CASE OF IEREMEIOV v. ROMANIA (No. 2) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 4637/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laurian Ieremeiov („reclamantul”),

Reclamantul a fost reprezentat de doamnele Monica Macovei și Alexandra Răzvan-Mihalcea, avocate în București și respectiv Timișoara, în numele Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR). La 12 ianuarie 2005, doamna Monica Macovei s-a retras din cauză în urma numirii sale în funcția de ministru al justiției. Guvernul român („Guvernul”)

Reclamantul a pretins, în special, că acțiunea penală pentru calomnie introdusă împotriva sa a fost inechitabilă și că impunerea unei amenzi și obligația de a plăti despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

La 15 mai 2007, președintele Secției a treia a hotărât să comunice această cerere Guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1967 și locuiește în Timișoara.

La momentul respectiv, acesta era ziarist la ziarul

La 23 iunie 2000, în urma alegerilor locale, ziarul

Părțile relevante ale articolului se citesc după cum urmează:

La 21 august 2000, A.V.I. a introdus la Judecătoria Timișoara o plângere penală împotriva reclamantului pentru insultă și calomnie. Plângerea acestuia se referea, de asemenea, la societatea care publicase ziarul.

Judecătoria a audiat doi martori care au confirmat că îi spuseseră reclamantului despre zvonurile privind colaborarea părții vătămate cu

La 31 octombrie 2000, reclamantul a fost audiat de instanță. A pledat nevinovat și s-a întemeiat în apărarea sa pe dreptul la libertatea de exprimare și pe dreptul de a oferi informații despre persoanele publice.

La 20 februarie 2001, judecătoria s-a pronunțat în cauză. Aceasta a considerat că reclamantul nu a săvârșit infracțiunea de calomnie, deoarece nu s-a referit la nicio infracțiune specifică pretins săvârșită de către partea vătămată. A constatat că expresiile utilizate de către reclamant, inclusiv titlul articolului pe prima pagină, erau în mod evident injurioase pentru partea vătămată. Cu toate acestea, instanța a observat că reclamantul nu a descris niciunul dintre zvonuri ca fapt și că acesta a prezentat, de asemenea, în articol punctul de vedere al părții vătămate.

Toate părțile au formulat apel. Partea vătămată a contestat achitarea și a încercat să obțină majorarea sumei despăgubirilor. Societatea care a publicat ziarul a susținut că prejudiciul nu a fost dovedit de către partea vătămată. Reclamantul a pretins că nu au fost întrunite cerințele nici pentru existența infracțiunii de calomnie, nici pentru existența insultei.

La 27 aprilie 2001, reprezentanții părților au prezentat verbal motivele de apel în fața Tribunalului Timiș. Instanța i-a dat ultimul cuvânt inculpatului. Acesta s-a adresat instanței solicitând respingerea apelului lui A.V.I.

Hotărârea definitivă a fost adoptată în aceeași zi. Tribunalul a admis apelul formulat de A.V.I. Acesta a fost de acord cu descrierea faptelor făcută de judecătorie, dar a considerat că instanța de prim grad nu le-a interpretat corect. A considerat că expresiile utilizate de către reclamant, în special „primarul este suspectat că ar fi colaborat cu Securitatea”, „s-ar părea că a fost convins să colaboreze cu

De asemenea, instanța a considerat că prejudiciul suportat de către partea vătămată nu a fost corect evaluat de judecătorie și a majorat suma care trebuia plătită de către reclamant și de societatea care publica ziarul la 20

La 3 octombrie 2001, reclamantul a plătit amenda administrativă.

Dispozițiile relevante din Codul civil și din Codul penal privind insulta și calomnia, precum și răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în hotărârea

Codul penal a fost modificat în mod repetat, iar în 2006 articolele privind insulta și calomnia au fost abrogate (pentru detalii, a se vedea

Cu toate acestea, în decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională eliminarea din Codul penal a articolelor privind insulta și calomnia.

Legea nr. 356/2006 a modificat Codul penal și a dispus obligația instanței de recurs de a proceda la ascultarea inculpatului, atunci când instanțele de fond și apel nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. În prezent, când instanța de recurs casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare, se pronunță prin decizie și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare [art. 385

Reclamantul s-a plâns că tribunalul nu a asigurat un proces echitabil, deoarece a reexaminat cauza și i-a înrăutățit situația fără să îl asculte sau să îi permită să aducă probe în apărarea sa. Acesta a făcut referire la art. 6 § 1 din Convenție, care prevede:

Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

Argumentele părților

Guvernul a susținut că reclamantul a fost audiat de instanța de prim grad și a avut posibilitatea de a prezenta probe în apărarea sa. Instanța de apel nu a fost sesizată pentru a stabili faptele cauzei, ci mai degrabă pentru a reevalua probele. Astfel, nu a fost necesar ca instanța să asculte reclamantul pentru a stabili dacă a avut intenția de a-l denigra pe A.V.I. În orice caz, acesta și-a exercitat dreptul de a adresa instanței ultimul cuvânt al inculpatului. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că nu s-a pronunțat împotriva reclamantului o hotărâre de condamnare, iar amenda administrativă impusă acestuia nu putea fi descrisă ca o condamnare penală.

Reclamantul a contestat argumentele Guvernului și a considerat că tribunalul nu avea niciun motiv pentru a-l priva de dreptul său de a fi ascultat de instanță și, dacă era necesar, de a aduce dovezi.

Motivarea Curții

Pentru a stabili dacă o sancțiune penală a fost pronunțată împotriva unei persoane în sensul strict al Convenției, Curtea aplică așa-numitul „criteriu Engel”, reafirmat cel mai recent în

Aplicând aceste principii faptelor din prezenta cauză, Curtea constată, în urma soluționării, că hotărârea pronunțată de tribunal, prin care reclamantul era obligat la plata unei amenzi administrative, este echivalentă cu o „condamnare penală” în sensul strict al Convenției. În special, Curtea observă că infracțiunea săvârșită de reclamant a intrat sub incidența dreptului penal intern. În ceea ce privește natura infracțiunii, Curtea observă că dispozițiile relevante din Codul penal erau îndreptate mai degrabă către toți cetățenii decât către un grup având un statut special și că infracțiunea respectivă îl făcea pe cel care o săvârșea să fie pasibil de sancțiuni destinate să pedepsească și să descurajeze [a se vedea

În circumstanțe similare celor din prezenta cauză, Curtea a stabilit că, atunci când o instanță de apel este sesizată să se pronunțe cu privire la o cauză în fapt și în drept și să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăției sau inocenței reclamantului, aceasta nu poate, în vederea unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aspectele respective fără o evaluare directă a probelor aduse în persoană de către inculpat (a se vedea

În speță, tribunalul a reexaminat faptele cauzei. În cursul reexaminării, acesta nu a primit probe din partea reclamantului și nici nu i-a permis să își pregătească sau să își prezinte apărarea. Faptul că a adresat instanței ultimul cuvânt al inculpatului nu poate echivala cu dreptul său de a fi ascultat de instanță în timpul procesului (a se vedea

În plus, tribunalul a audiat părțile doar cu privire la admisibilitatea apelurilor și nu l-a informat pe reclamant cu privire la intenția sa de a casa hotărârea judecătoriei și de a reexamina fondul acuzației. Curtea consideră că, în vederea unui proces echitabil, o instanță nu poate să caseze o hotărâre precedentă și să reevalueze probele fără să informeze în mod corespunzător părțile interesate și să le acorde posibilitatea de a-și prezenta cauza.

Lipsa audierii inculpatului în persoană este și mai dificil de împăcat cu cerințele unui proces echitabil în circumstanțele specifice ale prezentei cauze, din moment ce tribunalul a făcut o evaluare a elementului subiectiv al pretinsei infracțiuni, și anume, intenția reclamantului de a denigra.

Curtea recunoaște modificările survenite în legislația internă care par să aducă procedura penală mai aproape de cerințele Convenției cu privire la acest aspect (a se vedea supra, pct. 21). Cu toate acestea, modificările respective au avut loc în 2006 și, astfel, nu sunt relevante pentru prezenta cauză.

Considerațiile precedente sunt suficiente ca să permită Curții să concluzioneze că, prin casarea hotărârii judecătoriei și prin reexaminarea fondului acuzației împotriva reclamantului, fără să evalueze probele aduse de acesta și fără să îi permită acestuia să își prezinte apărarea, tribunalul nu a respectat cerințele unui proces echitabil.

Reclamantul s-a plâns că, prin constatarea că a săvârșit infracțiunea de calomnie și prin obligarea la plata unei amenzi administrative și a prejudiciului moral, tribunalul i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare. De asemenea, acesta a reclamat că, pentru a-și prezenta apărarea și pentru a produce proba verității, a fost constrâns să își divulge sursele, și anume cei doi martori care au fost ascultați de instanța de prim grad, ceea ce a echivalat cu o ingerință suplimentară în libertatea sa de exprimare. Acesta a făcut referire la art. 10 din Convenție, care prevede:

Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul a afirmat că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare era prescrisă de lege și urmărea un scop legitim, fiind proporțională cu acesta. În special, Guvernul a subliniat că nu s-a pronunțat împotriva reclamantului o hotărâre de condamnare și că nu exista nicio dovadă de plată a prejudiciului sau a taxelor de timbru la care acesta fusese obligat [a se vedea

Reclamantul a susținut, în special, că chestiunea colaborării cu fosta Securitate a unor persoane care candidau pentru funcții publice era o chestiune de interes general la momentul respectiv, iar importanța sa a continuat să crească în timp. Acesta a considerat că a acționat cu bună-credință și în deplină conformitate cu o cerință socială imperioasă și că nu a depășit limitele regulilor de conduită stabilite pentru presă.

Motivarea Curții

Curtea se referă la principiile generale consacrate de jurisprudența sa privind libertatea de exprimare, în special la protecția acordată jurnaliștilor care se ocupă de probleme de interes public și la cea acordată reputației funcționarilor publici [a se vedea printre cele mai recente hotărâri,

Părțile nu contestă că, în speță, hotărârea tribunalului din 27 aprilie 2001 a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Ingerința era „prevăzută de lege” (art. 206 C. pen. și art. 998-999 C. civ.) și urmărea un scop legitim, și anume protecția drepturilor și a reputației persoanelor. Rămâne de stabilit dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea observă că instanța internă a obligat reclamantul la plata unei amenzi administrative pentru calomnierea lui P. și a dispus ca acesta să plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral.

La momentul respectiv, A.V.I. tocmai fusese ales primar în orașul său, iar articolul relata zvonurile despre colaborarea sa cu poliția politică comunistă. Informațiile se refereau în mod specific la viața publică a lui A.V.I. și constituiau o problemă de interes public, în special în ceea ce privește relevanța pentru societate în întregime a colaborării cu fosta

Instanțele interne au adus critici reclamantului pentru utilizarea expresiilor „primarul este suspectat că ar fi colaborat cu

De asemenea, Curtea constată că cei doi martori au admis în fața judecătoriei că au oferit informațiile respective reclamantului. Prin urmare, indiferent dacă declarațiile reclamantului sunt interpretate ca declarații de fapt sau judecăți de valoare, exista un temei factual suficient pentru justificarea acestora [a se vedea

În afară de aceasta, Curtea nu poate fi de acord cu constatarea tribunalului conform căreia reclamantul a acționat cu rea-credință, în măsura în care acțiunea penală nu a respectat cerințele unui proces echitabil (a se vedea supra pct. 32;

Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și că autoritățile nu au oferit motive relevante și suficiente pentru justificarea acesteia.

Rezultă că ingerința în drepturile reclamantului nu era „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.

În cele din urmă, în temeiul art. 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns că legislația internă nu prevedea căi de atac eficiente pentru pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 și art. 10 din Convenție.

Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul a pretins 50

Guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant. În orice caz, acesta a susținut că suma pretinsă era excesivă.

Curtea acordă reclamantului 3

De asemenea, reclamantul a pretins următoarele sume pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții:

Guvernul a considerat că reclamantul nu a justificat cheltuielile pentru corespondență și că onorariul pretins de reprezentant era excesiv.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de elementele pe care le deține și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 2

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.