CASE OF LAVRIC v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF LAVRIC v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 14 ianuarie 2014

În Cauza Lavric împotriva României

(Cererea nr. 22231/05)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție.

Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Lavric împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători, și Santiago Quesada

,

grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 decembrie 2013,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

22231/05, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Elena Lavric („reclamanta”),

a sesizat Curtea la 9 iunie 2005, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamanta a fost reprezentată de A.

M.

Lavric, avocat în Piatra-Neamț. Guvernul român („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.

Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamanta a susținut că dreptul său la protejarea bunei reputații a fost încălcat ca urmare a publicării, în luna februarie 2002, a două articole într-un ziar național, prin care au fost formulate acuzații grave cu privire la activitatea sa profesională în calitate de procuror.

4

. La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

5

. Reclamanta s-a născut în 1951 și locuiește în Piatra-Neamț.

6

. Reclamanta (numită în prezenta hotărâre și procuroarea L.), în calitatea sa de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, a început urmărirea penală împotriva lui A.B. în două ocazii. Reclamanta a întocmit un rechizitoriu prin care se dispunea trimiterea în judecată a lui A.B. în cazul ambelor seturi de procedură.

7

. Primul rechizitoriu, întocmit de reclamantă la 17 ianuarie 2000, viza trimiterea în judecată a lui A.B. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații și distrugere. La 20 septembrie 2001, Judecătoria Ploiești a declarat-o pe A.B. vinovată și a condamnat-o la o pedeapsă cu închisoarea de șase luni pentru fiecare infracțiune. Hotărârea a fost menținută de Tribunalul Prahova, care a respins apelul formulat de A.B. la 7

ianuarie 2002. La 22

martie

2002, Curtea de Apel Ploiești a admis în parte recursul formulat de A.B., subliniind că, în ceea ce privește infracțiunea de distrugere, termenul de prescripție se împlinise.

8

. Al doilea rechizitoriu din 25 iulie 2001 nu a fost aprobat de procurorul-șef, care a dispus încetarea urmăririi penale împotriva lui A.B.

9

. La 7 februarie 2002, a fost inițiată procedura disciplinară împotriva reclamantei, ca urmare a unei plângeri depuse de A.B. La 6 martie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a constatat că reclamanta nu săvârșise nicio abatere disciplinară și a dispus încetarea cercetării disciplinare.

10

. A.S., jurnalist la ziarul național

România

Liberă

, a scris două articole referitoare la activitatea profesională a reclamantei în legătură cu urmărirea penală cu privire la A.B.

11

. Primul articol, publicat la 13 februarie 2002, a fost intitulat „

Corupție judiciară

.

Procuroarea L. a falsificat două rechizitorii! Un om nevinovat a fost condamnat la închisoare

” și a avut șase secțiuni. Prima secțiune, intitulată „

Rebut profesional, confirmat de șefi”

, făcea referire la un rechizitoriu pretins „falsificat”, întocmit de reclamantă la 25 iulie 2001. Rechizitoriul o viza pe A.B., care, conform jurnalistului, era nevinovată și victima acțiunilor corupte ale reclamantei. În opinia jurnalistului, circumstanța că rechizitoriul nu a fost confirmat de procurorul-șef dovedea că acesta fusese rezultatul unei falsificări și putea fi considerat drept un „rebut profesional”.

12

. În a doua secțiune, intitulată

„Excludere din magistratură”

, jurnalistul a făcut referire la

„procurorul măsluitor”

care

„de data aceasta, nu a reușit să o trimită pe A.B. în fața unei instanțe pe baza rechizitoriului falsificat de ea. Totuși, aceasta reușise deja să o trimită pe A.B. în fața unei instanțe pe baza altui rechizitoriu, produsul unei falsificări scandaloase".

S-a afirmat că examinarea conduitei reclamantei în legătură cu primul rechizitoriu „

putea avea ca rezultat, în afara acuzațiilor în materie penală aduse împotriva ei pentru abuz în serviciu, excluderea sa rapidă din magistratură, de către Comisia de disciplină pentru procurori

.

Inducându-și în eroare superiorii, procurorul măsluitor L. a reușit să o trimită pe A.B. în fața unei instanțe, la 17 ianuarie 2000, pentru distrugere și fals în declarații. Minciunile și interpretarea intenționat eronată cuprinse în cele zece pagini ale celui de-al doilea rechizitoriu falsificat ar putea umple un capitol întreg al unui adevărat manual de corupție judiciară

".

13

. Secțiunile a treia și a patra ale articolului priveau acțiunea civilă introdusă de A.B., fără nicio referire la reclamantă. A cincea secțiune se referea la o plângere privind infracțiunea de distrugere, depusă de „

mafia afaceriștilor corupți

” împotriva A.B. și repartizată „

procurorului măsluitor

”. În ultima secțiune, jurnalistul acuza reclamanta, „

procurorul măsluitor

”, de a fi determinat condamnarea lui A.B. la o pedeapsă cu închisoarea, mințind instanțele prin „

rechizitoriul fals

” al acesteia.

14

. Al doilea articol, publicat la 22 februarie 2002, era intitulat

“E.L., procuroarea care falsifică rechizitorii”.

Acesta menționa condamnarea lui A.B. pe baza unui rechizitoriu întocmit de reclamantă. jurnalistul susținea că ar fi demascat pretinsa influență exercitată asupra reclamantei de către S.E., direct interesată în cauză, ceea ce a condus la condamnarea lui A.B. Conform jurnalistului, în repetate rânduri, S.E. „

a adus o serie de produse alimentare la domiciliul

[reclamantei] în pungi sau în portbagajul mașinii acesteia (...). Odată, a adus o jumătate de porc acasă [la reclamantă], lăsând pete de sânge pe holurile clădirii”.

15

. La 15 aprilie 2002, reclamanta a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva lui A.S. Reclamanta s-a plâns că, prin publicarea celor două articole menționate anterior în februarie 2002, A.S. i-a lezat reputația și demnitatea. Aceasta a solicitat un milion de lei românești vechi (ROL) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

16

. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2003, Judecătoria Călărași l-a găsit pe jurnalist vinovat de săvârșirea infracțiunii de calomnie și l-a condamnat la plata unei amenzi penale în valoare de 10

000

000 lei (ROL), echivalentul a 270 EUR. S-a dispus ca jurnalistul și ziarul să îi plătească în solidar reclamantei despăgubiri de 300

000

000 ROL, echivalentul a 8

000 EUR. Instanța a constatat că expresiile „falsificator și măsluitor” nu corespundeau realității, deoarece, în urma cercetării disciplinare, se ajunsese la concluzia că reclamanta se comportase cu profesionalism și în mod corespunzător în ceea ce privește învinuirile formulate împotriva lui A.B. în calitatea acesteia de procuror. Instanța a luat act de faptul că, în februarie 2002, când au fost publicate articolele, jurnalistul era la curent cu faptul că rechizitoriul procurorului din cadrul primei serii de proceduri fusese confirmat la nivelul primelor două grade de jurisdicție ale instanțelor interne și că recursul era încă pendinte. De asemenea, instanța a subliniat că jurnalistul era la curent că cercetarea disciplinară a reclamantei era pendinte atunci când acesta a scris articolele. Prin urmare, a reținut că această circumstanță ar fi trebuit să îl determine pe jurnalist să dea dovadă de o anumită prudență în abordare și în limbajul folosit, având în vedere că ar fi putut expune reclamanta unor sancțiuni disciplinare sau chiar penale.

17

. Judecătoria a examinat rechizitoriul din 17 ianuarie 2000, menționat de A.S. în primul său articol, și a subliniat că acesta fusese confirmat prin hotărâri definitive ale instanțelor interne.

În ceea ce privește al doilea rechizitoriu, instanța a subliniat că nu fusese aprobat de procurorul-șef la 18 ianuarie 2002. De asemenea, instanța a subliniat că, la momentul publicării articolelor, decizia procurorului-șef nu era încă finală, deoarece fusese introdusă o plângere împotriva acesteia. Instanța a considerat că refuzul procurorului-șef de a aproba rechizitoriul reclamantei nu ar fi trebuit să îl determine pe jurnalist să ajungă la concluzia că reclamanta falsificase rechizitoriul.

18

. Instanța a concluzionat că, în cele două articole, jurnalistul depășise limitele unui discurs acceptabil, prevăzute la art. 10 din Convenție.

19

. Jurnalistul A.S. și ziarul au formulat apel împotriva acestei hotărâri. La 28 decembrie 2004, Tribunalul Hunedoara a admis apelul, a casat hotărârea pronunțată în primă instanță și a procedat la reexaminarea cauzei. Acesta l-a achitat pe jurnalist de acuzația de calomnie și a respins cererea de despăgubire a reclamantei. Tribunalul a hotărât că jurnalistul pur și simplu oferise detalii cu privire la situația lui A.B., astfel cum rezulta aceasta din dosarul instanței. De asemenea, a declarat că articolul publicat la 22 februarie 2002 fusese pur si simplu o reproducere a plângerii administrative depuse de A.B. la Ministerul Justiției și Ministerul Public. Tribunalul a considerat că declarațiile relevante ale jurnalistului erau judecăți de valoare și a constatat că era necesar ca expresiile utilizate să fie examinate în raport cu rolul presei într-o societate democratică de a difuza informații și idei cu privire la toate subiectele de interes public, ceea ce era valabil și pentru cauza cu care a fost sesizat, care privea administrarea justiției. A făcut trimitere la hotărârea

Dalban

împotriva României

[(MC), nr.

28114/95, pct.

49, CEDO

1999

‑

VI], subliniind că jurnalistul a recurs la un anumit grad de exagerare și provocare.

II.

Dreptul intern relevant

20

. Dispozițiile interne relevante din Codul civil și din Codul penal privind insulta și calomnia, precum și răspunderea civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor, cu modificările ulterioare din legislație, sunt prezentate în hotărârea

Timciuc împotriva României

(nr. 28999/03, pct. 95-97, 12 octombrie 2010).

ÎN DREPT

I.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

21

. Reclamanta s-a plâns de încălcarea dreptului său la protejarea reputației și demnității sale, ca urmare a publicării unor articole, în privința cărora susținea că sunt insultătoare și calomnioase, în ziarul

România

Liberă

la 13 și 22 februarie 2002. De asemenea, s-a plâns că instanța de ultim grad de jurisdicție i-a respins plângerea penală și acțiunea civilă formulate în acest sens. Aceasta a invocat art.

8 din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

A.

Cu privire la admisibilitate

22

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu

este în mod vădit nefondat în sensul art.

35

§

3 lit.

a) din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B.

Cu privire la fond

23

. Reclamanta a susținut că cele două articole referitoare la activitatea sa profesională, publicate în ziarul

România Liberă

, nu numai că au fost insultătoare și calomnioase, dar au fost scrise cu rea-credință.

24

. A arătat că, în primul articol din 13 februarie 2002, jurnalistul nu s-a limitat la citarea declarațiilor făcute de A.B., astfel cum a susținut Guvernul, ci a acuzat-o direct de falsificarea rechizitoriilor prin care a trimis-o pe A.B. în judecată. Jurnalistul a numit-o în repetate rânduri „procurorul măsluitor”, a acuzat-o de lipsă de profesionalism și de săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri și abuz în serviciu, în ciuda faptului că acuzațiile aduse împotriva acesteia în rechizitorii fuseseră confirmate prin hotărâri definitive ale instanțelor interne. În continuare, aceasta a subliniat că, deși, în al doilea articol din 22 februarie 2002, jurnalistul repetase pur și simplu declarațiile lui A.B., nu făcuse niciun efort să verifice veridicitatea declarațiilor respective.

25

. Reclamanta a susținut, de asemenea, că nu i se oferise niciodată ocazia de a prezenta versiunea sa asupra evenimentelor. În plus, A.S. a declarat în fața instanțelor interne că nu considerase necesar să afle opinia acesteia.

26

. În ceea ce privește pretinsa neprotejare a reputației reclamantei de către instanțe, Guvernul considera a fi întrebarea cheie dacă instanțele au păstrat un echilibru just între dreptul reclamantei la respectarea reputației sale și libertatea de exprimare a lui A.S.

27

. Guvernul a argumentat că, în general, jurnalistul relatase activitatea profesională a reclamantei, care, la vremea respectivă, era procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț. În continuare, a subliniat că, în cele două articole contestate, jurnalistul făcuse referire la acuzațiile aduse de A.B., o persoană trimisă în judecată de reclamantă în două cauze penale diferite și care a contactat ziarul pentru a face cunoscute problemele care i-au fost cauzate de abaterile profesionale ale reclamantei. Prin urmare, acesta a citat, în mare parte, expresiile folosite de A.B. în materialele predate ziarului. Ambele articole scrise de jurnalist au oferit o prezentare generală a procedurii judiciare inițiate de reclamantă împotriva lui A.B. și rezultatul cercetărilor.

28

. În continuare, Guvernul a evidențiat că articolele contestate făceau referire la o problemă de interes general, și anume funcționarea sistemului judiciar, și, prin urmare, ar trebui să fie examinate în contextul general al luptei împotriva corupției și al preocupării generale a societății pentru practicile de lucru ale magistraților.

29

. Acesta a susținut că declarațiile făcute de jurnalist cu privire la reclamantă ar trebui să fie considerate parțial judecăți de valoare și parțial fapte obiective. De asemenea, a susținut că nici chiar simplă lectură a articolelor nu dezvăluia rea-credință din partea jurnalistului. A admis că jurnalistul a recurs la un anumit grad de exagerare, dar a considerat că, procedând astfel, nu a depășit limitele acceptabile.

30

. Curtea reiterează că, deși obiectivul esențial al art.

8 este acela de a proteja persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abțină de la asemenea ingerințe. Pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private și de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieții private și de familie, chiar în sfera relațiilor dintre indivizi [a se vedea

Odièvre împotriva Franței

(MC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO

2003

‑

III, și

Dickson împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 44362/04, pct. 70, CEDO 2007

‑

XIII].

31

. Curtea consideră că prezenta cauză implică obligațiile pozitive ale statului, aflate sub incidența art. 8, de a asigura respectarea efectivă a dreptului reclamantei la viață privată, în special dreptul la protejarea reputației sale. În această privință, Curtea reiterează că, în jurisprudența sa, s-a stabilit deja că sensul conceptului „viață privată” se extinde și la aspecte legate de identitatea personală și de reputație (a se vedea

Pfeifer împotriva Austriei

, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007;

Petrina împotriva României

, nr. 78060/01, 14 octombrie 2008, pct. 27-29 și 34-36; și

Timciuc

, citată anterior, pct. 143). În plus, pentru ca art. 8 să fie aplicabil, atacul adus onoarei și reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieții sale private [a se vedea, de exemplu,

A.

împotriva Norvegiei

, nr. 28070/06, pct.

64, 9

aprilie 2009;

Mikolajová împotriva Slovaciei

, nr.

4479/03, pct.

55, 18

ianuarie 2011;

Roberts and Roberts împotriva Regatului Unit

, (dec.), nr.

38681/08, pct.

40-41, 5

iulie 2011 și

Axel Springer AG împotriva Germaniei

(MC), nr. 39954/08, pct.

83, 7

februarie

2012].

32

. Principiile aplicabile sunt similare celor care rezultă din cauze care implică obligațiile negative ale unui stat: trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente – în prezenta cauză, dreptul reclamantei la protejarea reputației sale și dreptul ziarului și al lui A.S. la libertatea de exprimare.

33

. În cauzele în care Curtea a trebuit să contrapună protejarea viații private libertății de exprimare, aceasta a evidențiat întotdeauna contribuția adusă de articolele din presă la dezbaterile de interes general (a se vedea,

Tammer împotriva Estoniei

, nr. 41205/98, pct. 66 și 68, CEDO 2001

‑

I, și

Von Hannover împotriva Germaniei

, nr. 59320/00, pct. 60, CEDO 2004

‑

VI). În cauze referitoare la dezbateri sau probleme de interes public general, limitele unei critici acceptabile sunt mai largi în privința politicienilor sau a altor persoane publice decât în privința persoanelor particulare (a se vedea

Petrina

, citată anterior, pct.

40).

34

. Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea subliniază că articolele contestate se refereau la activitatea profesională a reclamantei în calitate de procuror. Procurorii sunt funcționari publici, în cadrul sistemului judiciar, a căror sarcină este de a contribui la buna administrare a justiției.

35

. Fără îndoială că, într-o societate democratică, persoanele private au dreptul să comenteze și să critice administrarea justiției și funcționarii implicați în aceasta. Totuși, o astfel de critică nu trebuie să depășească anumite limite, deoarece este în interesul general ca procurorii, asemenea judecătorilor, să beneficieze de încrederea publicului. Prin urmare, este posibil să fie necesar ca statul să îi protejeze de acuzații nefondate (a se vedea

Lešník împotriva Slovaciei

,

nr. 35640/97, pct.

54, CEDO 2003

‑

IV).

36

. De asemenea, Curtea reiterează că, atunci când realizarea echilibrului a fost asumată de autoritățile naționale, în conformitate cu criteriile stabilite prin jurisprudența Curții, acesteia din urmă i-ar fi necesare motive întemeiate pentru a substitui punctul de vedere al instanțelor naționale punctului său de vedere [a se vedea

MGN Limited împotriva Regatului Unit

, nr. 39401/04, pct. 150 și 155, 18 ianuarie 2011, și

Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei

, (MC) nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06, 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011, și

Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2)

(MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct.

107,CEDO 2012].

37

. În speță, instanțele interne care au soluționat cauza au examinat circumstanțele în care au fost făcute declarațiile insultătoare și dacă acestea puteau fi justificate, de exemplu, de conduita procurorului în cauză.

38

. Curtea observă că, deși instanța de prim grad a constatat, după examinarea tuturor probelor disponibile, că declarațiile jurnalistului erau nefondate, instanța de ultim grad de jurisdicție a clasificat declarațiile relevante ale jurnalistului drept judecăți de valoare (a se vedea supra, pct. 19).

39

. Curtea reiterează că există o distincție clară între declarațiile factuale și judecățile de valoare [

Cumpǎnǎ și Mazǎre împotriva României

(MC), nr. 33348/96, pct. 98, CEDO 2004

‑

XI]. În vreme ce existența unor fapte poate fi demonstrată, veridicitatea judecăților de valoare nu poate fi dovedită. Curtea admite că problema clasificării unei declarații drept fapt sau judecată de valoare ține, în primul rând, de marja de apreciere a autorităților naționale, în special a instanțelor interne. Totuși, chiar și în cazul în care o declarație constituie o judecată de valoare, trebuie să existe un temei factual suficient pentru a o justifica, în caz contrar fiind considerată excesivă [a se vedea

Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei

(MC), nr. 49017/99, pct.

76, CEDO 2004

‑

XI;

Timpul Info-Magazin și Anghel

împotriva Moldovei

, nr.

42864/05, pct. 37, 27 noiembrie 2007; și

Petrina

, citată anterior, pct.

40 și

41].

40

. În prezenta cauză, Curtea nu este convinsă că declarațiile făcute de jurnalistul A.S. pot fi considerate simple judecăți de valoare. Curtea subliniază că articolele în cauză conțineau acuzații privind o conduită nelegală și necorespunzătoare a reclamantei. Astfel, jurnalistul a susținut, în special, că reclamanta, în calitatea sa de procuror, a abuzat de prerogativele acesteia și a trimis-o în mod nelegal în judecată pe A.B. De asemenea, acesta a pretins că reclamanta a fost implicată în luare de mită și falsificarea rechizitoriilor referitoare la A.B. Aceste susțineri sunt, în opinia Curții, declarații factuale în privința cărora instanța de ultim grad de jurisdicție nu a impus să fie susținute de probe relevante.

41

. Curtea consideră că acuzațiile privind pretinsele fapte de corupție și incompetența reclamantei erau grave și susceptibile să o afecteze în exercitarea atribuțiilor sale și să îi prejudicieze reputația.

42

. Calitatea de politician a unei persoane sau alt tip de personalitate publică nu înlătură necesitatea unui temei factual suficient în ceea ce privește declarațiile care îi prejudiciază reputația, chiar și atunci când astfel de declarații sunt considerate judecăți de valoare și nu declarații factuale (a se vedea

Petrina

, citată anterior, pct.

45

și

50). În această privință, Curtea observă, în continuare, că, în hotărârea pronunțată la 3 noiembrie 2003, judecătoria a subliniat că nu exista nicio dovadă că reclamanta săvârșise vreo abatere disciplinară sau infracțiune în legătură cu activitatea sa profesională (a se vedea supra, pct. 16).

43

. Curtea observă că, în materialele prezentate de părți, nu există niciun indiciu că reclamanta a săvârșit vreo infracțiune constând în fals sau luare de mită în legătură cu exercitarea activității sale profesionale, în special în ceea ce privește acuzațiile aduse A.B.

44

. În cursul procedurilor desfășurate în fața instanțelor interne, jurnalistul nu a prezentat niciun material care să fie considerat de către instanța de judecată suficient pentru a fundamenta susținerile acestuia și niciun martor nu a depus mărturie că reclamanta a fost implicată în astfel de activități. În plus, astfel cum a evidențiat instanța internă de prim grad de jurisdicție, la momentul publicării articolelor, jurnalistul cunoștea că primul rechizitoriu fusese confirmat la nivelul primelor două grade de jurisdicție ale instanțelor interne și că recursul era încă pendinte. Jurnalistul cunoștea, de asemenea, că cercetarea disciplinară care o viza pe reclamantă era pendinte la vremea respectivă. În plus, simplul fapt că un rechizitoriu întocmit de reclamantă nu a fost aprobat de superiorul acesteia nu putea conduce la concluzia că reclamanta săvârșise vreo infracțiune.

Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei

[(MC), nr.

21980/93, CEDO

1999

‑

III]. Respectiva cauză privea publicarea, într-un ziar local, a unor acuzații preluate direct dintr-un raport întocmit de un inspector din cadrul guvernului, într-o calitate oficială. Curtea a decis să încline balanța în favoarea dreptului la libertatea de exprimare, considerând că jurnaliștii puteau să se bazeze în mod rezonabil pe un raport oficial, fără să fie necesar să efectueze propria lor cercetare privind acuratețea faptelor menționate în raportul respectiv.

România Liberă

au depășit limita acceptabilă a comentariilor legate de o dezbatere de interes general. Ținând seama de gravitatea deosebită a acuzațiilor din prezenta cauză, Curtea constată că motivele invocate de instanța internă de ultim grad de jurisdicție pentru a proteja dreptul la libertatea de exprimare al ziarului și al lui A.S. erau insuficiente pentru a prevala asupra dreptului reclamantei la protejarea reputației sale.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II.

Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenției

45

. Reclamanta a formulat o serie de capete de cerere întemeiate pe art. 6

§

1 din Convenție în ceea ce privește durata și echitatea procedurilor.

46

. În lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu

indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art.

35 §

3 lit. a) și §

4 din Convenție.

III.

Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

47

. Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A.

Prejudiciu

48

. Reclamanta a solicitat 150

000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

49

. Guvernul a susținut că suma este excesivă și a contestat existența vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare și prejudiciul pretins de reclamantă.

50

. Ținând seama de natura încălcării constatate și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 4

500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B.

Cheltuieli de judecată

51

. Reclamanta nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

C.

Dobânzi moratorii

52

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

în unanimitate,

8 din Convenție;

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 4

500

EUR (patru mii cinci sute de euro), pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 ianuarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 și § 3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE

,

Grefier,

JOSEP CASADEVALL

Santiago Quesada