Potcovă împotriva României

La originea cauzei se află cererea nr. 27945/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Ioan-Nicolet Potcovă [3] (“reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 iunie 2007, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de domnul E. Albert, avocat în Târgu-Mureș. Guvernul român ( Guvernul ) a fost reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La 3 noiembrie 2011, cererea a fost declarată parțial inadmisibilă, iar capătul de cerere referitor la echitatea procedurii penale împotriva reclamantului a fost comunicat Guvernului. ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1969 și locuiește în Ungheni.

În seara de 4 iulie 2002, în jurul orei 11 p.m., reclamantul a fost reținut de doi agenți de poliție. Aceștia îl căutau pe făptuitorul mai multor violuri comise în zona respectivă în lunile precedente. Întrucât reclamantul corespundea descrierii oferite de victime, acesta a fost percheziționat corporal și arestat.

Potrivit reclamantului, a fost bătut atât pe drumul spre secția de poliție, cât și pe durata nopții respective și forțat să mărturisească infracțiuni pe care nu le comisese. Plângerea sa penală în acest sens, formulată la 14 august 2002, a fost în cele din urmă respinsă ca neîntemeiată la 30 ianuarie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La 5 iulie 2002, reclamantul a dat trei declarații scrise de mână la secția de poliție. Acesta nu a fost asistat de un apărător. În prima declarație, a negat comiterea infracțiunilor. În a doua și a treia declarație, a mărturisit că a comis trei violuri la 8 noiembrie 2001 și în februarie și aprilie 2002, precum și două tentative de viol în mai și iunie 2002, și a declarat că plănuia să săvârșească fapte similare la 4 iulie 2002. A oferit detalii ale modului în care a abordat, a imobilizat și a abuzat victimele pentru fiecare caz în parte. În aceeași zi a fost dus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș unde, în prezența unui avocat, și-a repetat mărturisirea. Conform reclamantului, agenții de poliție care l-au însoțit la parchet îl amenințaseră cu violențe dacă și-ar fi schimbat declarațiile în fața procurorului. Un agent de poliție a fost prezent în timpul interogatoriului reclamantului din biroul procurorului.

Reclamantul a fost examinat de o comisie formată din medici psihiatrii și de medicină legală. Aceștia au concluzionat că la data comiterii infracțiunilor de care reclamantul era acuzat, acesta era conștient că faptele sale erau greșite. Aceștia au ajuns la concluzia că reclamantul prezenta tulburări de personalitate care au determinat un comportament antisocial și că era incapabil să-și controleze impulsurile instinctuale. La 5 august 2002, comisia a înaintat raportul parchetului.

La 18 decembrie 2002, procurorul a emis rechizitoriul de trimitere în judecată în fața Judecătoriei Târgu Mureș. Reclamantul a fost reprezentat în fața instanței de un avocat. Acesta a retractat declarațiile anterioare și a reiterat că fusese bătut și amenințat de poliție în timpul cercetării preliminare. La 11 august 2003, instanța l-a condamnat pe reclamant.

Totuși, în decizia definitivă din 17 octombrie 2003, Curtea de Apel Târgu Mureș a casat hotărârea de condamnare a reclamantului și a retrimis cauza la parchet pentru completarea cercetării. Instanța a constatat că dreptul la apărare fusese încălcat întrucât reclamantul nu fusese asistat de un apărător în timpul interogatoriilor preliminare, iar procurorul nu solicitase examinarea probelor materiale de către un expert.

Ca urmare a instrucțiunilor conținute în decizia definitivă, procurorul a procedat la reaudierea reclamantului, în prezența apărătorului acestuia, precum și a martorilor și a victimelor. Reclamantul a negat comiterea violurilor. Procurorul a dispus efectuarea unei expertize cu privire la probele materiale și a analizat dacă ar fi fost posibil ca reclamantul să-și fi părăsit locul de muncă și să comită violurile în perioada de timp relevantă.

La 16 martie 2004, parchetul l-a trimis din nou în judecată pe reclamant.

La 9 octombrie 2006, Judecătoria Târgu Mureș l-a achitat pe reclamant motivând că probele de la dosar nu erau suficiente pentru a permite să se concluzioneze dincolo de orice îndoială că reclamantul comisese infracțiunile de care era acuzat. Instanța a constatat că probele materiale strânse erau neconcludente și că reclamantul prezentase un alibi pentru perioada de timp în care avuseseră loc două dintre violuri. Instanța nu a examinat primele declarații ale reclamantului prin care acesta se incriminase.

Prin hotărârea definitivă din 27 septembrie 2007, Tribunalul Mureș a casat sentința și l-a declarat vinovat pe reclamant pentru săvârșirea a trei violuri și a unei tentative de viol, condamnându-l la pedeapsa cu închisoarea de un an, șase luni și douăzeci și șase de zile. Instanța a motivat că mărturisirea reclamantului era în concordanță cu probele de la dosar, în special de declarațiile victimelor, raportul de expertiză medicală și declarațiile martorilor care asistaseră la reconstituirea evenimentelor în cadrul primului set de acte de cercetare. Instanța a remarcat că declarațiile fuseseră scrise de mână de către reclamant și includeau descrierea detaliată a modului său de operare; aceasta a argumentat, de asemenea, că de cele mai multe ori primele declarații dintr-un dosar reflectau adevărul întrucât persoana nu avea timp să reflecteze și să-și pregătească apărarea. Instanța a mai observat că reclamantul își repetase mărturisirea în fața procurorului în prezența unui avocat și că în acea perioadă nu menționase niciun abuz din partea organelor de cercetare. Aceasta o observat că reclamantul refuzase prelevarea de probe biologice și că la testarea cu aparatul poligraf pe care o susținuse fusese indicat un „comportament simulat”. În cele din urmă, instanța a observat că niciun viol similar nu mai fusese raportat în zonă după arestarea reclamantului. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 din Convenție de lipsa echității procedurii penale împotriva sa și de încălcarea dreptului său la apărare. În special, s-a plâns că nu-i fusese permis accesul la un avocat în timpul interogatoriului poliției, că nu avusese timp să-și pregătească apărarea fiind interogat imediat după arestarea sa și că fusese supus unei examinări medico-legale întrucât chiar el și familia sa solicitaseră acest lucru.

Curtea consideră că aceste capete de cerere trebuie examinate în temeiul art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. b) și c) din Convenție, redactate după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] ... b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; ...” A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul a susținut că reclamantul își pierduse calitatea de victimă deoarece decizia definitivă din 17 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, recunoștea în mod expres că dreptul reclamantului la apărare fusese încălcat întrucât fusese audiat în absența unui avocat și implicit se admitea că nu beneficiase de o perioadă de timp adecvată și de facilități pentru a-și pregăti apărarea. Guvernul a observat că în aplicarea acelei decizii, cauza fusese retrimisă la procuror care a luat declarații de la reclamant în prezența unui avocat.

Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru ca acesta să piardă calitatea de „victimă” în sensul art. 34 din Convenție cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut în mod expres sau în esență și ulterior au remediat încălcarea Convenției. În ceea ce privește remedierea „adecvată” și „suficientă” a unei încălcări a unui drept prevăzut de Convenție la nivel național, Curtea consideră în general că acest lucru depinde de toate circumstanțele cauzei, în special de natura încălcării Convenției aflată în joc [a se vedea Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 186, CEDO 2006-V; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 115-116, CEDO 2010; sau Kuriæ și alții împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 259-261, CEDO 2012 (extrase)].

În prezenta cauză, curtea de apel recunoscuse în mod expres că dreptul reclamantului fusese încălcat prin faptul că fusese interogat fără a fi asistat de un avocat. Totuși, declarațiile obținute nelegal au rămas la dosar, făcând posibil ca o instanță ulterioară, în cadrul aceleiași proceduri, să-și întemeieze motivarea pe acestea (a se vedea paragraful anterior). Autoritățile interne nu au reușit astfel să asigure o reparație efectivă a încălcării dreptului la apărare pe care tot acestea o constataseră. Remediul oferit de curtea de apel a fost astfel lipsit de sens.

Rezultă că reclamantul se poate considera în continuare „victima” încălcării pretinse. Excepția preliminară invocată de Guvern trebuie așadar respinsă.

Curtea remarcă, de asemenea, că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamantul a declarat că deși fusese capabil să-și exercite în mod deplin dreptul său la apărare după ce cauza a fost retrimisă la parchet, această posibilitate a rămas aproape formală în măsura în care decizia tribunalului din 27 septembrie 2007 a avut la bază primele sale declarații, ce fuseseră obținute în mod nelegal în noaptea arestării sale.

Guvernul a susținut că procesul penal împotriva reclamantului a fost echitabil. Reclamantul a fost apărat de un avocat în fața instanțelor, a participat deplin la proceduri, a putut să prezinte probe în apărarea sa și a fost prezent la toate ședințele de judecată. Guvernul a argumentat că pentru condamnarea reclamantului tribunalul se bazase pe un set de probe extensiv și că declarațiile inițiale date în absența unui avocat nu constituiseră nici temeiul unic și nici temeiul decisiv pentru condamnare; acestea reprezentaseră doar un singur element din dosar care fusese coroborat cu restul probelor. Guvernul a afirmat că instanța acordase importanță schimbării de poziție a reclamantului de la recunoașterea deplină din etape inițiale ale procesului până la negarea din etapele ulteriore și că explicase detaliat de ce s-a bazat pe primele declarații în detrimentul ultimelor. Guvernul a subliniat că prin decizia defintivă a instanței s-a constatat că susținerile reclamantului cu privire la brutalitatea poliției erau neîntemeiate. 2. Motivarea Curții a) Principii generale

Curtea face trimitere la principiile stabilite în Salduz împotriva Turciei [(MC), nr. 36391/02, pct. 50-55, 27 noiembrie 2008], în special la concluziile privind dreptul la apărare căruia îi este adusă atingere în mod grav când declarațiile de incriminare făcute în timpul înterogatoriului poliției și fără a avea acces la un avocat sunt folosite pentru condamnare.

Se reamintește că admisibilitatea probelor reprezintă o chestiune de reglementat de către legislația națională și singura preocupare a instanțelor naționale și a Curții este să examineze dacă procedurile s-au desfășurat echitabil [a se vedea Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 și 22228/06, pct. 118, CEDO 2011]. b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

În cauza aflată în examinare, reclamantul a mărturisit în arestul poliției, când nu era asistat de un avocat, și a repetat mărturisirea sa la parchet, în prezența unui avocat desemnat din oficiu. Ulterior, acesta și-a schimbat declarațiile în fața instanței.

Reclamantul a fost condamnat pe baza probelor de la dosar, inclusiv pe baza primelor sale declarații, dar acestea nu au fost luate în considerare de Curtea de Apel Târgu Mureș în decizia definitivă din 17 octombrie 2003 (a se vedea pct. 8 și 9 anterior).

În plus, la retrimiterea cauzei, tribunalul a constatat că probele din dosar nu erau suficiente pentru a conduce la condamnarea reclamantului (a se vedea pct. 12 in fine ). În motivarea tribunalului nu se făcea trimitere la primele declarații. Totuși, tribunalul s-a bazat pe acele probe, concluzionând în sensul vinovăției reclamantului (a se vedea supra pct. 13). Nu s-a susținut că restul probelor nu ar fi fost suficiente pentru condamnarea reclamantului.

Astfel, în prezenta cauză, reclamantului i s-a adus atingere fără tăgadă prin restricționările accesului său la un avocat prin aceea că declarația sa dată poliției a fost folosită la condamnarea sa. Nici asistența asigurată ulterior de un avocat și nici natura în contradictoriu a procedurilor nu au putut să remedieze deficiențele care au apărut pe durata reținerii sale de către poliție (a se vedea Salduz , citată anterior, pct. 58).

În concluzie, deși reclamantul a avut ocazia să conteste probele împotriva sa, lipsa unui avocat în timpul interogatoriului din arestul poliției a adus atingere iremediabil dreptului său la apărare în măsura în care probele obținute în acest mod, deși declarate nelegale prin decizia definitivă a instanței, au fost folosite în continuare în etapele ulterioare ale procedurii pentru condamnarea reclamantului.

A fost încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție și nu este necesar pentru Curte să examineze restul capetelor de cerere. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”. A. Prejudiciu

Reclamantul a solicitat cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material 15 050 lei, reprezentând pierderea salariului pe durata privării de libertate sale și până la găsirea unui nou loc de muncă. Reclamantul a solicitat și 50 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Guvernul a susținut că nu exista o legătură de cauzalitate între încălcările pretinse și prejudiciile invocate, că solicitarea privind prejudiciul moral era excesivă și că stabilirea încălcării ar reprezenta în sine o reparație suficientă.

Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această pretenție. Pe de altă parte, acordă reclamantului suma de 2 400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

În cele din urmă, Curtea reamintește că atunci când o persoană, precum în cazul de față, a fost condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerințele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne la cererea persoanei interesate reprezintă o metodă corespunzătoare de reparație a încălcării constatate. În acest sens, Curtea reține că art. 408 1 C. proc. pen. prevede posibilitatea revizuirii hotărârii prin rejudecarea cauzei sau redeschiderea procedurii interne în cauzele în care Curtea a constatat, în cazul unui reclamant, o încălcare a unui drept prevăzut de Convenție (a se vedea Hanu împotriva României , nr. 10890/04, pct. 50, 4 iunie 2013). B. Cheltuieli de judecată

De asemenea, reclamantul a solicitat 2 623,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții.

Guvernul consideră că pretențiile sunt nejustificate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 400 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea, 1. declară admisibile celelalte capete de cerere. 2. hotărăște că au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție; 3. hotărăște că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 3 lit. b) din Convenție; 4. hotărăște: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății: (i) 2 400 EUR (două mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral; (ii) 400 EUR (patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 decembrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. PREȘEDINTE, Grefier,