CASE OF OPREA v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește în Strasswalchen, Austria.

Prin hotărârea din 26 octombrie 1994, Judecătoria Ploiești l-a condamnat în lipsă pe reclamant la 2 ani și 10 luni de închisoare cu executare pentru furt. Pedeapsa nu a putut fi executată, reclamantul locuind în Austria.

Prin hotărârea definitivă din 13 octombrie 2006, Judecătoria Ploiești a constatat împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei și, în consecință, a revocat mandatul de executare a pedepsei.

La 23 decembrie 2006, reclamantul împreună cu soția sa care suferea de un handicap s-au prezentat la frontiera română pentru a-și vizita familia. Reclamantul afirmă că a prezentat poliției de frontieră o copie a hotărârii din 13 octombrie 2006. Cu toate acestea, a fost arestat în baza mandatului de executare a pedepsei.

Următoarea zi, a fost transferat la Penitenciarul Arad în vederea executării pedepsei aplicate prin hotărârea din 26 octombrie 1994.

La 27 decembrie 2006, conducerea penitenciarului a contactat Judecătoria Ploiești și, după ce a obținut o copie a hotărârii din 13 octombrie 2006, l-a pus în libertate pe reclamant. Acesta afirmă că s-a întors imediat în Austria în stare de șoc.

Art. 504 C. proc. pen. reglementează acțiunea contra statului în repararea prejudiciului moral în cazul condamnării pe nedrept sau al privării de libertate în mod nelegal și, în versiunea modificată prin Legea nr. 281/2003, este astfel reprodus:

Prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituțională a interpretat pentru prima dată dispozițiile art. 504, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 281/2003, și a constatat obligația statului de a răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale [a se vedea, de asemenea,

Reclamantul pretinde că a fost ținut în detenție de la 23 la 27 decembrie 2006 în absența oricărei baze legale. Invocă art. 5

Guvernul invocă excepția neepuizării căilor de atac, considerând că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne cu o acțiune în reparație a prejudiciului pretins, întemeiată pe art. 504 C. proc. pen. Consideră că prezenta cauză este similară cauzei

Guvernul subliniază că art. 504 C. proc. pen. menționează prescripția printre cazurile care dau dreptul la reparare pentru privare de libertate în mod nelegal, dar arată că acest tip de litigiu este foarte rar și, în consecință, nu poate prezenta exemple din jurisprudență.

Reclamantul afirmă că o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu constituie o cale de atac efectivă în circumstanțele particulare ale cazului său.

Curtea reamintește că îi revine Guvernului, care a invocat neepuizarea căilor de atac interne, sarcina de a convinge Curtea de caracterul efectiv și disponibilitatea respectivei căi de atac atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, cu alte cuvinte că era accesibilă și îi putea oferi reclamantei posibilitatea soluționării cererilor sale, precum și că prezenta perspective rezonabile de reușită. Cu toate acestea, odată demonstrat acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili dacă recursul invocat de Guvern a fost într-adevăr utilizat sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvat, nici efectiv în circumstanțele specifice ale cauzei sau dacă anumite circumstanțe speciale îl dispensau de această obligație [a se vedea, printre multe alte exemple,

Curtea constată, cu titlu preliminar, că decizia pronunțată în cauza

Curtea subliniază că art. 504 C. proc. pen. punea drept condiție de admisibilitate a unei acțiuni în reparație ca respectivul caracter nelegal al privării de libertate în cauză să fie stabilit printr-o ordonanță sau o hotărâre în limita cazurilor bine definite. Curtea Constituțională a confirmat, prin decizia din 14 octombrie 2004, că folosirea acesteia era limitată la cazurile prevăzute la art. 504. În consecință, în situațiile juridice care nu corespundeau acestor cazuri, Curtea a concluzionat că acțiunile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. nu aveau caracter efectiv (a se vedea

În speță, Curtea reține că nu este cazul unei erori judiciare comise pe parcursul unui proces penal. Spre deosebire de cauza

Desigur, art. 504 C. proc. pen. indică că o persoană care a fost privată de libertate are drept la repararea pagubei „după ce a intervenit prescripția [...] faptei”. Cu toate acestea, Curtea reține că, în speță, a intervenit prescripția executării pedepsei, iar Guvernul nu a prezentat exemple din jurisprudență pentru a demonstra că instanțele interne fac aplicarea art. 504 în cazul prescrierii executării pedepsei.

Luând toate acestea în considerare, Curtea constată ineficiența, în cazul reclamantului, a căii de atac indicate de Guvern. Prin urmare, este necesar să fie respinsă această excepție.

De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art.

Reclamantul pretinde că arestarea sa și menținerea sa în detenție de la 23 la 27 decembrie 2006 nu aveau nicio bază legală.

Guvernul susține că reclamantul a fost arestat de poliția de frontieră deoarece aceasta nu avea cunoștință de revocarea mandatului de executare a pedepsei. Mai afirmă că reclamantul a acționat cu rea-credință și s-a sustras executării pedepsei. Guvernul expune că, la 27 decembrie 2006, conducerea Penitenciarului Arad a întreprins demersurile necesare la Judecătoria Ploiești, iar reclamantul a fost pus imediat în libertate.

Curtea reamintește că lista excepțiilor de la dreptul la libertate prevăzut la art. 5

În cauză, Curtea observă că mandatul de executare a pedepsei a fost revocat definitiv la 13 octombrie 2006 datorită împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei. Prin urmare, arestarea și menținerea în detenție a reclamantului nu aveau bază legală.

Curtea reamintește că, la examinarea termenului de executare a deciziilor de punere în libertate a reclamanților, a sancționat întârzierile care depășeau minimul necesar pentru îndeplinirea formalităților administrative de eliberare (a se vedea, cu titlu de exemplu,

Curtea consideră că, în prezenta cauză, se impune o abordare strictă mai ales că detenția era lipsită încă de la început de bază legală.

Nu se poate accepta argumentul că reclamantul a fost privat de libertate pe motivul că poliția de frontieră nu avea cunoștință de revocarea mandatului de executare a pedepsei și, cu atât mai mult, nici faptul că a fost menținut în detenție timp de 4 zile așteptând să fie contactată instanța din Ploiești și să fie trimisă copia hotărârii prin care mandatul a fost revocat (a se vedea,

Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul nu poate fi acuzat după revocarea mandatului de executare a pedepsei de atitudinea acestuia pe durata de valabilitate a mandatului respectiv și nu poate justifica în nicio situație o privare de libertate ulterioară acestei revocări.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a stabili că detenția reclamantului nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute la art.

Rezultă că a fost încălcat art.

Din perspectiva art. 5 și art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de condamnarea sa în lipsă și consecințele acesteia.

Ținând cont de data introducerii cererii, Curtea constată că aceste capete de cerere sunt tardive.

Rezultă că acestea trebuie respinse, în conformitate cu art.

Reclamantul și-a prezentat cererea de reparație echitabilă în afara termenului stabilit de Curte pentru acest lucru.

Hotărăște că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție;

și art.

din Regulament.