SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ICHIM c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 9164/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 martie 2009 DEFINIF 10/06/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Ichim c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Bošjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 17 februarie 2009, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 9164/02) îndreptată împotriva României și inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Petru Ichim ( La 14 aprilie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 7 noiembrie 2007, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului.
După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1953 și își are reședința în Iași. Angajat al întreprinderii din statul membru S.C. Lasitex SA (inclusiv societatea I. mai), ocupa din 1983, în calitate de locatar, o locuință de serviciu a acestei întreprinderi. La 21 mai 1993, pe baza Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații comerciale construite din fonduri de stat sau de întreprinderi din statul membru (inclusiv Legea nr. 85/1992) În același contract s-a prevăzut un drept de utilizare în favoarea reclamantului pentru o parte a terenului care corespundea la 12,58% din terenul spătarului, adică 44,56 m. , pentru întreaga durată de viață a acestei clădiri.
Reclamantul a intrat în posesia acestui teren. Atribuirea succesorală a terenului în litigiu de către autorități reclamantului și societății I. Ca urmare a cererii reclamantului din 15 ianuarie 1993 privind atribuirea de proprietate în temeiul Legii nr. 85/1992 și 18/1991 a terenului aferent apartamentului său, 15 În iunie 1993, societatea I. a solicitat primăriei din Iași (adică primăria din Iași) să efectueze această atribuire a terenului, pe motiv că aceasta nu a beneficiat la fața locului de un certificat de proprietate pe teren în cauză și că aceasta nu putea, prin urmare, să transmită dreptul de proprietate la . În tabelul anexat la cererea societății I., reclamantul figura cu o parcelă de 72 m. La 1 iulie 1993, pe baza articolului 35 din Legea nr. 18/1991 reclamantul a solicitat primăriei să-i atribuie dreptul de proprietate pe teren de 72 m2 legat de apartamentul său.
După ce a luat notă de contractul de vânzare din 21 mai 1993 și a constatat că terenul în cauză se afla în patrimoniul de la 85/1992 menționat anterior. Raportul semnat de primar a fost validat, printre altele, de către responsabilii de servicii de urbanism și de judecată din primărie. Pe baza articolului 35 din Legea nr. 18/1991, printr-un decret din 15 noiembrie 1993, prefectul de Iași a atribuit reclamantului în proprietate terenul de 72 m2 legat de apartamentul său A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:2002:291, punctul 66. În plus, la 19 martie 1994, primăria l-a autorizat pe reclamant să instaleze un ecoppe pe terenul apartamentului său.
10. Între timp, la 3 august 1995, societatea I. obținuse de la Ministerul Industriei un certificat care să ateste dreptul său de proprietate pe teren în clădirea în care se afla apartamentul reclamantului, adică 2 423 care includea, de asemenea, parcela de 72 m 11. În urma unei licitații, la 9 aprilie 1996, societatea I. încheie cu societatea Rodimpex S.R.L. ( Acțiunea societății I. în anulare a titlului de proprietate emis reclamantului la 5 martie 1996 12. La 19 august 1996, societatea I. sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Iași cu privire la o acțiune în anulare a titlului de proprietate din 5 martie 1996 îndreptată împotriva reclamantului, Primăriei și comisiei departamentale. Aceasta a susținut că reclamantul nu avea dreptul de a fi atribuit în proprietate proprietatea terenului în cauză; … prima instanță a respins acțiunea.
El a considerat că titlul de proprietate în litigiu fusese emis în mod legal de către autoritățile responsabile cu aplicarea legii nr. 18/1991, având în vedere dispozițiile articolului 35 alineatul (2) din această lege și ale articolului 10 din Legea nr. 85/1992. Pentru a încheia cu validitatea titlului menționat anterior, instanța a subliniat că, la 15 iunie 1993, societatea I. și-a manifestat fără echivoc voința de a atribui teren reclamantului și că nu a contestat ulterior data de 15 noiembrie 1993 a prefectului 14. Printr-o decizie din 28 iunie 1999, tribunalul departamental din Iași a respins cererea interjucată de societatea I. ca fiind nefondată. El a considerat că dreptul de proprietate al reclamantului pe teren de 72 m a fost constituit de la 18/1991 și care nu a fost contestat.
El a adăugat că certificatul de care se bucura societatea I. i-a fost emis ulterior, fără a se lua în considerare faptul că terenul respectiv se afla deja în proprietatea Printr-o hotărâre definitivă din 13 decembrie 1999, tribunalul de apel din Iași a confirmat în ultimă instanță deciziile menționate anterior, respingând ca inadmisibil recursul în recurs (recursuri) formulat de societatea I. Acțiunea societății R. de a face să se constate nulitatea titlului de proprietate emis reclamantului la 5 martie 1996 16. În 1998, societatea R. sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Iași cu privire la o acțiune în anulare a titlului de proprietate emis reclamantului la data de 5 martie 1996, acțiune îndreptată împotriva … După ce a luat act de hotărârea din 13 noiembrie 1997 menționată anterior și a administrat o expertiză, printr-o hotărâre din 26 mai 1999 Tribunalul de Primă Instanță a dat dreptul la acțiunea societății R. și a anulat integral titlul de proprietate al reclamantului.
a obținut, la 3 august 1995, un certificat care să ateste dreptul său de proprietate pe un teren care include parcela în litigiu și că, după această dată, nu s-a efectuat niciun transfer de proprietate asupra terenului respectiv în favoarea reclamantului; de asemenea, acesta reține că recunoașterea titlului de proprietate al reclamantului ar fi adus atingere dreptului de proprietate pe care societatea l-ar fi încălcat R. obținutese în mod legal prin contractul de vânzare. 18. Reclamantul a răspuns la apel, susținând că la mai puțin de 15 noiembrie 1993 prefectul nu a fost invalidat și că parcela sa de 72 nu a fost inclusă în terenul achiziționat de societatea R. la 9 aprilie 1996, dar făcea parte din restul terenului care aparținea societății I., menționat în certificatul din 3 august 1995, care nu fusese vândut.
Martie 2000, tribunalul departamental a respins recursul ca nefondat. El a reținut că societatea I.n . nu transferase reclamantului terenul aferent apartamentului său, care nu beneficiase la momentul respectiv de un certificat de proprietate, și că parcela atribuită reclamantului pentru utilizare la 21 mai 1993 fusese de 44,56 m . Terenul în plus față de terenul din imobilul imobilului a fost vândut de societatea I. societății R. Tribunalul a considerat că reclamantul avea dreptul să i se atribuie în proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 numai parcela de 44,56 m și că faptul societății R. de a nu fi contestat noiembrie 1993 nu a fost obligatoriu să solicite în mod direct nulitatea titlului de proprietate în litigiu.
19. Reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii pronunțate în recurs, susținând, printre altele, că titlul de proprietate fusese validat într-o procedură anterioară inițiată de societatea I. (punctul 13-15 de mai sus). octombrie 2000, introdus la 10 noiembrie 2000, tribunalul de apel al lui Iași a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în apel, considerând că faptul că un alt tribunal a pronunțat o hotărâre în favoarea valabilității titlului de proprietate în litigiu nu constituia un obstacol în calea acțiunii în cauză referitoare la nulitatea aceluiași titlu. 20. Pe de altă parte, într-o procedură ulterioară, printr-o hotărâre definitivă din 15 octombrie 2001, tribunalul departamental din Iași a acordat dreptul la acțiunea societății R. și l-a condamnat pe solicitant să lase societatea în cauză să beneficieze pe deplin de parcela de 72 II.
DREPTUL INTERNE PERTINENT 21. 85/1992, astfel cum a fost redactat la momentul respectiv, prevedea că, atunci când o persoană a cumpărat o locuință a unei proprietăți imobiliare de către o persoană care a fost închiriată în calitate de chiriaș, această persoană i se atribuia și dreptul de proprietate asupra părților și instalațiilor de utilizare comună a imobilului, proporțional cu partea parte a apartamentului său. Pe de altă parte, având dreptul de a obține, de asemenea,, în conformitate cu partea deținută, dreptul de proprietate asupra proprietății pe mai multe terenuri, în cazul în care acesta a fost stabilit în permisul de construcție; valoarea părții parte a fost inclusă în prețul de vânzare.
L. atribuirea terenului în cauză în proprietate se făcea în conformitate cu art. 35 alineatul (2) din Legea nr. 18/1991 (art. 10 (5) din Legea nr. 85/1992). 22. La art. 35 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, astfel cum a fost redactat la momentul faptelor, a fost formulat astfel (...) (§ 2) : Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în interiorul perimetrului localităților și a căror utilizare perpetuă sau pe durata de viață a construcției a fost atribuită legal cumpărătorului unei locuințe care a avut reședința în statul respectiv, trec, la cererea proprietarului locuinței, în patrimoniul său, în întregime sau, dacă este cazul, proporțional cu partea de proprietate de care este proprietarul.
(...) (§ 5) Atribuirea în proprietate a terenurilor menționate anterior se face prin decizia prefectului, la propunerea primarului, efectuată după verificarea situației juridice a terenului în cauză. 23. Dispozițiile relevante din art. 322 din Codul de procedură civilă (CPC) privind acțiunea în rejudecare a unei hotărâri definitive (calea extraordinară de recurs) sunt formulate astfel. Reexaminarea unei hotărâri pronunțate în recurs sau devenit definitivă din lipsă de recurs, precum și a unei hotărâri pronunțate în recurs în cazul în care … 220 din 16 mai 2007, instanța de apel a lui Suceava a respins ca inadmisibilă o cerere de revizuire în care un particular a invocat contradicția dintre două hotărâri definitive pronunțate în două proceduri privind valabilitatea titlului său de proprietate.
Observând că, în cea de-a doua procedură, la … Aceasta a concluzionat că, într-un astfel de caz, aceasta se referă nu numai la revizuirea celei de-a doua hotărâri, ci și la o reexaminare a soluției pronunțate cu privire la excepia deja invocată. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALEGUATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 24, reclamantul se plânge că a fost privat de terenul aferent apartamentului său în care nu se cunoaște art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 25. Guvernul combate această teză. Pe admisibilitate 26. Guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne de către reclamant, care nu a formulat o acțiune în revizuire (art. 322 CPC) împotriva hotărârii definitive din 26 mai 1999 de invocare a contradicției dintre această hotărâre și hotărârea definitivă din 13 noiembrie 1997 pronunțat de aceeași instanță în procedura inițiată de societatea I. În ceea ce privește condiția de identitate a părților adresate de art. 322 CPC, guvernul replici că societatea R. are dreptul la societatea I. 27. Reclamantul contestă caracterul efectiv al căii de atac prezentate de guvern.
28. Curtea consideră că excepția guvernului este strâns legată de substanța Registrului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât aceasta trebuie anexată la fond (a se vedea mutatis mutandis Valentin Dumitrescu c. România, 36820/02, § 68, 1 aprilie 2008 și De Sciscio c. Italia, 176/04, § 53, 20 aprilie 2006). 29. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție; pe de altă parte, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz; prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 30. După ce a făcut trimitere la principiile generale ale Curții în această privință, guvernul susține că, în speță, cerința proporționalității a fost respectată, instanțele interne motivând în mod corespunzător constatarea lor cu privire la nulitatea titlului de proprietate al persoanei respective.
31. Recurentul consideră că statul nu a răspuns la întrebarea privind respectarea condițiilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 32. Curtea constată că guvernul nu contestă faptul că reclamantul deținea o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește parcela în litigiu de 72 . Ea consideră că atribuirea în proprietate și punerea în posesia acestei parcele în 1993, pe motiv că aceasta era legată de apartamentul său în sensul legii nr. 85/1992 și 18/1991, precum și validarea titlului său de proprietate prin hotărârea definitivă din 13 noiembrie 1997 au ridicat, pe bună dreptate, certitudinea de a putea menține posesia efectivă și exercitarea terenului în cauză (a se vedea, mutatis mutandis Ioan c. România, nr 31005/03, § 43, 1 iulie 2008). De asemenea, nu se contestă nici hotărârea definitivă din 13 iulie 2008). octombrie 2000 de la tribunalul din Iași a avut ca efect privarea reclamantului de terenul în cauză (Gashi c. Croația, n 32457/05, § 27-28, 13 decembrie 2007 și Velikovi și alții c. Bulgaria, nr. 43278/98 și altele, §§ 159-160, 15 martie 2007). 33. Curtea amintește apoi că la art. 1 din Protocolul nr. 1, care tinde în esență să premieze drepturile de proprietate (Ioan , menționat anterior, § 44, și Sovtransavto Holding c. Ucraina, nr. 48553/99, § 96, CEDH 2002-VII).
34. În speță, Curtea constată că, la constituirea dreptului de proprietate al reclamantului și la punerea sa în posesia terenului în 1993, autoritățile administrative erau competente exclusiv, în temeiul legilor 85/1992 și 18/1991, pentru efectuarea, după verificările necesare, a operațiunilor menționate anterior referitoare la … În această privință, aceasta arată că, la momentul respectiv, chiar și societatea I., care a contestat apoi atribuirea terenului reclamantului, a informat autoritățile competente cu privire la terenul pe care acesta îl are la dispoziție.
Prin urmare, Curtea concluzionează că autoritățile au avut ocazia să verifice dacă condițiile de eliberare a titlului de proprietate erau îndeplinite și să prevină crearea unui drept de proprietate contrar legii (Ioan, citată anterior, § 50, și Gashi, citată anterior, § 39). 35. Curtea observă, de asemenea, că, în prima procedură inițiată de societatea I. prin care se intenționa anularea titlului de proprietate al reclamantului pe teren de 72 de , tribunalele interne au considerat că titlul în litigiu era valabil, pe motivele pe care le-a emis în conformitate cu Legea nr. 18/91 și în lacustul prefectului din 15 noiembrie 1993, și că certificatul de proprietate al societății I. a fost emis într-o perioadă în care terenul se afla deja în patrimoniul oii (punctele 13-15 de mai sus).
Or, într-o a doua procedură în anulare introdusă de societatea R., și anume latinând dreptul societăii I., instanele interne au ajuns la concluzia că titlul în litigiu este nul, din cauza necunoașterii legii 18/1991 și necesitatea de a respecta dreptul de proprietate al societății R. 36. Curtea constată că, prin trimiterea la calea de atac prevăzută la art. 322 CPC, guvernul recunoaște că a doua procedură în anulare a titlului în cauză se referă la aceeași cauză și, în esență, aceleași părți Cu toate acestea, nu s-a precizat niciun motiv care să justifice devierea față de principiul securității raporturilor juridice și anularea titlului reclamantului după validarea sa prin hotărârea definitivă din 13 noiembrie 1997 (a se vedea, mutatis mutandis Amuraritei c. România, nr 45351/02, § 44, 23 septembrie 2008). 37. În ceea ce privește acțiunea de revizuire prevăzută la art. 322 (7) CPC pe care, potrivit guvernului, la Õ ar fi trebuit să o epuizeze înainte de a sesiza Curtea, trebuie amintit că, în general, un solicitant nu este obligat să se prevaleze de o acțiune extraordinară în sensul regulii de epuizare a căilor de atac interne (Prystavska c. Ukraine, n 21287/02, CEDH 2002-X; și Kiiskinen c. Finlanda (dec.), 26323/95, CEDO 1999-V).În plus, în timp ce Ön a furnizat nici un exemplu de jurisprudență în sprijinul tezei sale, Curtea constată că, în zadar, recurentul a invocat,
în a doua procedură în anulare, existența primei hotărâri definitive favorabile, fapt care În fine, de asemenea, Curtea amintește că nu este de competența sa să facă parte din hotărârile definitive pronunțate cu privire la titlul de proprietate în litigiu.
în speță, nu trebuie să creeze noi erori disproporționate și eventualele erori ale autorităților nu trebuie să fie suportate exclusiv de persoanele vizate (Ioan, citată anterior, § 55, și Amuraritei) , citată anterior, § 36. Comisia arată că, în cauza în cauză, nu se poate afirma că reclamantul a obținut terenul în cauză acționând cu rea-credință sau cu mult mai mult decât o poziție privilegiată (a se vedea, mutatis mutandis Gashi, citată anterior, § 37 in fine) ). Or, după validarea titlului său de proprietate într-o primă procedură judiciară, reclamantului i s-a refuzat, fără nicio compensație, de la terenul în cauză la sfârșitul unei a doua proceduri inițiate de persoana care exercită dreptul societății I., care fusese decăzută în prima procedură.
39. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că statul membru nu și-a îndeplinit obligațiile care decurg din art. 1 din Protocolul nr. 1 lit. (d) să examineze în mod coerent și cu respectarea certitudinii juridice situația reclamantului și să adopte măsuri proporționale pentru a remedia eventualele erori a căror răspundere o poartă. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a guvernului și încheie încălcarea art. 1 din Protocolul nr. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
41. Reclamantul nu și-a prezentat cererea de satisfacție echitabilă în conformitate cu condițiile cerute. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE CES, CURȚA, ÎN L a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul n în limba franceză și a fost comunicat în scris la 10 martie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură.
AFFAIRE ICHIM c. ROUMANIE (Requête n o 9164/02) ARRÊT STRASBOURG 10 mars 2009 DÉFINITIF 10/06/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Ichim c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 février 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 9164/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Petru Ichim (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 avril 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e Roxana-Elena Chiperi, avocate à Iași. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.Le 7 novembre 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.
4. Le requérant est né en 1953 et réside à Iași.
5.Employé de l’entreprise d’Etat S.C. Iasitex SA (« la société I. »), il occupait depuis 1983, en tant que locataire, un logement de service de cette entreprise.
6.Le 21 mai 1993, se fondant sur la loi n o 85/1992 sur la vente des logements et espaces commerciaux construits à partir des fonds de l’Etat ou des entreprises d’Etat (« la loi n o 85/1992 »), la société I. vendit au requérant l’appartement de deux pièces qu’il occupait et la quote-part indivise de 12,58 % des espaces communs de l’immeuble d’habitation correspondant. Dans le même contrat, un droit d’usage fut prévu en faveur du requérant pour une partie du terrain correspondant à 12,58 % du terrain afférent à l’immeuble, soit 44,56 m 2 , pour toute la durée de vie de cet immeuble. Le requérant entra en possession de ce terrain. A. Attribution successive du terrain litigieux par les autorités au requérant et à la société I.
7.A la suite de la demande du requérant datée du 15 janvier 1993 visant à l’attribution en propriété, en vertu des lois n os 85/1992 et 18/1991, du terrain afférent à son appartement, le 15 juin 1993 la société I. demanda à la mairie de Iași (« la mairie ») de procéder à cette attribution du terrain, au motif qu’elle ne bénéficiait pas à l’époque d’une attestation de propriété sur le terrain en cause et qu’elle ne pouvait pas, dès lors, transmettre le droit de propriété à l’intéressé. Dans le tableau joint à la demande de la société I., le requérant figurait avec une parcelle de 72 m 2 , soit le terrain afférent à son appartement et correspondant à la quote-part de 12,58 % de l’immeuble.
8.Le 1 er juillet 1993, se fondant sur l’article 35 de la loi n o 18/1991, le requérant demanda à la mairie de lui attribuer le droit de propriété sur le terrain de 72 m² afférent à son appartement. Après avoir pris note du contrat de vente du 21 mai 1993 et avoir constaté que le terrain en cause se trouvait « dans le patrimoine de l’Etat », la mairie proposa au préfet d’attribuer en propriété au requérant ledit terrain, en vertu de la loi n o 85/1992 précitée. Le rapport signé par le maire était validé, entre autres, par les responsables des services d’urbanisme et de contentieux de la mairie.
9.Se fondant sur l’article 35 de la loi n o 18/1991, par un arrêté du 15 novembre 1993 le préfet de Iași attribua au requérant en propriété le terrain de 72 m² afférent à son appartement ; l’arrêté prévoyait que la mise en possession et la délivrance du titre de propriété seraient réalisées par la commission locale de Iași chargée de l’application de la loi n o 18/1991. La mise en possession fut effectuée en 1993 et un titre administratif de propriété fut délivré au requérant le 5 mars 1996 par la commission départementale d’application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale ») de Iași. Par ailleurs, le 19 mars 1994, la mairie autorisa le requérant à installer une échoppe sur le terrain afférent à son appartement.
10.Entre-temps, le 3 août 1995, la société I. avait obtenu du ministère de l’Industrie un certificat attestant son droit de propriété sur le terrain attenant au bâtiment dans lequel se trouvait l’appartement du requérant, soit 2 423 m 2 qui comprenaient également la parcelle de 72 m 2 .
11.A la suite d’une vente aux enchères, le 9 avril 1996, la société I. conclut avec la société Rodimpex S.R.L. (« la société R. ») un contrat de vente portant sur un terrain d’une superficie de 1 838,6 m², qui comprenait le terrain de 72 m² susmentionné. B. Action de la société I. en annulation du titre de propriété délivré au requérant le 5 mars 1996
12.Le 19 août 1996, la société I. saisit le tribunal de première instance de Iași d’une action en annulation du titre de propriété du 5 mars 1996 dirigée contre le requérant, la mairie et la commission départementale. Elle alléguait que le requérant n’avait pas le droit de se voir attribuer en propriété le terrain en cause puisqu’elle-même avait obtenu le 3 août 1995 le certificat de propriété reconnaissant son droit de propriété sur le terrain.
13.Par un jugement du 13 novembre 1997, le tribunal de première instance rejeta l’action. Il jugea que le titre de propriété litigieux avait été délivré de manière légale par les autorités chargées de l’application de la loi n o 18/1991, eu égard aux dispositions de l’article 35 § 2 de cette loi et à celles de l’article 10 de la loi n o 85/1992. Pour conclure à la validité du titre précité, le tribunal souligna que, le 15 juin 1993, la société I. avait manifesté sans équivoque sa volonté pour l’attribution du terrain au requérant et qu’elle n’avait pas contesté ensuite l’arrêté du préfet du 15 novembre 1993.
14.Par une décision du 28 juin 1999, le tribunal départemental de Iași rejeta l’appel interjeté par la société I. comme mal fondé. Il jugea que le droit de propriété du requérant sur le terrain de 72 m 2 avait été constitué par l’arrêté du préfet du 15 novembre 1993, qui avait respecté l’article 35 de la loi n o 18/1991 et qui n’avait pas été contesté. Il ajouta que le certificat dont se prévalait la société I. lui avait été délivré ultérieurement, sans qu’il fût tenu compte du fait que ledit terrain se trouvait déjà dans la propriété de l’intéressé, et que le titre de propriété du 5 mars 1996 avait été émis en vertu de l’arrêté précité et conformément à la loi n o 18/1991.
15.Par un arrêt définitif du 13 décembre 1999, la cour d’appel de Iași confirma en dernier ressort les décisions précitées, rejetant comme irrecevable le pourvoi en recours ( recurs ) formé par la société I. C. Action de la société R. tendant à faire constater la nullité du titre de propriété délivré au requérant le 5 mars 1996
16.En 1998, la société R. saisit le tribunal de première instance de Iași d’une action en annulation du titre de propriété délivré au requérant le 5 mars 1996, action dirigée contre l’intéressé et contre la commission départementale et fondée sur l’absence alléguée du droit du requérant de se voir attribuer en propriété le terrain litigieux. La société R. mit en avant le fait qu’elle avait acheté le terrain en cause à la société I., qui en était propriétaire en vertu du certificat de propriété du 3 août 1995.
17.Après avoir pris note du jugement du 13 novembre 1997 précité et avoir administré une expertise, par un jugement du 26 mai 1999 le tribunal de première instance fit droit à l’action de la société R. et annula intégralement le titre de propriété du requérant. Il retint que la société I. avait obtenu le 3 août 1995 un certificat attestant son droit de propriété sur un terrain incluant la parcelle en litige et qu’après cette date aucun transfert de propriété de ladite parcelle n’avait été fait en faveur du requérant. Il retint également que la reconnaissance de la validité du titre de propriété du requérant aurait porté atteinte au droit de propriété que la société R. avait légalement obtenu par le contrat de vente.
18.Le requérant interjeta appel, en faisant valoir que l’arrêté du préfet du 15 novembre 1993 n’avait pas été invalidé et que sa parcelle de 72 m 2 n’était pas comprise dans le terrain acquis par la société R. le 9 avril 1996, mais faisait partie du restant du terrain qui appartenait à la société I., mentionné dans le certificat du 3 août 1995, et qui n’avait pas été vendu. Par un arrêt du 10 mars 2000, le tribunal départemental rejeta l’appel comme mal fondé. Il retint que la société I. n’avait pas transféré au requérant le terrain afférent à son appartement, n’ayant pas bénéficié à l’époque d’un certificat de propriété, et que la parcelle attribuée en usage au requérant le 21 mai 1993 avait été de 44,56 m 2 . Le terrain en surplus du terrain afférent à l’immeuble d’habitation avait été vendu par la société I. à la société R. Le tribunal jugea que le requérant n’avait droit à se voir attribuer en propriété en vertu de la loi n o 18/1991 que la parcelle de 44,56 m 2 et que le fait pour la société R. de n’avoir pas contesté l’arrêté du préfet du 15 novembre 1993 ne l’empêchait pas de demander directement la nullité du titre de propriété litigieux.
19.Le requérant forma un pourvoi en recours contre l’arrêt rendu en appel, faisant valoir, entre autres, que le titre de propriété avait été validé dans une procédure antérieure engagée par la société I. (paragraphe 13 à 15 ci-dessus). Par un arrêt du 13 octobre 2000, mis au net le 10 novembre 2000, la cour d’appel de Iași confirma le bien-fondé de l’arrêt rendu en appel, considérant que le fait qu’un autre tribunal eût rendu un jugement en faveur de la validité du titre de propriété litigieux ne constituait pas un empêchement dans l’action en cause relative à la nullité du même titre.
20.Par ailleurs, dans une procédure subséquente, par un jugement définitif du 15 octobre 2001, le tribunal départemental de Iași fit droit à l’action de la société R. et condamna le requérant à laisser la société en question jouir pleinement de la parcelle de 72 m 2 . II.
21. L’article 10 de la loi n o 85/1992, tel qu’il était rédigé à l’époque des faits, prévoyait que, lors de l’achat du logement d’un immeuble d’habitation par une personne qui l’occupait en tant que locataire, cette personne se voyait attribuer aussi le droit de propriété sur les parties et les installations d’usage commun de l’immeuble, proportionnellement à la quote-part de son appartement. Par ailleurs, l’ayant droit obtenait aussi, selon la quote-part détenue, le droit de propriété sur « le terrain afférent à l’immeuble », tel qu’il avait été déterminé dans le permis de construire ; la valeur de la quote-part était comprise dans le prix de vente. L’attribution du terrain en question en propriété se faisait conformément à l’article 35 (2) de la loi n o 18/1991 (article 10 (5) de la loi n o 85/1992).
22.L’article 35 de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier, tel qu’il était rédigé à l’époque des faits, était libellé ainsi : « (...) (§ 2) : Les terrains appartenant à l’Etat, situés à l’intérieur du périmètre des localités et dont l’usage perpétuel ou pour la durée d’existence de la construction a été attribué, légalement, à l’acheteur d’un logement ayant appartenu à l’Etat, passent, sur demande du propriétaire du logement, dans son patrimoine, intégralement ou, le cas échéant, proportionnellement avec la partie de l’immeuble dont il est propriétaire. (...) (§ 5) L’attribution en propriété des terrains susmentionnés se fait par décision du préfet, sur proposition de la mairie faite après vérification de la situation juridique du terrain en cause. »
23.Les dispositions pertinentes de l’article 322 du code de procédure civile (CPC) relatif au recours en révision d’un arrêt définitif (voie extraordinaire de recours) sont libellées ainsi : « La révision d’une décision rendue en appel ou devenue définitive faute d’appel ainsi que d’une décision rendue en recours lorsqu’elle tranche le fond peut être demandée : (...) 7. S’il s’agit de décisions définitives contradictoires, rendues par des juridictions de même degré ou de degré différent, relatives à la même affaire, et entre les mêmes parties en la même qualité. » Dans un arrêt n o 220 du 16 mai 2007, la cour d’appel de Suceava a rejeté comme irrecevable une demande en révision dans laquelle un particulier faisait valoir la contradiction entre deux arrêts définitifs rendus dans deux procédures relatives à la validité de son titre de propriété. Observant que, dans la seconde procédure, l’intéressé avait fait connaître aux tribunaux l’existence d’un arrêt définitif antérieur favorable et que les tribunaux en question avaient rejeté l’exception de l’autorité de la chose jugée qu’il avait soulevée, la cour d’appel de Suceava a conclu que le recours en révision n’était pas recevable si l’intéressé avait invoqué, sans succès, l’arrêt définitif favorable dans la seconde procédure dont il se plaignait. Elle a conclu que, dans un tel cas, l’intéressé visait non seulement la révision du second arrêt, mais aussi un réexamen de la solution rendue quant à l’exception déjà invoquée. EN DROIT I.
o 1
24.Le requérant se plaint d’avoir été privé du terrain afférent à son appartement en méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
25.Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité
26.Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par le requérant, qui n’a pas formé un recours en révision (article 322 CPC) contre le jugement définitif du 26 mai 1999 tendant à faire valoir la contradiction entre ce jugement et le jugement définitif du 13 novembre 1997 rendu par le même tribunal dans la procédure engagée par la société I. Quant à la condition d’identité des parties posée par l’article 322 CPC, le Gouvernement réplique que la société R. est l’ayant droit de la société I.
27.Le requérant conteste le caractère effectif de la voie de recours présentée par le Gouvernement.
28.La Cour estime que l’exception du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief fondé sur l’article 1 du Protocole n o 1, de sorte qu’il y a lieu de la joindre au fond (voir, mutatis mutandis , Valentin Dumitrescu c. Roumanie, n o 36820/02, § 68, 1 er avril 2008, et De Sciscio c. Italie, n o 176/04, § 53, 20 avril 2006).
29.Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
30.Après avoir renvoyé aux principes généraux de la Cour en la matière, le Gouvernement soutient qu’en l’espèce l’exigence de proportionnalité a été respectée, les tribunaux internes ayant motivé de manière adéquate leur constat relatif à la nullité du titre de propriété de l’intéressé.
31.Le requérant considère que le Gouvernement n’a pas répondu à la question du respect des conditions posées par l’article 1 du Protocole n o 1.
32.La Cour observe d’emblée que le Gouvernement ne conteste pas le fait que le requérant était titulaire d’une « valeur patrimoniale » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 pour ce qui est de la parcelle litigieuse de 72 m 2 . Elle estime que l’attribution en propriété et la mise en possession de cette parcelle en 1993, au motif que celle-ci était afférente à son appartement au sens des lois n os 85/1992 et 18/1991, ainsi que la validation de son titre de propriété par le jugement définitif du 13 novembre 1997 ont suscité chez le requérant, à bon droit, la certitude de pouvoir garder la possession effective et la jouissance du terrain en question (voir, mutatis mutandis , Ioan c. Roumanie , n o 31005/03, § 43, 1 er juillet 2008). Il n’est pas non plus contesté que l’arrêt définitif du 13 octobre 2000 de la cour d’appel de Iași a eu pour effet de priver le requérant du terrain en question ( Gashi c. Croatie , n o 32457/05, §§ 27-28, 13 décembre 2007, et Velikovi et autres c. Bulgarie , n os 43278/98 et autres, §§ 159-160, 15 mars 2007).
33.La Cour rappelle ensuite que l’article 1 du Protocole n o 1, qui tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre toute atteinte de l’Etat au respect de ses biens, peut également impliquer pour l’Etat des obligations positives consistant en la mise en œuvre de mesures nécessaires pour protéger le droit de propriété ( Ioan , précité, § 44, et Sovtransavto Holding c. Ukraine , n o 48553/99, § 96, CEDH 2002-VII).
34.En l’espèce, la Cour observe que lors de la constitution du droit de propriété du requérant et de sa mise en possession du terrain en 1993, les autorités administratives étaient exclusivement compétentes, en vertu des lois n os 85/1992 et 18/1991, pour procéder, après les vérifications nécessaires, aux opérations précitées concernant le « terrain afférent » à l’appartement qui avait été vendu à l’intéressé (paragraphes 21-22 ci ‑ dessus). A cet égard, elle relève qu’à l’époque des faits même la société I., qui a ensuite contesté l’attribution du terrain au requérant, a indiqué aux autorités compétentes le terrain qu’il convenait d’octroyer à l’intéressé. La Cour conclut dès lors que les autorités ont eu l’occasion de vérifier si les conditions de délivrance du titre de propriété étaient bien réunies et de prévenir la création d’un droit de propriété contraire à la loi ( Ioan , précité, § 50, et Gashi, précité, § 39).
35.La Cour observe également que, dans la première procédure engagée par la société I. tendant à l’annulation du titre de propriété du requérant sur le terrain de 72 m 2 , les tribunaux internes ont jugé que le titre litigieux était valide, aux motifs qu’il avait été délivré conformément à la loi n o 18/1991 et à l’arrêté du préfet du 15 novembre 1993, et que le certificat de propriété de la société I. avait été émis à une époque où le terrain se trouvait déjà dans le patrimoine de l’intéressé (paragraphes 13 à 15 ci-dessus). Or, dans une seconde procédure en annulation introduite par la société R., à savoir l’ayant droit de la société I., les tribunaux internes ont conclu à la nullité du titre litigieux, à raison de la méconnaissance de la loi n o 18/1991 et de la nécessité de respecter le droit de propriété de la société R.
36.La Cour note que, par le renvoi à la voie de recours prévue par l’article 322 CPC, le Gouvernement concède que la seconde procédure en annulation du titre en question visait « la même affaire » et, en substance, « les mêmes parties ». Néanmoins, le Gouvernement n’a aucunement indiqué les raisons qui justifieraient l’écart par rapport au principe de la sécurité des rapports juridiques et l’annulation du titre du requérant après sa validation par le jugement définitif du 13 novembre 1997 (voir, mutatis mutandis , Amuraritei c. Roumanie , n o 4351/02, § 44, 23 septembre 2008).
37.En ce qui concerne le recours en révision prévu par l’article 322 (7) CPC que, selon le Gouvernement, l’intéressé aurait dû épuiser avant de saisir la Cour, il convient de rappeler qu’en règle générale un requérant n’est pas tenu de se prévaloir d’un recours extraordinaire aux fins de la règle de l’épuisement des voies de recours internes ( Prystavska c. Ukraine , n o 21287/02, CEDH 2002-X, et Kiiskinen c. Finlande (déc.), n o 26323/95, CEDH 1999-V). Par ailleurs, alors que le Gouvernement n’a fourni aucun exemple de jurisprudence à l’appui de sa thèse, la Cour observe que le requérant a invoqué, en vain, dans la seconde procédure en annulation, l’existence du premier jugement définitif favorable, fait qui – selon la jurisprudence interne – rendait irrecevable le recours invoqué par le Gouvernement (paragraphes 19 et 23 in fine ci-dessus).
38.S’il ne lui appartient pas de prendre partie pour l’un ou l’autre des jugements définitifs rendus au sujet du titre de propriété litigieux, la Cour rappelle avoir jugé que l’atténuation de certaines atteintes, telles que celle alléguée par la société R. en l’espèce, ne doit pas créer de nouveaux torts disproportionnés et que les éventuelles erreurs des autorités ne doivent pas être supportées exclusivement par les particuliers concernés ( Ioan , précité, § 55, et Amuraritei , précité, § 36). Elle relève que dans l’affaire examinée le Gouvernement n’allègue nullement que le requérant a obtenu le terrain en question en agissant de mauvaise foi ou en tirant avantage d’une position privilégiée (voir, mutatis mutandis , Gashi , précité, § 37 in fine ). Or, après la validation de son titre de propriété dans une première procédure judiciaire, le requérant s’est vu priver, sans aucune compensation, du terrain en question à l’issue d’une seconde procédure engagée par l’ayant droit de la société I., qui avait été déboutée dans la première procédure.
39.Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’Etat a manqué à ses obligations découlant de l’article 1 du Protocole n o 1 d’examiner de manière cohérente et dans le respect de la sécurité juridique la situation du requérant et d’adopter des mesures proportionnées pour remédier aux éventuelles erreurs dont il porte la responsabilité. Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement et conclut à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.
40. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
41.Le requérant n’a pas présenté sa demande de satisfaction équitable dans le respect des conditions requises. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l’exception préliminaire du Gouvernement relative au non-épuisement des voies de recours internes et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président