CASE OF ȘANDRU AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 22465/03 îndreptată împotriva României, prin care patru resortisanți ai acestui stat, domnii Horia Teodor Șandru și Ștefan Răducan și doamnele Silvia Benea și Daniela Grama, căsătorită Moldovan („reclamanții”),

Domnul Răducan și doamna Benea sunt reprezentați de domnul Șandru. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În special, reclamanții pretind ineficiența anchetei penale inițiate în urma evenimentelor survenite în decembrie 1989 la Timișoara.

La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 2 și art. 6 § 1. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România, s-a revocat, Guvernul l-a desemnat pe domnul Corneliu-Liviu Popescu ca judecător

Reclamanții s-au născut în 1941, 1959, 1928 și, respectiv, 1974. Aceștia locuiesc în Timișoara.

La 16 decembrie 1989, la Timișoara au izbucnit manifestațiile împotriva regimului comunist. La 17 decembrie 1989, la ordinul Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii, mai mulți militari de rang înalt, printre care generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, au fost trimiși la Timișoara pentru restabilirea ordinii. A urmat o represiune violentă, care a făcut numeroase victime.

Primii doi reclamanți și soțul celei de-a treia reclamante, domnul Trofin Benea, care participau la manifestații, au fost grav răniți de gloanțe. Fratele celei de-a patra reclamante, Alexandru Grama, a fost împușcat și a murit.

La 12 ianuarie 1990, parchetul militar a inițiat o anchetă privind represiunea manifestațiilor de la Timișoara. A fost efectuată o primă deplasare la locul unde a fost împrăștiată cenușa mai multor persoane ucise și s-au dispus expertize medicale ale persoanelor rănite.

Medicii au stabilit că primii doi reclamanți și soțul celei de-a treia reclamante trebuiau să accepte o invaliditate permanentă, care a dus la incapacitate de muncă și includere în categoria persoanelor cu handicap. Prin urmare, fiecare a avut nevoie de mai multe luni de îngrijiri medicale.

În perioada ianuarie-aprilie 1990, parchetul militar a interogat mai multe zeci de martori ai evenimentelor. Mai mulți militari de rang înalt au fost anchetați, printre care și cei doi generali menționați anterior.

La 29 martie 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a pronunțat încetarea urmăririi penale care, în urma recursului Asociației victimelor represiunii manifestațiilor de la Timișoara, a fost infirmată la 28 octombrie 1997 de procurorul-șef al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Dosarul a fost trimis Parchetului Militar Timișoara pentru continuarea anchetei. În perioada octombrie - decembrie 1997, mai mulți martori au fost interogați din nou.

Prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997, parchetul militar i-a trimis în fața Secției militare a Curții Supreme de Justiție pe cei 2 generali sub acuzația de omor și tentativă de omor. Parchetul militar a considerat că aceștia erau responsabili de organizarea represiunii armate în cursul căreia 72 de persoane au fost ucise și 253 au fost rănite de gloanțe.

Parchetul militar a anexat la rechizitoriu lista victimelor, printre care se numărau primii doi reclamanți, soțul celei de-a treia reclamante și fratele decedat al celei de-a patra reclamante, precizând că acestea aveau posibilitatea de a se constitui părți civile în procedură.

Procedura în fața Curții Supreme de Justiție.

Cauza a fost înscrisă pe rolul Secției militare a Curții Supreme de Justiție. La ședințele din 6, 7 și 8 aprilie 1998, au fost audiate mai multe victime. La ședințele din 29 aprilie și 11 mai 1998, au fost soluționate probleme de procedură. La 12, 13 și 14 mai 1998, a reînceput audierea victimelor și a martorilor. La 10 iunie 1998, avocații acuzaților au solicitat o amânare. La 9 noiembrie 1998, cauza a fost transferată la secția penală a Curții Supreme. Avocații acuzaților au solicitat din nou o amânare. La 18 ianuarie, 8 februarie, 19 aprilie și 17 mai 1999, au fost audiate alte victime și noi martori. Două sute treizeci și patru de persoane, printre care primul reclamant, soțul celei de-a treia reclamante și mama celei de-a patra reclamante, s-au constituit părți civile. Al doilea reclamant nu s-a constituit parte civilă la procedură.

În cursul ședinței din 14 iunie 1999, acuzații au invocat o excepție de neconstituționalitate care viza dispozițiile Codului de procedură penală care limitau la o singură cale de atac dreptul de contestare a unei decizii pronunțate în primă instanță de Curtea Supremă de Justiție. Cererea lor de trimitere a dosarului în fața Curții Constituționale a fost respinsă de Curtea Supremă, care a audiat pledoariile finale și a trecut la deliberarea cauzei.

Prin hotărârea din 15 iulie 1999, pronunțată de un complet format din trei judecători, Curtea Supremă de Justiție a confirmat realitatea infracțiunilor reținute de parchet împotriva acuzaților. Aceasta i-a condamnat pe cei doi generali la cincisprezece ani de închisoare pentru omor și tentativă de omor, precum și la plata, împreună cu Ministerul Apărării, ca parte responsabilă civilmente, de daune-interese către părțile civile.

Curtea Supremă i-a acordat primului reclamant suma de cinci sute de milioane de lei vechi românești (ROL) [aproximativ 30 000 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material și moral. Soțul celei de-a treia reclamante a primit o despăgubire de două sute de milioane ROL (aproximativ 12

Atât acuzații, cât și Ministerul Apărării, au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața completului de nouă judecători al Curții Supreme de Justiție.

La ședința din 7 februarie 2000, procurorul a solicitat amânarea.

Prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000, Curtea Supremă a respins recursul.

Ministerul Apărării a plătit părților civile daunele-interese la plata cărora a fost obligat în solidar cu cei doi acuzați.

La 27 martie 2000, Curtea Supremă de Justiție a respins o nouă cerere în anularea hotărârii din 25 februarie 2000, introdusă de unul dintre condamnați.

Recursul în anulare

La 7 august 2001, Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare împotriva hotărârilor Curții Supreme din 15 iulie 1999 și 25 februarie 2000. Acesta susținea că judecătorii au încălcat drepturile de apărare ale acuzaților și au aplicat legea în mod greșit. Dosarul a fost înscris pe rolul Curții Supreme de Justiție (Secțiile Unite).

Soțul celei de-a treia reclamante și mama celei de-a patra reclamante au decedat. Doamnele Silvia Benea și Daniela Grama s-au constituit părți civile, ca și primul reclamant.

La 28 ianuarie și 24 iunie 2002, cauza a fost amânată pentru a le permite acuzaților să-și pregătească apărarea. La 18 noiembrie 2002, cauza a fost din nou amânată datorită compunerii nelegale a completului de judecată. La 19 mai și 20 octombrie 2003, cauza a fost din nou amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părților.

Prin hotărârea pronunțată la 22 martie 2004, Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, în complet din șaptezeci și cinci de judecători, a admis recursul în anulare. Aceasta a considerat că, prin respingerea cererii de trimitere a excepției de neconstituționalitate, precum și a cererii de amânare formulate de avocatul lui V.A. Stănculescu, judecătorii au încălcat drepturile apărării.

De asemenea, Curtea Supremă a considerat că, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, V.A. Stănculescu ar fi trebuit spitalizat pentru un examen medical care avea ca scop evaluarea discernământului său la momentul faptelor de care era acuzat.

În consecință, Curtea Supremă a casat cele două hotărâri și a trimis dosarul unui nou complet de trei judecători pentru o nouă examinare a fondului cauzei.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost reînscris pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (noua denumire a Curții Supreme de Justiție în temeiul Legii nr. 304/2004). Domnul Șandru și doamnele Benea și Grama și-au reiterat constituirea ca parte civilă; cel de-al doilea reclamant, domnul Răducan, s-a constituit parte civilă pentru prima oară.

La 6 decembrie 2004, ședința a fost amânată la cererea unui acuzat care dorea să își poată pregăti apărarea. La 18 ianuarie 2005, Înalta Curte a trimis Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate ridicată anterior de către acuzați. Examinarea dosarului a fost suspendată în așteptarea deciziei Curții Constituționale.

La 7 iunie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția.

La 7 septembrie 2005, acuzații au solicitat o amânare pentru a-și pregăti apărarea.

La 5 octombrie, 2 noiembrie și 14 decembrie 2005, examinarea dosarului a fost amânată, având în vedere că anumite citații ale părților civile aveau nereguli.

La ședințele din 18 ianuarie, 15 februarie, 15 martie, 12 aprilie și 24 mai 2006, Înalta Curte a admis depozițiile mai multor martori și ale părților civile. La 26 iunie 2006, a fost amânată examinarea dosarului din cauza neregulilor de procedură.

La 11 septembrie 2006, mai mulți martori au fost audiați. La 12 octombrie 2009, a fost din nou amânată examinarea din motive de ordin procedural. La ședințele din 7 noiembrie și 5 decembrie 2006 și din 9 ianuarie și 5 februarie 2007, Înalta Curte a admis depozițiile mai multor martori și a examinat probele.

La 6 martie 2007, pledoariile finale au fost audiate și s-a trecut la deliberarea cauzei. Pronunțarea a fost amânată pentru 20 martie și apoi pentru 3 aprilie 2007.

Prin hotărârea pronunțată la această ultimă dată, Înalta Curte i-a condamnat din nou pe cei doi acuzați la cincisprezece ani de închisoare pentru omor și tentativă de omor pentru organizarea și coordonarea represiunii manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara. De asemenea, aceasta i-a condamnat la plata, către părțile civile, a unor sume similare celor acordate prin hotărârea precedentă din 15 iulie 1999 și a constatat că aceste sume au fost deja plătite de Ministerul Apărării.

Constituirea ca parte civilă a domnului Răducan a fost respinsă pe motiv că a omis să se constituie ca parte civilă la prima procedură în fața Curții Supreme de Justiție.

La 4 aprilie și 27 noiembrie 2007, Înalte Curte a rectificat anumite erori materiale ale hotărârii.

Acuzații, Ministerul Apărării și mai multe părți civile, printre care primul reclamant, au introdus recurs împotriva acestei hotărâri împotriva Completului de nouă judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 31 martie 2008, examinarea recursului a fost amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părților. La 5 mai 2008, la cererea părților, Înalta Curte a prezentat spre discuție oportunitatea examinării de noi probe. La 9 iunie 2008, aceasta s-a pronunțat cu privire la această cerere și a amânat examinarea fondului din cauza neregulilor de procedură.

La 23 iunie 2008, Înalta Curte a respins cererea unei părți civile care solicita accelerarea procedurii și stabilirea unei ședințe în perioada vacanței judecătorești.

La 15 septembrie 2008, Înalta Curte a finalizat dezbaterile și a trecut la deliberare. Pronunțarea a fost amânată pentru 1 octombrie și apoi pentru 15 octombrie 2008.

Prin hotărârea definitivă pronunțată la această ultimă dată, recursurile au fost respinse. După arestare, domnii Chițac și Stănculescu au depus mai multe cereri de suspendare a executării pedepselor. În 2009, aceștia au fost puși temporar în libertate pentru a beneficia de tratamente medicale în spitale civile.

La momentul faptelor, Codul de procedură penală prevedea că o hotărâre definitivă putea fi anulată printr-un „recurs în anulare” introdus de procurorul general. Dispozițiile privind recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004.

Reclamanții se plâng de absența unei anchete efective în urma represiunii manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara. Aceștia invocă art. 2 din Convenție, formulat după cum urmează:

Deși Guvernul nu a ridicat vreo excepție de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere, Curtea consideră necesar să se analizeze chestiunea aplicabilității la faptele speței a dispozițiilor art. 2, a competenței

Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 din Convenție sub aspect procedural

În primul rând, Curtea ia act de faptul că violențele aplicate de agenții statului se pot analiza ca o încălcare a art. 2 din Convenție, atunci când nu există deces al victimei, dar gradul și tipul forței folosite demonstrează intenția neechivocă de a ucide [

Apoi, Curtea reamintește faptul că obligația de a proteja viața, impusă de art. 2 din Convenție, necesită implicit ca o formă de anchetă oficială adecvată și efectivă să fie desfășurată atunci când folosirea forței letale împotriva unei persoane i-a pus acesteia viața în pericol (

În speță, Curtea ia act de faptul că fratele celei de-a patra reclamante a fost ucis de gloanțe în timpul manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara și că primii doi reclamanți, precum și soțul celei de-a treia reclamante, au fost grav răniți de gloanțe în cursul acestor evenimente. Dacă răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forță nu este vizată de procedură în temeiul Convenției, nu se contestă faptul că, în decembrie 1989, agenții statului au folosit la Timișoara arme de foc pentru reprimarea manifestațiilor anticomuniste, omorând șaptezeci și două de persoane și rănind grav alte două sute cincizeci și trei.

Prin urmare, ținând seama de folosirea considerabilă a forței letale împotriva populației civile care manifesta în 1989 la Timișoara, Curtea consideră că art. 2, sub aspect procedural, se aplică tuturor reclamanților (a se vedea,

Competența ratione temporis

În primul rând, Curtea reamintește că, în decizia sa parțială privind admisibilitatea, s-a considerat necompetentă pentru a examina capătul de cerere întemeiat pe aspectul material al art. 2 din Convenție, având în vedere că evenimentele în cauză au avut loc în 1989, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru România, la 20 iunie 1994.

Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă actele sau omisiunile care reprezintă pretinsa încălcare a art. 2, sub aspect procedural, se înscriu în perioada pentru care Curtea este competentă

Obligația procedurală inclusă la art. 2 este o obligație distinctă și independentă de actele privind aspectele materiale ale acestui articol [

În speță, nu se contestă faptul că trimiterea acuzaților în fața instanțelor, precum și majoritatea actelor de procedură au fost efectuate după intrarea în vigoare a Convenției pentru România, la 20 iunie 1994. Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că, la 22 martie 2004, admițând dreptul la recurs în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat condamnarea și a dispus o nouă examinare a fondului cauzei.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că are competența

Cu privire la calitatea de „victimă” a reclamanților

Curtea ia act de faptul că al doilea reclamant, deși a participat la ancheta desfășurată de Parchetul Militar, nu s-a constituit parte civilă la procedura în fața Curții Supreme de Justiție în termenul stabilit de dreptul intern. Cu toate acestea, dacă respectiva omisiune l-a privat de posibilitatea de a i se acorda daune-interese, aceasta nu scutește statul de obligația procedurală din perspectiva art. 2 din Convenție [a se vedea,

În ceea ce îi privește pe ceilalți trei reclamanți care s-au constituit părți civile la procedură, Curtea ia act de faptul că, în urma pronunțării acestei instanțe, primul reclamant, soțul celei de-a treia reclamante și mama celei de-a patra reclamante au obținut despăgubiri pentru daune materiale și morale. Totuși, Curtea consideră că aceste sume nu îi privează pe reclamanți de calitatea lor de victime ale unei încălcări a Convenției, în sensul art. 34 din Convenție.

În fapt, pe de o parte, acordarea acestor sume nu a reprezentat rezultatul unei soluționări amiabile a cauzei acceptate de reclamanți [a se vedea,

În speță, sumele în cauză nu vizau repararea neplăcerilor și a incertitudinii care rezulta din desfășurarea anchetei, ci aveau ca scop despăgubirea reclamanților pentru pierderile materiale suferite ca urmare a atingerii aduse integrității lor fizice sau celei a apropiaților lor și să compenseze prejudiciul moral, consecință directă a acestei atingeri. În plus, în niciun moment autoritățile interne nu au recunoscut, în mod explicit sau în esență, vreo deficiență a anchetei.

Prin urmare, Curtea consideră că, în ciuda daunelor-interese acordate, reclamanții se pot pretinde victime în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenție sub aspect procedural.

În sfârșit, Curtea constată că acest capăt de cere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Reclamanții pretind că ancheta declanșată în urma represiunii manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara nu a permis stabilirea cu promptitudine a răspunderii cu privire la decesul fratelui doamnei Grama și la rănirea domnilor Șandru și Răducan și a soțului doamnei Benea. Procedura nu s-a desfășurat în mod corect deoarece, din cauza poziției acuzaților în cadrul noii puteri instaurate în România după 1989, autoritățile s-au arătat reticente cu privire la instrumentarea cauzei.

Guvernul respinge acest argument. Autoritățile au desfășurat o anchetă efectivă care a permis stabilirea circumstanțelor represiunii violente a manifestațiilor de la Timișoara, precum și identificarea și pedepsirea principalilor responsabili, și anume generalii Stănculescu și Chițac.

În ceea ce privește durata anchetei, aceasta s-a datorat complexității cauzei, ca și numeroasele obstacole procedurale, fără a depăși totuși o durată rezonabilă.

Pe de altă parte, prezenta cauză avea o miză politică și socială considerabilă pentru societatea română. Apoi, procedura a fost de o complexitate considerabilă deoarece a implicat mărturiile a aproximativ o sută de persoane și a vizat aproximativ două sute de părți civile. Prin urmare, dificultățile legate de prezența participanților la proces și de trimiterea citațiilor către aceștia au generat anumite întârzieri. Cu toate acestea, nu au existat perioade lungi de inactivitate din partea autorităților judiciare și, în cadrul fiecăreia dintre cele două proceduri, Curtea Supremă de Justiție a ținut peste douăzeci de ședințe de judecată și a pronunțat mai multe încheieri.

În plus, vacanțele judecătorești anuale, în perioada iulie-august, au determinat stabilirea unor intervale mai lungi între ședințe, și anume din iunie până în noiembrie 1998, din mai până în octombrie 2003 și din ianuarie până în septembrie 2005. În plus, din cauza complexității cauzei, pronunțarea hotărârilor a fost amânată de mai multe ori.

În sfârșit, în ceea ce privește atitudinea părților, acuzații au solicitat de opt ori amânarea ședințelor pentru a-și pregăti apărarea și au ridicat o excepție de neconstituționalitate care a dus la suspendarea examinării cauzei din ianuarie până în iunie 2005 în așteptarea deciziei Curții Constituționale. În ceea ce îi privește pe reclamanți, aceștia nu s-au prezentat la mai multe ședințe.

Curtea reamintește că, în cazul în care obstacole sau dificultăți împiedică evoluția unei anchete într-o situație deosebită, înseamnă că reacția promptă a autorităților este capitală pentru păstrarea încrederii publicului și adeziunea la statul de drept. Obligația statului în ceea ce privește art. 2 din Convenție nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecție prevăzute în dreptul intern funcționează efectiv, ceea ce presupune o examinare promptă a cauzei și fără întârzieri inutile. Orice carență a anchetei care îi slăbește capacitatea de stabilire a circumstanțelor speței sau de identificare a responsabililor riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficiență necesar (

În speță, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele de la Timișoara din 1989, a fost inițiată o anchetă din oficiu. Inițiată în ianuarie 1990, procedura s-a încheiat la 15 octombrie 2008 cu condamnarea definitivă a responsabililor de organizarea represiunii manifestațiilor anticomuniste. Prin urmare, Curtea se va limita la examinarea caracterului său efectiv în raport cu durata sa. Aceasta reamintește că competența sa

Mai întâi, Curtea ia act de faptul că, în 1994, cauza era încă pendinte în fața Parchetului Militar, unde nu s-a instrumentat aparent nimic după aprilie 1990. Încetarea urmăririi penale pronunțată în 1996 a fost, la rândul său, infirmată un an și jumătate mai târziu. În această privință, Curtea ia act de faptul că ancheta le-a fost încredințată procurorilor militari care erau, ca și acuzații, militari care respectau principiul subordonării ierarhice și erau astfel subordonați acuzaților care, în perioada 1990-1991, au fost miniștri ai apărării și internelor (a se vedea,

În ceea ce privește procedura care a avut loc în fața instanțelor interne, Curtea ia act de faptul că a început și s-a desfășurat până pe 9 noiembrie 1998 în fața Secției militare a Curții Supreme de Justiție. În plus, Curtea evidențiază că, în ciuda numărului ridicat de ședințe, desfășurarea acesteia a fost marcată de amânări repetate pentru vicii de procedură, care vizau în special citarea părților și compunerea completului de judecată, precum și de lungi intervale între ședințe care nu se justificau pe deplin prin vacanțele judecătorești și examinarea excepției de neconstituționalitate.

În ceea ce privește atitudinea reclamanților, Curtea consideră că aceasta nu a contribuit semnificativ la prelungirea duratei totale a procedurii. În fapt, persoanele în cauză nu au solicitat niciodată amânarea, iar faptul că nu s-au prezentat la anumite ședințe nu a împiedicat instanțele să examineze cauza.

De asemenea, Curtea constată că prima procedură s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție. Întreaga procedură a fost anulată în urma intervenției Procurorului general, care a introdus un recurs în anulare în favoarea condamnaților, soluționarea definitivă a cauzei fiind astfel întârziată cu peste opt ani, în timp ce fusese afectată de inacțiunea totală a parchetului în perioada aprilie 1990 - martie 1996.

Deși Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la temeinicia intervenției Procurorului general și, mai general, la modul în care instanțele naționale au interpretat și aplicat dreptul intern, trebuie să se constate că inactivitatea parchetului și anularea hotărârii menționate anterior au contribuit în mod decisiv la prelungirea procedurii. În această privință, ea amintește că statul trebuie să își adapteze sistemul judiciar astfel încât să le permită instanțelor sale să răspundă cerințelor Convenției, în special celor consacrate de obligația procedurală care rezultă de la art. 2 (

În sfârșit, în cazul în care Curtea nu ignoră complexitatea de necontestat a cauzei, aceasta consideră că miza politică și socială invocată de Guvern nu poate justifica durata anchetei. Din contră, importanța sa pentru societatea română ar fi trebuit să stimuleze autoritățile interne să soluționeze dosarul cu promptitudine și fără întârzieri pentru a preveni orice aparență de tolerare a actelor nelegale sau înțelegeri pentru săvârșirea lor.

Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție. Prin urmare, aceasta stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural.

Reclamanții denunță durata excesivă a procedurii penale. Aceștia invocă art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul respinge acest argument.

Având în vedere constatarea cu privire la art. 2 din Convenție, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcată, în speță, această dispoziție.

Art. 41 din Convenție prevede:

Domnii Șandru și Răducan și doamna Benea pretind, fiecare, 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a prelungirii nejustificate a procedurii.

Doamna Daniela Grama pretinde 456

Guvernul consideră că pretențiile reclamanților sunt excesive și invocă jurisprudența Curții în materie.

Curtea ia act de faptul că, în speță, unicul temei de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că autoritățile naționale nu au tratat dosarul privind vinovații pentru represiunea manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara cu diligența cerută de art. 2 din Convenție.

În baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i într-o situație de suferință și frustrare. Pronunțându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant 5 000 EUR cu acest titlu. În absența documentelor justificative, aceasta respinge cererea doamnei Grama cu titlu de prejudiciu material și cheltuieli de judecată.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Am votat la fel ca judecătorii aleși în cadrul Curții în ceea ce privește soluția reținută în cadrul hotărârii.

Conform jurisprudenței constante a Curții, art. 2 din Convenție le impune statelor părți o obligație procedurală pozitivă, de a desfășura o anchetă efectivă. Consider că această obligație pozitivă (de diligență) este mai strictă într-un caz particular, în care marja națională de apreciere este mai redusă, iar controlul exercitat de Curte mai puternic.

Obligația pozitivă procedurală în temeiul art. 2 din Convenție nu se încheie prin hotărârea definitivă a instanțelor penale naționale. În cazul unei condamnări, aceasta continuă sub forma obligației statului de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru executarea hotărârii de condamnare, atât sub aspect penal (arestare, dare în urmărire a condamnatului, cerere de extrădare pentru executarea pedepsei etc.), cât și civil (plata despăgubirilor părților civile). Bineînțeles, condamnatul are dreptul la respectarea tuturor drepturilor sale, inclusiv cu privire la condițiile de detenție corespunzătoare în caz de boală sau bătrânețe sau să fie eliberat pe motive medicale sau umanitare [

Despăgubirea de reparație echitabilă acordată de Curte părților lezate în temeiul art. 41 din Convenție ține seama doar de constatarea încălcării art. 2 sub aspect procedural (deoarece latura sa materială nu ține de competența