2009).

33

. În speță, refuzul de a-l înscrie pe reclamant pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecților nu era justificat de absența calificărilor profesionale necesare funcției. În plus, după căderea regimului comunist, reclamantul exercitase această funcție, la care a renunțat ulterior pentru a îndeplini o serie de mandate elective.

34

. Ținând seama de experiența profesională a reclamantului în funcții exercitate în serviciul interesului public, Curtea apreciază că interdicția totală și definitivă de reintegrare în funcția publică are repercusiuni evidente asupra modului în care acesta își creează identitatea socială și își dezvoltă relațiile cu semenii săi [

mutatis mutandis, Niemietz împotriva Germaniei

, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251

‑

B;

Mółka împotriva Poloniei

(dec.), nr. 56550/00, CEDO

2006

‑

IV;

Campagnano împotriva Italiei

, nr.

77955/01, pct.

53, CEDO 2006

‑

V

și,

a contrario

,

Kosiek împotriva Germaniei

, 28 august 1986, pct.

38 și 39, seria A nr. 105;

Glasenapp împotriva Germaniei

, 28 august 1986, pct. 52, 53, seria A nr. 104, și

Karov împotriva Bulgariei

, nr. 45964/99, pct. 88, 16 noiembrie 2006].

35

. Rezultă că, în circumstanțele speciale ale cauzei, art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție este aplicabil.

36.

Prin urmare, Curtea respinge excepția întemeiată pe incompatibilitatea

ratione materiae

cu Convenția a capătului de cerere.

b) Cu privire la excepția de inadmisibilitate

ratione personae

37.

Guvernul îi reproșează reclamantului faptul că, în calitatea acestuia de deputat la momentul faptelor, nu s-a opus adoptării modificării legislative care l-a împiedicat să fie reintegrat în funcția publică.

38

. Curtea reamintește că art. 8 nu poate fi invocat pentru a se plânge de o atingere adusă reputației care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni, precum comiterea unei fapte de natură penală (

Sidabras și Džiautas împotriva

Lituaniei

, nr. 55480/00 și 59330/00, pct. 49, CEDO 2004

‑

VIII). De asemenea, aceasta reamintește că Convenția nu le permite persoanelor particulare să se plângă de o dispoziție de drept intern doar pentru că li se pare că aceasta încalcă Convenția, fără ca acestea să fi suferit direct efectele dispoziției în cauză [

Aksu împotriva Turciei

(MC), nr. 4149/04 și 41029/04, pct.

50, CEDO 2012].

39

. În speță, în ceea ce privește adoptarea de către Parlament a modificării în cauză, Curtea apreciază că reclamantului nu i se pot opune

opiniile sau voturile emise de acesta în exercitarea mandatului său

de deputat.

40

. În orice caz, Curtea observă că, având în vedere că reclamantul a fost afectat personal de modificarea statutului funcționarilor, acesta a introdus o acțiune în justiție și a contestat în fața Curții Constituționale dispoziția legislativă în litigiu, invocând argumente întemeiate pe Convenție.

41.

Prin urmare, Curtea respinge excepția întemeiată pe incompatibilitatea

ratione personae

cu Convenția a capătului de cerere.

42.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art.

35 §

3 lit. a) din Convenție. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B.

Cu privire la fond

43.

Reclamantul se plânge de discriminarea pe care o constituie, în opinia acestuia, refuzul autorităților de a-l înscrie pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecților și, mai general, interdicția de reintegrare în funcția publică, din cauza colaborării cu poliția politică a regimului comunist. Acesta denunță neluarea în considerare de către autoritățile administrative și judiciare interne a naturii inofensive a acțiunilor sale.

44.

Guvernul afirmă că restricția în litigiu era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim într-o societate democratică, și anume protejarea securității naționale, a siguranței publice, a bunăstării economice a țării și a drepturilor și libertăților altora. În această privință, susține că reglementarea accesului la funcția publică trebuie să fie înțeleasă în contextul politic și social român, profund marcat de acțiunile nefaste ale fostului regim comunist.

45.

Conform Guvernului, interdicția al cărei obiect l-a făcut reclamantul ar fi proporțională cu scopul menționat anterior. Acesta afirmă că situația specială a reclamantului a fost examinată de Curtea de Apel București, care a confirmat decizia CNSAS. În ceea ce privește caracterul permanent al interdicției, Guvernul apreciază că acesta era justificat de necesitatea de a stabili și menține noile baze democratice ale statului. În orice caz, acesta susține că reclamantul are în continuare libertatea de a exercita orice profesie în sectorul privat și public, cu excepția celor aferente funcției publice.

46.

Curtea reamintește că o de diferență de tratament este discriminatorie dacă „îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit” (

Sidabras și Džiautas

, citată anterior, pct. 51).

47.

În speță, Curtea observă că art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici introduce o distincție între persoanele care doresc să se integreze sau reintegreze în serviciul public, întemeiată pe trecutul acestora. La fel ca în cazul restricțiilor instituite în numeroase țări post-comuniste, persoanele care au colaborat cu Securitatea nu pot fi integrate sau reintegrate în funcția publică (pentru dispozițiile anumitor sisteme juridice naționale referitoare la restricțiile privind accesul la un loc de muncă pentru motive politice, a se vedea

Sidabras și Džiautas

, citată anterior, pct. 30 și urm.).

48.

Curtea ia act de decizia Curții Constituționale din 24 ianuarie 2006, conform căreia interdicția privind accesul la funcția publică al foștilor colaboratori cu poliția politică este justificată de loialitatea care se dorește din partea tuturor funcționarilor față de regimul democratic.

49.

În această privință, Curtea reamintește că, din principiu, statele au interes legitim de a reglementa condițiile de angajare în serviciul public. Un stat democratic are dreptul de a impune ca funcționarii acestuia să fie loiali principiilor constituționale care stau la baza sa (

Vogt împotriva Germaniei

, 26 septembrie 1995, pct. 59, seria A nr. 323,

și

Sidabras și Džiautas

, citată anterior, pct. 52).

50.

În speță, Curtea trebuie să țină seama în special de situația României sub regimul comunist și de faptul că, pentru a evita repetarea experienței trecute, statul trebuie să se întemeieze pe o democrație care se poate apăra prin ea însăși [

Vogt,

citată anterior, pct. 59;

Sidabras și Džiautas

, citată anterior, pct. 54;

Bester împotriva Germaniei

(dec.), nr.

42358/98, 22 noiembrie 2001, și

Knauth împotriva Germaniei

(dec.), nr. 41111/98, 22 noiembrie 2001].

51.

Având în vedere considerentele precedente, Curtea admite că diferența de tratament aplicată reclamantului, și anume eliminarea oricărei posibilități a acestuia de a fi angajat în funcția publică, viza scopuri legitime, în speță, protejarea securității naționale, a siguranței publice și a drepturilor și libertăților altora [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Rekvényi împotriva Ungariei

(MC), nr.

25390/94, pct. 41, CEDO 1999-III, și

Sidabras și Džiautas

, citată anterior, pct. 55].

52.

Rămâne să se stabilească dacă măsura în litigiu era proporțională.

53.

Reclamantul denunță caracterul absolut al interdicției și neluarea în considerare a naturii nesemnificative, în opinia acestuia, a acțiunilor sale.

54.

În ceea ce privește primul argument al reclamantului, Curtea observă că perspectivele profesionale ale reclamantului nu au fost eliminate decât în ceea ce privește funcția publică. Funcționarii publici, în special cei care ocupă posturi cu un grad înalt de răspundere, de natura celor în care dorește să se reintegreze reclamantul, exercită o parte din suveranitatea statului. Interdicția aplicată reclamantului nu este așadar disproporționată în raport cu scopul legitim al statului de a asigura loialitatea persoanelor responsabile pentru protejarea interesului general.

55.

Curtea subliniază, de asemenea, că nu există nicio restricție impusă de stat în ceea ce privește perspectivele reclamantului de angajare în sectorul privat, chiar și în cadrul unor întreprinderi care pot prezenta o anumită importanță pentru interesele statului în domeniul economic, politic sau în materie de securitate. De asemenea, reclamantului nu i se interzice să ocupe un post în alt domeniu al sectorului public, care nu implică exercitarea puterii publice.

56.

În cele din urmă, în ceea ce privește pretinsa neluare în considerare a naturii și a consecințelor actelor reclamantului, Curtea constată că aceste aspecte au făcut obiectul unei examinări contradictorii în fața Curții de Apel București, care s-a pronunțat la 20 august 2001. În privința elementelor factuale, care se înscriu în mod evident în marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale, Curtea nu poate contesta concluziile la care au ajuns aceste instanțe.

57.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a stabili că nu a fost încălcat art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție.

Pentru aceste motive

,

CURTEA

,

în unanimitate,

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 octombrie 2014, în temeiul art.

77

PREȘEDINTE

,

Grefier adjunct,

JOSEP CASADEVALL

Marialena Tsirli