CASE OF ȘANDRU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF ȘANDRU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 15 octombrie 2013

În cauza Șandru împotriva României

(Cererea nr.

33882/05)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 §

2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Șandru împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos,

judecători

,

și Santiago Quesada,

grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 septembrie 2013,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

33882/05, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Alexandru Șandru („reclamantul”),

a sesizat Curtea la 15 septembrie 2005, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de doamna E. M. Grecu, avocat în Râmnicu Vâlcea. Guvernul român („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul

Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul a susținut în special că durata arestării sale preventive a fost excesivă și că autoritățile nu au examinat legalitatea detenției sale. De asemenea, s-a plâns că i s-a încălcat dreptul la o procedură contradictorie, având în vedere că nu a fost confruntat cu victima în cursul procesului.

4

. La 8 septembrie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

5

. Reclamantul s-a născut în 1985 și locuiește în Râmnicu Vâlcea.

6

. La 8 aprilie 2005, reclamantul, care avea 19 ani la vremea respectivă, a fost arestat preventiv pentru douăzeci și patru de ore, ca urmare a unei plângeri penale formulate în ziua precedentă de către D.A., o fată de 17 ani. Aceasta s-a plâns că două fete, de asemenea minore, au dus-o într-un apartament, unde au lovit-o și au forțat-o să facă sex oral sau să întrețină relații sexuale cu reclamantul și alți trei băieți, care erau tot minori.

7

. Printr-o încheiere emisă în aceeași zi, Judecătoria Râmnicu Vâlcea („judecătoria”) a dispus arestarea preventivă a reclamantului și a celorlalți trei băieți pentru douăzeci și nouă de zile. Judecătoria a considerat că această măsură era necesară, având în vedere circumstanțele agravante ale infracțiunii pretinse și riscul serios pe care îl reprezenta pentru societate, caracterul periculos al tuturor inculpaților și atitudinea lor din cursul anchetei. Printr-o decizie din 11 aprilie 2005, Tribunalul Vâlcea („tribunalul”) a respins un apel introdus de reclamant împotriva hotărârii în cauză.

8

. Ulterior, perioada de arestare preventivă a reclamantului a fost prelungită periodic, prin încheieri ale judecătoriei din 25 aprilie, 25

mai, 29

iunie, 20 iulie, 24 august, 14 septembrie, 19 octombrie, 23 noiembrie și 21

decembrie 2005 și 25 ianuarie 2006. Tribunalul a respins apelurile introduse de reclamant împotriva acestor hotărâri la 27 aprilie, 27 mai, 4 și 21

iulie, 9 și 25 august, 16 septembrie, 21 octombrie, 25 noiembrie, 23

decembrie

2005 și 27 ianuarie 2006. Motivele invocate pentru continuarea detenției sale au rămas aceleași pe parcursul procedurii, și anume gravitatea infracțiunii, pedeapsa prevăzută de lege și lipsa unor noi circumstanțe care să justifice eliberarea în cursul procesului.

9

. În cursul procedurii, au avut loc mai multe incidente referitoare la arestarea preventivă.

10

. Pe de o parte, apelul împotriva încheierii din 20 iulie 2005 a fost examinat de două ori din greșeală, la 21 iulie și 9 august 2005. Prin încheierea din 28 noiembrie 2005, tribunalul a rectificat această greșeală.

11

. Pe de altă parte, la 21 iulie și la 9 și 25 august 2005, atunci când apelurile au fost examinate de tribunal, reclamantul nu a fost adus în fața judecătorilor. De fiecare dată, grefierul tribunalului a telefonat la Penitenciarul Colibași, unde era deținut reclamantul la vremea respectivă. Conform transcrierii grefierului, personalul penitenciarului a răspuns că nu era posibil să îl aducă pe reclamant în instanță deoarece astfel de servicii pentru deținuți nu erau disponibile pentru datele în cauză („

nu există planificare pentru data de ...

”). La ședințele din 21 iulie și 9 august 2005, reclamantul a fost reprezentat de un avocat numit de tribunal. Reclamantul își desemnase un avocat pentru întreaga durată a procedurii, dar a susținut că autoritățile nu l-au notificat pe avocatul acestuia cu privire la ședințele ținute la 21 iulie și 9 august 2005. Avocatul său a fost prezent doar la ședința din 25 august 2005.

12

. Conform documentelor depuse la dosar de Guvern, la 16 septembrie, 21 octombrie și 23 decembrie 2005, precum și la 27 ianuarie și 24 februarie 2006, reclamantul a lipsit de la ședințele în care tribunalul a examinat apelurile sale împotriva încheierilor de prelungire a arestării sale preventive. Conform transcrierii grefierului redactate de fiecare dată, absența reclamantului era motivată și de inexistența planificării pentru datele în cauză.

13

. La 7 aprilie 2005, poliția a audiat-o pe D.A. în legătură cu plângerea sa penală. Avocatul reclamantului nu a fost prezent în timpul interogatoriului în cauză.

14

. La 7 și 8 aprilie 2005, poliția i-a audiat, de asemenea, pe reclamant și pe cei cinci co-inculpați ai acestuia. Reclamantul a declarat că o cunoștea atât pe partea vătămată, cât și pe co-inculpați, pe care îi întâlnise anterior. În ceea ce privește acuzațiile victimei, acesta a declarat că a mers la apartament doar cu scopul de a le conduce acasă pe aceasta și pe una din celelalte fete și a negat că a abuzat victima. De asemenea, a declarat că a dus-o pe partea vătămată acasă și că nu a observat la aceasta niciun semn de abuz.

15

. Co-inculpații reclamantului au dat declarații diferite: una din cele două fete a negat toate acuzațiile și a pretins că nu văzut victima în timp ce era abuzată; cealaltă a recunoscut că a văzut victima în timp ce era abuzată de cealaltă fată și unii din băieți, dar a negat că ea ar fi fost responsabilă. A declarat că, după incident, „a auzit” că reclamantul făcuse sex oral cu victima. Băieții fie au negat acuzațiile, fie au pretins că au întreținut relații sexuale protejate sau sex oral cu victima, care acționase de bună voie. Doi dintre băieți au declarat că reclamantul a fost în aceeași cameră cu victima și că, atunci când a ieșit din cameră, a afirmat că a făcut sex oral cu ea și că aceasta „arăta rău”.

16

. În plus, au fost audiați doi martori. Aceștia au confirmat că reclamantul fusese prezent la apartament, dar au pretins că nu au văzut sau auzit victima în timp ce era abuzată.

17

. La 21 aprilie 2005, reclamantul a depus o cerere la procurorul parchetului de pe lângă judecătorie și a solicitat o confruntare cu D.A. Acesta a pretins că, în cursul anchetei, victima a făcut declarații contradictorii și a sugerat că astfel de contradicții făceau necesară confruntarea acesteia cu pârâții.

18

. La 22 aprilie 2005, procurorul parchetului de pe lângă judecătorie a respins cererea reclamantului, motivând că situația de fapt a fost stabilită clar și că o confruntare nu ar fi utilă pentru anchetă.

19

. La 25 aprilie 2005, procurorul parchetului de pe lângă judecătorie a emis un rechizitoriu de trimitere în judecată împotriva reclamantului cu acuzația de viol. Procurorul a susținut că reclamantul o forțase pe D.A. să facă sex oral cu el, deși era conștient că aceasta era minoră și că fusese abuzată de ceilalți înainte ca el să fi ajuns la apartamentul unde au avut loc evenimentele.

20

. Cauza a fost înregistrată la judecătorie. Reclamantul, prin intermediul avocatului său, a solicitat în repetate rânduri o confruntare cu victima, cu scopul de a clarifica aspectele contradictorii ale declarațiilor acesteia.

21

. La 15 iunie 2005, D.A. a fost prezentă în fața judecătoriei, împreună cu mama sa și cu avocatul acesteia. Nu a fost ascultată de instanță cu privire la plângerea sa penală. A declarat doar că intenționa să se constituie ca parte civilă.

22

. La 7 decembrie 2005, judecătoria i-a ascultat pe toți inculpații și pe cei doi martori. Reclamantul a negat din nou acuzațiile împotriva sa. Fata care a declarat anterior că a auzit că reclamantul abuzase victima și-a schimbat declarația și a declarat că nu îl văzuse abuzând-o pe D.A. (a se vedea supra, pct.15). La aceeași ședință, judecătoria a încuviințat cererea inculpaților de a adresa întrebări victimei. La 22 decembrie 2005 și 16 ianuarie 2006, judecătoria a dispus ca D.A. să fie citată pentru a participa la proces.

23

. La 15 martie 2006, D.A. a fost prezentă la ședința judecătoriei. Totuși, în temeiul regulamentului de procedură, aceasta nu a fost ascultată de instanță, deoarece unul din inculpați, un minor, era în spital și, prin urmare, absent (a se vedea infra, pct. 31).

24

. Prin hotărârea din 31 martie 2006, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la doi ani și șase luni de închisoare. Curtea s-a bazat pe declarațiile făcute de partea vătămată în fața procurorului și pe cele făcute de co-inculpații reclamantului și de cei doi martori. Instanța a respins declarațiile reclamantului, hotărând că nu se coroborează cu celelalte probe sau că sunt contradictorii.

25

. Toate părțile au introdus apel. Reclamantul s-a bazat în special pe faptul că nu avusese o confruntare cu D.A., care a refuzat în mod deliberat să se înfățișeze în instanță. Acesta a pretins că declarațiile sale nu au fost sprijinite de alte probe și că nu ar trebui să fie condamnat numai pe baza plângerii victimei.

26

. La 21 iunie 2006, judecătoria a respins apelul reclamantului, dar a admis apelul procurorului și al părții vătămate. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă mai aspră de cinci ani de închisoare. Instanța nu a răspuns la argumentele reclamantului legate de absența unei confruntări cu victima.

27

. În urma recursului introdus de toate părțile, la 18 septembrie 2006, Curtea de Apel Pitești a admis recursul procurorului și al părții vătămate. Curtea de apel a constatat că instanțele inferioare au apreciat corect probele, dar că indulgența pedepselor nu era în concordanță cu gravitatea actelor inculpaților. Prin urmare, a crescut pedeapsa reclamantului la șapte ani de închisoare.

28

. Prin hotărârea din 6 decembrie 2006, judecătoria a respins cererea de revizuire a reclamantului, pe motiv că nu au fost îndeplinite cerințele legale pentru redeschiderea procedurii.

II.

Dreptul intern relevant

29

. Art. 77

1

C . proc. pen prevede următoarele:

„(1) În cazul în care poate fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea părții vătămate ori a părții civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, după caz, instanța de judecată poate încuviința ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.

(3) Partea vătămată sau partea civilă poate fi ascultată prin intermediul unei rețele video și audio.”

30

. Art. 140

3

alin. (1) și (3) C. proc. pen. prevede următoarele:

„(1) Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară

în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.

Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în fata instanței de recurs și va fi ascultat în prezenta apărătorului său. În cazul în care învinuitul sau inculpatul se afla internat în spital și, din cauza stării sănătății, nu poate fi adus în fata judecătorului sau când, din cauza de forță majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa acestuia, dar numai în prezenta apărătorului său, căruia i se da cuvântul pentru a pune concluzii."

31

. Art. 484 C. proc. pen. este redactat după cum urmează:

„(1) Judecarea cauzei privind o infracțiune săvârșită de un minor se face în prezenta acestuia, cu excepția cazului când minorul s-a sustras de la judecată.”

32

. Codul de procedură penală prevede, de asemenea, că ședințele se pot desfășura în secret atunci când demnitatea unei persoane poate fi afectată sau viața intimă a acesteia expusă (art. 290). În timpul unor astfel de ședințe, sunt admise în sala de ședință doar părțile, reprezentanții acestora, apărătorii și celelalte persoane chemate de instanță în interesul cauzei.

ÎN DREPT

I.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenție

33

. Reclamantul s-a plâns că a fost ținut în arest preventiv o perioadă de timp excesivă. În esență, acesta a invocat art. 5 § 3 din Convenție, formulat după cum urmează:

„Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Cu privire la admisibilitate

34

. Guvernul a argumentat că instanțele interne s-au pronunțat cu privire la arestarea preventivă a reclamantului și prelungirea acesteia pe baza circumstanțelor speciale ale cauzei. Acestea au făcut referire la gravitatea infracțiunii, pericolul reprezentat pentru societate de către toți inculpații, condițiile materiale în care a avut loc infracțiunea și vârsta părții vătămate, și a susținut că deciziile instanței interne au fost motivate în mod corespunzător. În continuare, Guvernul a argumentat că durata arestării preventive a reclamantului a fost de mai puțin de un an și că aceasta a respectat principiile care decurg din jurisprudența Curții. A insistat că prezenta cauză este complexă și că nu au existat perioade de inactivitate pe durata procedurii.

35

. Reclamantul a contestat aceste argumente. Acesta a susținut că instanțele interne au prelungit perioada arestării sale preventive fără să ia în considerare situația sa personală. De asemenea, a argumentat că instanțele nu au luat în considerare nicio alternativă la arestarea preventivă prevăzută de lege.

36

. Curtea va examina plângerea reclamantului în lumina principiilor generale care decurg din jurisprudența sa referitoare la natura rezonabilă a detenției, în sensul art. 5 § 3 din Convenție (a se vedea

Calmanovici împotriva României

, nr. 42250/02, pct. 90

‑

-94, 1

iulie

2008, și

Tiron împotriva României

, nr. 17689/03, pct. 36, 7 aprilie 2009).

37

. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a fost arestat preventiv la 8 aprilie 2005 și că arestarea sa preventivă s-a încheiat la 31 martie 2006, atunci când a fost condamnat de judecătorie. Prin urmare, durata arestării preventive a acestuia a fost de unsprezece luni și douăzeci și trei de zile. O astfel de întârziere nu pare să fie excesivă [a se vedea

Ciogescu împotriva României

(dec.), nr 14608/11, pct. 27, 29 mai 2012].

38

. Curtea subliniază, de asemenea, că instanțele interne au examinat, din oficiu și periodic, legalitatea și necesitatea prelungirii arestării preventive a reclamantului. În încheierile sale, instanța s-a bazat pe prevederile dreptului național și pe situația de fapt care a justificat, în opinia acesteia, necesitatea prelungirii acestei măsuri. Având în vedere perioadele scurte de timp între încheierile lor și perioada relativ scurtă de arestare preventivă, este rezonabil să se presupună că instanțele interne au folosit un raționament similar în deciziile lor și s-au bazat pe aceleași argumente pentru a justifica prelungirea arestării preventive a reclamantului (a se vedea

Ciogescu,

citată anterior, pct. 28, și

Ardelean împotriva României

, nr.

28766/04, pct.

69, 30

octombrie 2012).

39

. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins ca inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 (a) și art. 35 § 4 din Convenție.

II.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenție

40

. Reclamantul s-a plâns că, la 21 iulie și la 9 și 25 august 2005, nu a fost adus în fața instanței interne care examina apelul acestuia împotriva încheierii prin care era prelungită arestarea sa preventivă și că avocatul său nu a fost citat în mod corespunzător pentru a se înfățișa la două din aceste ședințe. În esență, acesta a invocat art. 5 § 4 din Convenție, formulat după cum urmează:

„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”

A.

Cu privire la admisibilitate

41

. Curtea observă că acest capăt de cerere nu

este în mod vădit nefondat în sensul art.

35

§

3 lit. a) din Convenție. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

B.

Cu privire la fond

42

. Reclamantul a reiterat faptul că prezența sa la ședințele în cauză, precum și prezența avocatului numit de acesta, era impusă chiar de dreptul intern.

43

. Guvernul a precizat că absența reclamantului de la ședințe putea fi explicată de motive obiective, având în vedere că autoritățile nu au putut să asigure transportul deținuților în fața instanței la datele respective. Acesta a admis că regulamentul de procedură nu a fost respectat în mod corespunzător cu aceste ocazii, dar a menționat că reclamantului i s-a oferit o măsură adecvată de reparație, având în vedere că a fost reprezentat de un avocat de fiecare dată. Acesta a insistat că avocatul numit de instanță a reprezentat reclamantul în mod corespunzător în cursul a două dintre aceste ședințe, ținând seama că a prezentat instanțelor aceleași concluzii ca și cele prezentate de avocatul numit de reclamant.

44

. Curtea reiterează faptul că, în temeiul art.

5 §

4 din Convenție, o persoană arestată sau deținută are dreptul la examinarea condițiilor procedurale și materiale care sunt esențiale pentru „legalitatea” privării sale de libertate, în sensul Convenției. Deși nu este obligatoriu ca o astfel de examinare să ofere întotdeauna aceleași garanții precum cele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, o persoană privată de libertate în temeiul art. 5 § 1 (c) trebuie să fie audiată fie personal sau, în cazul în care este necesar, printr-o formă de reprezentare (a se vedea

Kampanis împotriva Greciei

, 13

iulie

1995, pct. 47, Seria A nr. 318

‑

B, și

Tarău împotriva României

, nr.

3584/02, pct.

58, 24

februarie

2009). Procedura privind examinarea sau prelungirea arestării preventive trebuie să fie contradictorie și să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părți, procuror și persoana deținută [a se vedea

Nikolova împotriva Bulgariei

(MC), nr. 31195/96, pct. 58, CEDO 1999

‑

II, și

Włoch împotriva Poloniei

, nr. 27785/95, pct.

126, CEDO 2000

‑

XI].

45

. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază că părțile sunt de acord cu faptul că reclamantul a fost absent la ședințele din 21 iulie, 9 și 25 august 2005 în fața Tribunalului Vâlcea care a examinat apelurile acestuia împotriva încheierilor prin care a fost prelungită arestarea sa preventivă.

46

. În această privință, Curtea reiterează faptul că, atunci când un stat admite un apel împotriva unor decizii referitoare la arestarea preventivă, acesta trebuie să ofere tuturor părților interesate aceleași garanții care erau disponibile în fața instanțelor de prim grad. Dacă reclamanții și reprezentanții acestora ar fi prezenți la ședințele în fața instanțelor de prim grad, statul nu ar fi scutit de obligația sa de a se asigura că reclamanții sau reprezentanții acestora sunt audiați personal de instanțele de apel, pentru a garanta egalitatea armelor în raport cu procurorul (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Samoilă și Cionca

împotriva României

, nr. 33065/03, pct.

73

‑

74, 4

martie

2008, și

Catană împotriva României

, nr. 10473/05, pct. 45, 29

ianuarie 2013).

47

. În prezenta cauză, Curtea subliniază că regulamentul intern de procedură impune prezența pârâtului la ședința în cursul căreia este examinat apelul acestuia împotriva unei încheieri prin care este prelungită arestarea preventivă (a se vedea supra, pct. 30). Excepțiile de la această regulă sunt permise pentru motive medicale și în alte cazuri, care, cel mai probabil, trebuie să fie stabilite de instanțele interne.

48

. Guvernul pretinde că aceasta a fost situația în prezenta cauză, având în vedere că autoritățile nu au putut să asigure transportul deținuților în instanță la datele respective. Curtea se îndoiește că o astfel de explicație poate fi acceptată ca validă, în special având în vedere că, aparent, situația menționată de Guvern era o practică obișnuită, cel puțin în ceea ce privește tribunalul (a se vedea supra, pct. 12).

49

. Pentru aceste motive, Curtea trebuie să examineze dacă prezența unui avocat în cursul celor trei ședințe a compensat absența reclamantului în mod suficient și efectiv.

50

. Curtea remarcă, în primul rând, că, în cursul ședinței din 25 august 2005, reclamantul a fost reprezentat de avocatul numit de acesta. Deși nu reiese clar din informațiile oferite de părți dacă avocatul a fost notificat de autorități cu acea ocazie sau dacă a fost notificat de reclamantul însuși sau a aflat de data ședinței prin mijloace proprii, este adevărat că acesta era familiarizat cu reclamantul și cauza acestuia și, prin urmare, putea să își reprezinte clientul în mod corespunzător (a se vedea,

a contrario

,

Tarău,

citată anterior, pct. 61).

51

. Acest lucru nu este valabil în ceea ce privește ședințele din 21 iulie și 9 august 2005, la care reclamantul a fost reprezentat de un avocat numit din oficiu. Curtea nu are obligația de a examina modul în care acest avocat și-a îndeplinit atribuțiile. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, cel mai probabil, Tribunalul Vâlcea a numit acest avocat în cursul ședinței, că noul avocat nu era familiarizat cu reclamantul și cauza acestuia și că, spre deosebire de procuror, acesta a avut posibilitatea să pregătească apărarea reclamantului doar în timpul ședinței (a se vedea

Tarău

, citată anterior, pct. 61, și

Catană,

citată anterior, pct. 48).

52

. În lumina considerentelor anterioare, Curtea constată că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a se asigura că reclamantul are o apărare adecvată și efectivă în cursul ședințelor din 21 iulie și 9 august 2005 în fața tribunalului. Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenție.

III.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 și art. 6 § 3 (d) din Convenție

53

. În continuare, reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul la o procedură contradictorie, deoarece nu a avut nicio confruntare cu victima pe întreaga durată a procedurii. El a invocat art. 6 § 1 și §

3 lit. d) din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării...”

A.

Cu privire la admisibilitate

54

. Curtea observă că acest capăt de cerere nu

este în mod vădit nefondat în sensul art.

35

§

3 lit. a) din Convenție. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

B.

Cu privire la fond

55

. Reclamantul a susținut că instanțele naționale nu i-au oferit ocazia de a-i adresa întrebări victimei în cursul unei ședințe publice.

56

. Guvernul a susținut că instanțele naționale au luat măsuri pentru a asigura dreptul reclamantului la apărare, trimițându-i victimei o citație. Totuși, autoritățile nu puteau fi considerate responsabile pentru absența acesteia de la ședința publică. În continuare, Guvernul a argumentat că declarația victimei nu a fost singurul motiv decisiv pentru condamnarea reclamantului, având în vedere că instanțele s-au bazat pe alte probe atunci când l-au condamnat; de asemenea, a susținut că reclamantul, care a fost reprezentat de un avocat pe tot parcursul procedurii, nu a menținut solicitarea de a fi confruntat cu victima.

57

. Curtea va examina capătul de cerere în temeiul dispozițiilor art. 6 § 1 și § 3 lit. d), coroborate (a se vedea, între alte autorități,

Asch împotriva

Austriei

, 26 aprilie 1991, pct. 25, Seria A nr. 203, și

S.N. împotriva Suediei

, nr.

34209/96, pct. 43, CEDO 2002

‑

V).

58

. Curtea subliniază, de asemenea, că principiile aplicabile în materie au fost rezumate recent în cauza

Gani împotriva Spaniei

(nr.

61800/08, pct.

36-42, 19 februarie 2013), care abordează probleme similare celor ridicate în prezenta cauză.

59

. În special, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mare parte pe declarații făcute de o persoană pe care acuzatul nu a avut ocazia să o interogheze sau să obțină audierea acesteia, fie în cursul anchetei, fie în cursul procesului, dreptul la apărare este restrâns într-o măsură incompatibilă cu garanțiile prevăzute la art. 6 [a se vedea

Al

‑

Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

26766/05 și 22228/06, pct.

119, CEDO 2011]. „Dispoziția unică sau decisivă” ar trebui să fie aplicată în urma unei analize temeinice, dar care permite o anumită flexibilitate (ibid., pct. 146). Curtea a hotărât că admiterea probelor indirecte nu încalcă

per se

art. 6 din Convenție, dar aceasta ar necesita suficienți factori de contrabalansare, inclusiv măsuri care permit o apreciere corectă și corespunzătoare a credibilității probelor în cauză. Acest lucru ar permite ca o condamnare să se bazeze pe astfel de probe numai în cazul în care au fost suficient de credibile, având în vedere importanța lor pentru cauză (ibid., pct. 147).

60

. Art. 6 § 1, coroborat cu art. 6 § 3, impune statelor contractante să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite persoanei acuzate să interogheze sau să obțină interogarea martorilor acuzării [a se vedea

Sadak și alții împotriva Turciei (nr.

1)

, nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, pct.

67, CEDO

2001

‑

VIII]. Aceste măsuri fac parte din diligența cu care trebuie să acționeze statele contractante pentru a se asigura că drepturile garantate la art. 6 sunt exercitate în mod efectiv (a se vedea, între alte autorități,

Colozza împotriva Italiei

, 12 februarie 1985, pct. 28, Seria A nr.

89). Această regulă trebuie, de asemenea, să fie interpretată cu o anumită flexibilitate; în cazul în care autoritățile nu pot fi acuzate de lipsă de diligență în eforturile lor de a-i acorda pârâtului ocazia de a interoga martorul în cauză, absența martorilor nu face necesară încetarea urmăririi penale (a se vedea

Mayali împotriva Franței

, nr. 69116/01, pct. 32, 14

iunie

2005, și

Ž. împotriva Letoniei

, nr. 14755/03, pct. 94, 24 ianuarie 2008).

61

. În cazuri care privesc infracțiuni de natură sexuală, în care victima este vulnerabilă, Curtea a permis adoptarea de măsuri speciale de protejare a victimei, cu condiția ca astfel de măsuri să poată fi conciliate cu exercitarea adecvată și efectivă a dreptului la apărare. Aceasta a luat în considerare caracterul dificil al unei astfel de proceduri, în special atunci când victima este confruntată împotriva voinței sale cu presupusul agresor (a se vedea

S.N. împotriva Suediei

, citată anterior, pct. 47, și

V.D. împotriva României

, nr. 7078/02, pct. 112, 16 februarie 2010).

62

. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea subliniază că, atunci când l-au condamnat pe reclamant, instanțele s-au bazat în special pe declarația victimei și pe cele ale unor co-învinuiți ai acestuia. Totuși, nu a existat o unanimitate în rândul co-inculpaților reclamantului și instanțele interne nu au explicat de ce au acordat întâietate declarațiilor unora dintre ei în detrimentul celorlalți. Prin urmare, Curtea constată că declarația victimei a fost elementul principal pe care s-au bazat instanțele interne la condamnarea reclamantului.

63

. Curtea observă, de asemenea, că, în ceea ce privește plângerea sa penală, victima nu a fost audiată personal de către instanțele naționale în cursul unei ședințe publice. Aceasta a fost prezentată în fața tribunalului în cursul a două ședințe publice, dar, la niciuna dintre ele, nu a depus mărturie în legătură cu acuzațiile făcute împotriva reclamantului și a co-inculpaților acestuia. De fapt, în cursul primei ședințe, aceasta a depus mărturie cu privire la aspectele civile ale cauzei, iar în timpul celei de-a doua ședințe nu a putut fi audiată din cauza unui impediment procedural (a se vedea supra, pct. 21 și 23).

64

. Curtea este conștientă că victima este minoră și că vârsta sa fragedă și natura infracțiunilor pretinse ar fi justificat adoptarea de măsuri speciale de protecție. Curtea ia act și de faptul că dreptul intern oferea protecție specială părții vătămate a unei infracțiuni, permițându-i să depună mărturie fie într-o cameră separată, fără ca pretinsul agresor să fie prezent, sau în cursul unei ședințe desfășurate fără accesul publicului (a se vedea supra, pct. 29 și 32). Ținând seama de impactul emoțional și psihologic pe care îl poate avea o ședință publică asupra părții vătămate a unor infracțiuni de natură sexuală (a se vedea

Gani,

citată anterior, pct. 47, și,

mutatis mutandis

,

Tyagunova împotriva Rusiei

, nr.

19433/07, pct.

68, 31 iulie 2012), Curtea consideră că astfel de dispoziții legale pot fi utile, împiedicând presupusul agresor și familia acestuia sau mass-media și publicul în general să fie prezenți la ședințele în cursul cărora părții vătămate este chemată să depună mărturie.

65

. Totuși, spre deosebire de cauza

Gani

(citată anterior, pct. 45) în care victima unui viol a fost interogată în cursul unei ședințe publice, dar nu a putut continua să dea declarații din cauza unor simptome de stres post-traumatic, care au fost documentate medical, și în ciuda eforturilor instanței de a-i oferi sprijin psihologic, în prezenta cauză, instanțele naționale nu au examinat și nici nu au explicat motivele absenței părții vătămate și nu au fost prezentate rapoarte medicale sau psihologice care să sugereze că aceasta nu a fost capabilă să depună mărturie într-o ședință publică. Din dosar nu reiese nici faptul că instanțele au luat în calcul adoptarea unor măsuri speciale de protejare a părții vătămate, pe care le prevedea dreptul intern.

66

. Tribunalul Vâlcea a dispus de două ori ca D.A. să fie prezentă la proces în temeiul unei citații (a se vedea supra, pct. 22). Totuși, nu rezultă clar din dosar dacă, la 15 martie 2006, atunci când a participat la ședință, partea vătămată a făcut acest lucru în temeiul unei citații sau de bună voie. În orice caz, Curtea remarcă faptul că, după ședința din 15 martie 2006, atunci când partea vătămată nu a fost ascultată din cauza unui impediment procedural, tribunalul nu a luat nicio măsură pentru a garanta prezența acesteia la următoarea ședință, astfel încât să o audieze și să îi ofere reclamantului posibilitatea de a-i adresa acesteia întrebări, ci mai degrabă, la scurt timp după ședință, la 21 martie 2006, acesta a pronunțat o hotărâre împotriva reclamantului (a se vedea supra, pct. 24).

67

. În consecință, Curtea trebuie să examineze dacă folosirea declarațiilor date de D.A. în fața procurorului era însoțită de factori suficienți de contrabalansare, inclusiv măsuri care să permită evaluarea corectă și adecvată a credibilității declarațiilor victimei. În această privință, Curtea reiterează faptul că, în cauza

Gani

(citată anterior, pct. 48), reprezentantului reclamantului i s-a oferit ocazia de a-i adresa părții vătămate întrebări în etapa de cercetare a procedurii și că declarațiile părții vătămate au fost citite cu voce tare la o ședință publică, în cursul căreia reclamantului i s-a permis să conteste veridicitatea acestora. Spre deosebire de această cauză, în prezenta cauză, reclamantul nu a beneficiat de nicio astfel de garanție procedurală, având în vedere că nici acesta și nici avocatul său nu au fost prezenți atunci când partea vătămată a fost interogată de procuror. Reclamantului nu i s-a permis nici să adreseze întrebări sau să obțină interogarea părții vătămate la o ședință publică în fața instanțelor interne.

68

. În plus, Curtea subliniază că reclamantul a formulat apel împotriva condamnării sale, susținând în special că nu i s-a acordat o ocazie adecvată de a confrunta partea vătămată la o ședință publică (a se vedea supra, pct. 25).. Totuși, instanțele interne nu au examinat argumentele acestuia și i-au respins apelul (a se vedea supra, pct. 26).

69

. După examinarea caracterului echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea consideră că imposibilitatea reclamantului de a interoga partea vătămată în cursul unei ședințe publice și contradictorii constituia o încălcare a art. 6 §

1, coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenție.

70

. În consecință, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 6

și §

3 lit. d) din Convenție.

IV.

Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției

71

. În cele din urmă, reclamantul a susținut, în temeiul art. 6 din Convenție, că apelul său împotriva încheierii din 20 iulie 2005 a fost examinat de două ori de Tribunalul Vâlcea, că instanțele interne nu au fost imparțiale, că pedeapsa care i s-a impus era mult mai aspră decât în alte cauze similare și că diversele proceduri extraordinare inițiate de acesta nu au beneficiat de un proces echitabil. Într-o scrisoare din 1 mai 2007, acesta s-a plâns de diverse alte nereguli de procedură.

72

. În lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu

indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie să fie respinse în conformitate cu art.

35 §

3 lit. a) și art.

35 §

4 din Convenție.

V.

Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

73

. Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A.

Prejudiciu

74

. Reclamantul a pretins 50

000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

75

. Guvernul a susținut că nu exista nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse și prejudiciul moral pretins de reclamant și că suma solicitată nu era în conformitate cu jurisprudența Curții.

76

. Pe baza jurisprudenței în materie, Curtea acordă reclamantului suma de 4 500 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

B.

Cheltuieli de judecată

77

. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

C.

Dobânzi moratorii

78

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

iulie și 9

August 2005 în fața Tribunalului Vâlcea;

§

1 și § 3 (d) din Convenție din cauza imposibilității reclamantului de a confrunta victima;

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.

44

§

2 din Convenție, suma de 4

500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 octombrie 2013, în temeiul art.

77

§

2 și

§

3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE

,

Grefier,

JOSEP CASADEVALL

Santiago Quesada

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a domnului judecător López Guerra este anexată la prezenta hotărâre.

J.C.M.

S.Q

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR LÓPEZ GUERRA

Deși sunt de acord cu constatarea de către cameră a existenței unei încălcări a art. 5 din Convenție, trebuie să îmi exprim dezacordul cu privire la constatarea unei încălcări a art. 6. În opinia mea, instanțele române nu pot fi cenzurate pentru comportamentul lor în cauză, având în vedere caracteristicile infracțiunii și situația personală a părții vătămate. Reclamantul este unul din șase co-inculpați într-un proces pentru violul colectiv al unei minore, iar natura infracțiunii este în mod cert relevantă în prezenta cauză. Este general acceptat și Camera admite (pct. 64) faptul că ședințele publice au un impact emoțional puternic asupra victimelor unui abuz sexual, având ca rezultat o dublă victimizare, prima ca urmare a infracțiunii în sine și ulterior prin forțarea victimei să retrăiască agresiunea în cursul procesului, în prezența atacatorului acesteia. În plus, acest considerent este agravat, în prezenta cauză, de faptul că victima violului colectiv era minoră.

Având în vedere existența a numeroase probe obținute în timpul procesului (mărturia a nu mai puțin de șase co-inculpați și a doi martori), nu există niciun motiv pentru a susține că deciziile instanțelor române s-au bazat exclusiv pe declarațiile făcute de victima violului înainte de proces. Și având în vedere circumstanțele infracțiunii, este total de înțeles că instanțele române nu au considerat necesar să oblige victima să își confrunte în mod public atacatorul în cadrul procesului (astfel cum a solicitat reclamantul), ținând seama de faptul că declarațiile martorilor și ale celorlalți co-inculpați erau mai mult decât suficiente. Prin urmare, nu a fost necesară adoptarea unor „măsuri compensatorii”, în absența unei confruntări directe între reclamant și victima violului în cursul procesului. Instanțele române au avut numeroase ocazii să asculte mărturiile directe ale co-inculpaților și ale martorilor, să le evalueze și să le aprecieze credibilitatea, ținând seama de contradicțiile existente între inculpați și comparând mărturiile acestora cu declarațiile făcute în faza de cercetare penală a procedurii. În astfel de condiții, sarcina de a evalua probele și a-l declara pe reclamant vinovat sau nevinovat le revine exclusiv instanțelor naționale și în mod cert Curtea nu poate substitui evaluarea acestora cu propria evaluare. Având în vedere elementele anterioare, consider că instanțele române nu au încălcat în niciun fel cerințele art. 6 § 1 și § 3 lit. d) atunci când au pronunțat hotărârile care au avut ca rezultat condamnarea reclamantului.