CASE OF IEREMEIOV v. ROMANIA (No. 1) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 75300/01 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laurian Ieremeiov („reclamantul”),

Reclamantul a fost reprezentat de domnul Dan Mihai, avocat în București, în numele Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR). Guvernul român („Guvernul”)

Reclamantul a pretins, în special, că acțiunea penală introdusă împotriva sa pentru calomnie a fost inechitabilă și că impunerea unei amenzi și obligația de a plăti pentru prejudiciu moral i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

La 16 martie 2007, președintele Secției a treia a hotărât să comunice această cerere Guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1967 și locuiește în Timișoara.

La momentul respectiv, acesta era ziarist la ziarul

La 16 iunie 2000, reclamantul a participat la o întâlnire oficială între prefect și reprezentanții medicilor rezidenți din spitalele județului care erau în grevă. Doamna C.M.O., unul dintre reprezentanții medicilor rezidenți, a declarat:

La 19 iunie 2000, ziarul

La 21 iunie 2000, P. a depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru calomnie la Judecătoria Timișoara. Plângerea acestuia se referea, de asemenea, la compania care publica ziarul.

Judecătoria a audiat-o pe C.M.O., care a admis că a făcut afirmația reprodusă de către reclamant, dar a negat că și-ar fi dat permisiunea pentru publicarea acesteia. Prefectul a confirmat, de asemenea, că un medic rezident l-a acuzat pe P. de agresiune sexuală în timpul întâlnirii.

Reclamantul a fost audiat de instanță cu două ocazii. A pledat nevinovat și s-a bazat în apărarea sa pe dreptul la libertatea de exprimare și pe dreptul de a oferi informații despre persoanele publice.

Judecătoria s-a pronunțat la 20 martie 2001. Aceasta a achitat reclamantul pe motiv că acesta nu a intenționat să îl denigreze pe P. A considerat că expresia „hărțuire sexuală” nu a afectat demnitatea lui P., deoarece era o alegere stilistică a reclamantului.

Ambele părți au declarat apel în fața Tribunalului Timișoara.

Hotărârea definitivă a fost adoptată în aceeași zi. Tribunalul a casat hotărârea din 20 martie 2001, a reexaminat probele și a constatat următoarele:

Tribunalul a observat că un anumit grad de agresivitate există în jurnalism în mod obișnuit. Prin urmare, a considerat că, în circumstanțele cauzei, deși faptele întruneau criteriile legale pentru a constitui infracțiunea de calomnie, faptele săvârșite și consecințele acestora nu erau destul de grave pentru a intra sub incidența dreptului penal. În consecință, instanța l-a achitat pe reclamant și l-a obligat la plata unei amenzi administrative în valoare de 500

La 3 octombrie 2001, reclamantul a plătit amenda administrativă.

Dispozițiile relevante din Codul civil și din Codul penal privind insulta și calomnia, precum și răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în hotărârea

Codul penal a fost modificat în mod repetat, iar în 2006 articolele privind insulta și calomnia au fost abrogate (pentru detalii, a se vedea

Cu toate acestea, în decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională eliminarea din Codul penal a articolelor privind insulta și calomnia.

Legea nr. 356/2006 a modificat Codul penal și a dispus obligația instanței de apel de a proceda la ascultarea inculpatului, atunci când instanța de fond nu a pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. În prezent, când instanța de recurs casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare, se pronunță prin decizie și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare (art. 385

Reclamantul s-a plâns că tribunalul nu a asigurat un proces echitabil, deoarece a reexaminat cauza și i-a înrăutățit situația fără să îl asculte sau să îi permită să aducă probe în apărarea sa. Acesta a făcut referire la art. 6 § 1 din Convenție, care prevede:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul a susținut că reclamantul a fost audiat în primă instanță și a avut posibilitatea de a prezenta probe în apărarea sa. Instanța de apel nu a fost sesizată pentru a stabili faptele cauzei, ci mai degrabă pentru a reevalua probele. Astfel, nu a fost necesar ca instanța să asculte reclamantul pentru a stabili dacă a avut intenția de a-l denigra pe P. În orice caz, acesta și-a exercitat dreptul de a adresa instanței ultimul cuvânt al inculpatului. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că nu s-a pronunțat împotriva reclamantului o hotărâre de condamnare, iar amenda administrativă impusă acestuia nu putea fi descrisă ca o condamnare penală.

Reclamantul a pretins că hotărârea tribunalului echivala aproape cu o convingere, deoarece aceasta constata că a săvârșit o infracțiune, cu gradul de vinovăție prevăzut de legea penală. Singura diferență față de o condamnare penală tipică era că, potrivit instanței, faptele săvârșite nu au avut nivelul de gravitate cerut pentru impunerea unei sancțiuni penale.

În cele din urmă, reclamantul s-a plâns că soluția procesului penal împotriva sa nu a fost previzibilă, deoarece două instanțe diferite au ajuns la concluzii contradictorii pe baza acelorași probe.

Motivarea Curții

Pentru a stabili dacă o sancțiune penală a fost pronunțată împotriva unei persoane în sensul strict al Convenției, Curtea aplică așa-numitul „criteriu Engel”, reafirmat cel mai recent în

Aplicând aceste principii faptelor din prezenta cauză, Curtea constată, în urma soluționării, că hotărârea pronunțată de tribunal, prin care reclamantul era obligat la plata unei amenzi administrative, este echivalentă cu o „condamnare penală” în sensul strict al Convenției. În special, Curtea observă că infracțiunea săvârșită de reclamant a intrat sub incidența legii penale române. În ceea ce privește natura infracțiunii, Curtea observă că dispozițiile relevante din Codul penal erau îndreptate mai degrabă către toți cetățenii decât către un grup având un statut special și că infracțiunea respectivă îl făcea pe cel care o săvârșea să fie pasibil de sancțiuni destinate să pedepsească și să descurajeze [a se vedea

În circumstanțe similare celor din prezenta cauză, Curtea a stabilit că, atunci când o instanță de apel este sesizată să se pronunțe cu privire la o cauză în fapt și în drept și să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăției sau inocenței reclamantului, aceasta nu poate, în vederea unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aspectele respective fără o evaluare directă a probelor aduse în persoană de către inculpat (a se vedea

În speță, tribunalul a reexaminat faptele cauzei. În cursul reexaminării, acesta nu a primit probe din partea reclamantului și nici nu i-a permis să își pregătească sau să își prezinte apărarea. Faptul că a adresat instanței ultimul cuvânt al inculpatului nu poate echivala cu dreptul său de a fi ascultat de instanță în timpul procesului (a se vedea

În plus, instanța a audiat părțile doar cu privire la admisibilitatea apelurilor și nu l-a informat pe reclamant cu privire la intenția sa de a casa hotărârea judecătoriei și de a reexamina fondul acuzației. Curtea consideră că, în vederea unui proces echitabil, o instanță nu poate să caseze o hotărâre precedentă și să reevalueze probele fără să informeze în mod corespunzător părțile interesate și să le acorde posibilitatea de a-și prezenta argumentele.

Lipsa audierii inculpatului în persoană este și mai dificil de împăcat cu cerințele unui proces echitabil în circumstanțele specifice ale prezentei cauze, din moment ce instanța a făcut o evaluare a elementului subiectiv al pretinsei infracțiuni, și anume, intenția reclamantului de a denigra.

Curtea recunoaște modificările survenite în legislația internă care par să aducă procedura penală mai aproape de cerințele Convenției cu privire la acest aspect (a se vedea supra, pct. 20). Cu toate acestea, modificările respective au avut loc în 2006 și, astfel, nu sunt relevante pentru prezenta cauză.

Considerațiile precedente sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că, prin casarea hotărârii judecătoriei și reexaminarea fondului acuzației împotriva reclamantului, fără să evalueze probele aduse de acesta și fără să îi permită acestuia să își prezinte apărarea, tribunalul nu a respectat cerințele unui proces echitabil.

Reclamantul s-a plâns că, prin constatarea conform căreia a săvârșit infracțiunea de calomnie și prin obligarea la plata unei amenzi administrative și de daune morale, tribunalul i

Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități,

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul a susținut că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, fiind proporțională cu acesta. În special, Guvernul a subliniat că nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare împotriva reclamantului și că nu exista nicio dovadă de plată a daunelor sau a taxelor de timbru la care fusese obligat [a se vedea

Reclamantul a susținut că a fost sancționat pentru că a citat în articolul său o declarație făcută în public de către o altă persoană și care se referea la o problemă de interes public.

Motivarea Curții

Curtea se referă la principiile generale consacrate de jurisprudența sa privind libertatea de exprimare, în special la protecția acordată jurnaliștilor care se ocupă de probleme de interes public și la cea acordată reputației funcționarilor publici [a se vedea printre cele mai recente hotărâri,

Părțile nu contestă că, în speță, hotărârea tribunalului din 18 mai 2001 a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Ingerința era „prevăzută de lege” (art. 206 C. pen. și art. 998-999 C. civ.) și urmărea un scop legitim, și anume protecția drepturilor și a reputației persoanelor. Rămâne de stabilit dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea observă că instanța internă a obligat reclamantul la plata unei amenzi administrative pentru denigrarea lui P. și a dispus ca acesta să plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral.

La momentul respectiv, P. era directorul Direcției de Sănătate Publică Timiș și, prin urmare, o persoană publică. În articolul incriminat, reclamantul a relatat comportamentul pretins indecent al lui P. față de un medic rezident, pe baza acuzațiilor aduse într-o întâlnire oficială în contextul unui conflict între medicii rezidenți și conducere, din care făcea parte P. Informația era în legătură cu viața publică a lui P. și poate fi considerată drept o problemă de interes public, având în vedere, în special, influența pe care P. pare să o fi exercitat asupra funcției medicului rezident.

Instanțele interne au adus critici reclamantului pentru publicarea fotografiei lui P. și pentru utilizarea expresiilor „scandal în lumea medicală” și „șantaj cu caracter sexual și hărțuire sexuală”.

De asemenea, Curtea constată că C.M.O. a admis în fața judecătoriei că a făcut acuzațiile împotriva părții vătămate care au fost reproduse în articolul incriminat. Prin urmare, indiferent dacă declarațiile reclamantului sunt interpretate ca declarații de fapt sau judecăți de valoare, exista un temei factual suficient pentru justificarea acestora [a se vedea

În afară de aceasta, Curtea nu poate fi de acord cu constatarea tribunalului conform căreia reclamantul a acționat cu rea-credință, în măsura în care procedura penală nu a respectat cerințele unui proces echitabil (a se vedea supra pct. 32;

Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și că autoritățile nu au oferit motive relevante și suficiente pentru justificarea acesteia.

Rezultă că ingerința în drepturile reclamantului nu era „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.

În cele din urmă, în temeiul art. 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns că legislația internă nu prevedea căi de atac eficiente pentru pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 și art. 10 din Convenție.

Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul a solicitat 25

Guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant. În orice caz, acesta a susținut că suma pretinsă era excesivă.

Curtea acordă reclamantului 3

De asemenea, reclamantul a solicitat 4

Guvernul a considerat că reclamantul nu a justificat cheltuielile pentru corespondență și că onorariul pretins de reprezentant era excesiv.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere informațiile pe care le deține și criteriile de mai sus, precum și complexitatea cauzei, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 3

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.