CASE OF ATHANASIU MARSHALL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 21305/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al Statelor Unite, domnul Dan Athanasiu Marshall („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 aprilie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”)

Reclamantul este reprezentat de Andreea Matei, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerile Externe.

La 11 octombrie 2007, președintele secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1925 și locuiește în Mampton Bays, Statele Unite.

Mama reclamantului, precum și bunicul acestuia erau proprietarii a două apartamente (respectiv „apartamentul nr. 1” și „apartamentul nr. 3”), și a unui apartament („apartamentul nr. 2”), situate pe strada Știrbei Vodă, nr. 121 (în prezent 123). La o dată neprecizată, statul a intrat în posesia acestor apartamente în temeiul Decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea unor imobile.

La 23 decembrie 1996, 11 martie 1997 și 8 octombrie 1998, statul a vândut apartamentul nr. 2 către S.G. și S.F., apartamentul nr. 3 către M.V. și apartamentul nr. 1 către H.I. și H.M. care le ocupau în calitate de chiriași.

În calitate de moștenitori ai mamei și ai bunicului lor, reclamantul și R.A.M., sora reclamantului, au introdus în fața Judecătoriei București trei acțiuni distincte în anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru fiecare dintre apartamente, îndreptate împotriva întreprinderii de stat R. care gestiona bunuri aparținând statului, împotriva lui S.G. și S.F., M.V., H.I. și H.M., invocând nelegalitatea naționalizării. Prin hotărârile rămase definitive din 4 octombrie și 29 mai 2004 și din 28 martie 2006, Curtea de Apel București a respins acțiunile, reținând că S.G. și S.F., M.V., H.I. și H.M. au fost de bună-credință la încheierea acestor contracte. Curtea de Apel a constatat, în considerentele hotărârii sale, că naționalizarea a fost nelegală, că statul nu a avut niciodată titlu de proprietate asupra imobilului și că reclamantul și R.A.M. și-au păstrat calitatea de proprietari ai apartamentelor.

La 4 iulie 2001, reclamantul și R.A.M. au adresat Primăriei Municipiului București o notificare pentru a obține restituirea apartamentelor în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin scrisoarea din 30 noiembrie 2007, Primăria Municipiului București a solicitat reclamantului și lui R.A.M. mai multe documente necesare pentru examinarea acestei notificări. În pofida faptului că reclamantul a depus documentele solicitate de către autorități, până în prezent acestea nu au dat curs respectivei notificări.

Dispozițiile legale relevante (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările sale ulterioare) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârile

Din observațiile guvernului român adresate Curții la 8 iulie 2008 în alte două cauze aflate pe rolul Curții (nr. 26694/06 și 47091/06) privind bunuri imobile scoase din patrimoniul foștilor proprietari prin decrete de naționalizare, reiese că autoritățile naționale au adoptat recent măsuri pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului de investiții „

Practica judiciară română și doctrina românească consideră, în egală măsură, că există situații în care considerentele unei hotărâri judecătorești dobândesc autoritate de lucru judecat.

Astfel, considerentele unei hotărâri pot să fie, de asemenea, învestite cu această autoritate, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta (a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, „

Considerentele dobândesc autoritate de lucru judecat: a) atunci când dispozitivul hotărârii nu ar putea fi înțeles în absența lor; b) atunci când este vorba de „considerente decisive”, și anume acele puncte care constituie sprijinul necesar al dispozitivului, făcând parte integrantă din acesta (

Această abordare a doctrinei este susținută prin hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea, printre altele, Hotărârea nr. 3959 din 28 iunie 2005 pronunțată de Secția Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Reclamantul pretinde o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale ca urmare a vânzării bunurilor în cauză și a refuzului din partea instanțelor naționale de a anula aceste vânzări, deși acestea au recunoscut caracterul nelegal al naționalizării. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează:

Guvernul ridică o excepție de incompatibilitate

Reclamantul contestă acest argument, considerând că el dispunea de un bun, întrucât hotărârile definitive menționate au reținut nelegalitatea naționalizării. În opinia sa, reclamantul se află în aceeași situație cu reclamanții din cauza

Curtea consideră că această excepție este strâns legată de esența capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Guvernul își reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare (a se vedea, printre altele,

Reclamantul susține că nu a primit nicio despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 și că, în orice caz, Fondul „Proprietatea” nu funcționează cu adevărat în prezent.

Curtea s-a pronunțat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta cauză și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea cauzele citate mai sus, în special

Contrar Guvernului, Curtea consideră că prezenta cauză este diferită de cauza

Într-adevăr, Curtea susține că s-a stabilit în mod definitiv de către Curtea de Apel București nelegalitatea naționalizării bunurilor în hotărârile sale din 4 octombrie și 29 mai 2004 și 28 martie 2006. Prin urmare, Curtea consideră că această constatare a nelegalității a avut drept efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost nici contestat, nici infirmat până în prezent (a se vedea, printre multe altele,

După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt și niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speță. Curtea reafirmă, în special, că, în contextul legislativ românesc privind acțiunile în revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 (

Deși Guvernul subliniază că reclamantul poate să obțină o despăgubire prin intermediul organismului de plasament colectiv în valori mobiliare „

Această concluzie nu aduce atingere evoluției pozitive pe care ar putea să o înregistreze, pe viitor, mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, precum reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. În această privință, Curtea constată cu satisfacție evoluția recentă care pare să înceapă în practică și care înaintează în sensul bun în domeniu (supra pct. 10).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, precum și lipsa totală a despăgubirii, i-a cauzat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil ca urmare a hotărârilor pronunțate de către instanțele naționale în cauzele având drept obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale menționate la punctele 21-28 supra, că nu se poate pronunța cu privire la acest capăt de cerere pe fond [a se vedea,

Citând art. 14 din Convenție, combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul pretinde că nerestituirea bunurilor sale a fost motivată de rațiuni discriminatorii.

Ținând seama de toate elementele de care dispune, Curtea nu a subliniat în speță nicio încălcare aparentă a drepturilor garantate prin art. 14 din Convenție, considerat împreună cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în interpretarea Curții de Apel București.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Art. 46 din Convenție prevede:

Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează executarea ei.”

Constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 ridică o problemă frecventă, rezultată din legislația defectuoasă privind restituirea imobilelor naționalizate care au fost vândute de către stat unor terți. Prin urmare, Curtea consideră că, în cel mai scurt termen posibil, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparație (în prezent Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea hotărârea

Art. 41 din Convenție prevede:

Cu titlu de prejudiciu material, reclamantul solicită 350 000 euro (EUR) reprezentând valoarea de piață actuală a apartamentelor în litigiu a căror suprafață totală este de 305,20 mp. De asemenea, acesta solicită 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Reclamantul nu a prezentat nicio expertiză tehnică a apartamentelor, pe motiv că nu a avut acces la imobil. Cu toate acestea, a depus la dosar anunțuri imobiliare care atestau valoarea de piață a apartamentelor aflate în aceeași zonă.

Guvernul apreciază valoarea de piață a apartamentelor la 315 712 EUR și depune raportul de evaluare redactat de un expert, stabilit în aprilie 2008, în care se menționa că expertul nu a avut acces la imobil.

În ceea ce privește prejudiciul moral pretins, Guvernul subliniază că nu există nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată cu acest titlu și pretinsa încălcare a Convenției și că reclamantul nu a exprimat în cifre prejudiciul pretins în formularul cererii. Acesta consideră că suma respectivă este, în orice caz, excesivă în raport cu jurisprudența Curții în materie.

Curtea reamintește că o hotărâre prin care se constată o încălcare implică pentru statul pârât obligația juridică, potrivit Convenției, de a pune capăt încălcării și de a-i elimina efectele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea parțială a efectelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții vătămate prin actul sau omisiunea în privința cărora a fost constatată o încălcare a Convenției.

În plus, Curtea evidențiază că din dosar reiese că reclamantul și R.A.M. erau comoștenitori ai apartamentelor (a se vedea supra pct. 7). Ținând seama de informațiile prezentate de către părți cu privire la prețurile pe piața imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea bunului privind partea reclamantului la apartamentele în litigiu la 150 000 EUR.

În ceea ce privește cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză i-au cauzat acestuia neplăceri și incertitudini și că suma de 2

Reclamantul solicită, de asemenea, 460 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură și depune la dosar o chitanță indicând suma de 400 EUR cu titlu de onorariu al avocatului pentru procedura în fața Curții și o factură în valoare de 246,33 lei noi românești (RON) reprezentând contravaloarea cheltuielilor de traducere a anumitor documente.

Guvernul evidențiază că acea chitanță nu este însoțită de un contract de asistență juridică.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere dovezile care se află în posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 460 EUR.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.