CASE OF KILYEN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF KILYEN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 25 februarie 2014

În Cauza Kilyen împotriva României

(Cererea nr.

44817/04)

Strasbourg

DEFINITIVĂ

25/05/2014

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție

.

Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Kilyen împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

44817/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laszlo Kilyen („reclamantul”),

a sesizat Curtea la 25 noiembrie 2004, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de domnul V. Ghere, avocat din Târgu-Mureș. Guvernul român („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul

Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul a susținut că percheziția efectuată la domiciliu de către agenții de poliție în absența sa constituie o încălcare a dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenție.

4

. La 29 aprilie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5

. Reclamantul, domnul Laszlo Kilyen, s-a născut în 1972 și locuiește în Murgești.

6

. La data de 10 mai 2003, agenții de poliție T.M. și L.C.V. desfășurau o anchetă privind furtul a două automobile în satul Murgești. Reclamantul, care locuia singur într-o casă cu curte, era plecat într-o călătorie în străinătate. În aceeași zi, în jurul orei 4 p.m., cei doi agenți au intrat curtea reclamantului prin forțarea porții principale, care avea un sistem de închidere făcut de reclamant din fire metalice. Agenții au notat seriile de șasiu ale celor două automobile găsite în magazia reclamantului. Aceștia au verificat și câteva cutii care conțineau piese de schimb pentru automobile.

7

. După o perioadă de timp, vecinul reclamantului, K.M., a intrat în curte și i-a întrebat pe cei doi agenți despre motivul prezenței lor acolo. T.M. și L.C.V. s-au legitimat și l-au informat pe K.M. că efectuează o anchetă privind furtul a două automobile. Înainte de a părăsi curtea, agenții l-au informat pe K.M. că cele două automobile găsite în magazia reclamantului nu sunt cele raportate ca fiind furate și i-au lăsat o citație prin care se dispunea ca reclamantul să se prezinte la secția de poliție cât mai curând posibil.

8

. La data de 15 mai 2003, în momentul întoarcerii acasă, reclamantul a depus o plângere la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș împotriva celor doi polițiști pentru infracțiunea de violare de domiciliu, în temeiul art. 192 C. pen. Acesta susține că agenții de poliție au pătruns în curte în absența sa și fără consimțământul său. De asemenea, a solicitat daune civile din partea celor doi presupuși autori.

9

. În declarația dată în fața procurorului la 1 iulie 2003, reclamantul a menționat că este mecanic auto și că de multe ori a călătorit în Ungaria pentru a cumpăra piese de schimb. Reclamantul a susținut că se simte hărțuit de agenții de poliție locali care lucrează în cadrul Serviciului furturi auto care, în mai multe rânduri, au pătruns în curte, în absența sa, pentru a verifica dacă ascunde automobile furate. Reclamantul a susținut și că, deși poliția nu a descoperit niciodată automobile furate în posesia sa, frecventele controalele ale poliției i-au creat în sat reputația de a fi hoț de automobile.

10

. Cei doi agenți de poliție au declarat în fața procurorului că l-au găsit pe K.M. în curtea reclamantului și au pătruns în curte crezând că el este proprietarul și presupunând că au permisiunea sa.

11

. La data de 8 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș a decis să înceteze urmărirea penală împotriva lui T.M. și L.C.V. Procurorul care ancheta cazul a menționat că ambii agenți de poliție au pătruns în curtea reclamantului în absență și fără permisiunea sa. S-au legitimat însă imediat în momentul în care K.M. a sosit la locul faptei. În plus, se aflau în timpul serviciului și nu au făcut altceva decât să noteze seriile de șasiu ale automobilelor reclamantului. Prin urmare, procurorul a concluzionat că agenții de poliție nu au avut nicio intenție de a comite o infracțiune. La 29 octombrie 2003, plângerea reclamantului împotriva acestei ordonanțe a fost respinsă de procurorul superior de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș.

12

. La 27 ianuarie 2004, reclamantul a introdus în fața Curții de Apel Târgu Mureș recurs împotriva ordonanțelor procurorului. Acesta a susținut că agenții de poliție au pătruns ilegal în domiciliu în absența sa, fără consimțământul său și fără un mandat de percheziție. De asemenea, s-a plâns de faptul că drepturile sale, astfel cum sunt ele garantate de art.

8 din Convenție, au fost încălcate prin percheziția ilegală efectuată de cei doi agenți de poliție.

13

. Curtea de Apel a respins apelul formulat de reclamant la 27 februarie 2004, hotărând că T.M. și L.C.V. au

acționat în conformitate cu îndatoririle lor, astfel cum sunt prevăzute la art. 41, 42 și 43 din Legea nr.

360/2002 privind Statutul polițistului. Instanța a subliniat faptul că polițiștii s-au legitimat și au specificat scopul prezenței lor la locul faptei, imediat ce au fost întrebați de vecinul reclamantului. Instanța a susținut, de

asemenea, că polițiștii se aflau în timpul misiunii și efectuau o anchetă și, prin urmare, nu se poate considera că au

intenționat să comită o infracțiune.

14

. Recursul reclamantului împotriva acestei decizii a fost respins la data de 28 mai 2004 printr-o hotărâre definitivă pronunțată de Înalta Curte de Casație, care a considerat că agenții de poliție au acționat în conformitate cu prevederile Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. Instanța a considerat că

agenții s-au aflat în prezența unui martor și că s-au legitimat și, prin urmare, nu au avut intenția de a pătrunde ilegal în domiciliul reclamantului.

II. Dreptul intern relevant

15

. Art. 192 C. pen., în vigoare la momentul respectiv, prevede următoarele:

„Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.

În cazul în care fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane (...) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.”

16

. Articolele relevante din Codul de procedură penală privind perchezițiile, în vigoare la momentul respectiv, înainte de reformarea acestuia din urmă, prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 și prin Ordonanțele de Guvern nr. 66 din 10 iulie 2003 și nr. 109 din 24 octombrie 2003, prevăd următoarele:

Art.

100

„Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.

Percheziția poate fi domiciliară sau corporală.”

Art.

101

„Organul de cercetare penală poate face percheziții domiciliare cu autorizația procurorului.

Percheziția domiciliară se poate face fără autorizația procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziția consimte în scris la aceasta.

În caz de infracțiune flagrantă, percheziția domiciliară se efectuează fără autorizația procurorului.”

Art.

104

„Organul judiciar care urmează a efectua percheziția este obligat ca în prealabil să se legitimeze și, în

cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de procuror.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri precum și percheziția domiciliară se face în prezența persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri sau la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.

Aceste operațiuni se efectuează de organul de cercetare penală în prezența unor martori asistenți.”

17

. Art. 41 și 42 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului prevăd îndatoririle polițiștilor, cum ar fi loialitatea față de instituție și față de principiile statului de drept și respectul față de cetățeni. De asemenea, polițiștii trebuie să-și perfecționeze continuu abilitățile profesionale, să fie politicoși, să dea dovadă de

profesionalism și să fie respectuoși față de superiorii și colegii lor, să acorde sprijin colegilor în executarea atribuțiilor de serviciu, să păstreze secretul profesional și să nu abuzeze de calitatea oficială sau să compromită prestigiul funcției sau al instituției din care fac parte. Art. 43 din aceeași lege prezintă regulile impuse polițiștilor, cum ar fi: să nu solicite sau să accepte mită, să nu folosească forța altfel decât în condițiile legii, să nu provoace suferințe fizice pentru a obține informații și să nu se implice în activități cu caracter politic sau imoral.

18

. Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române reglementează structura forțelor de poliție, organizarea unităților de poliție locale și relația lor cu unitatea centrală, atribuțiile forțelor de poliție, precum și drepturile și obligațiile generale ale tuturor categoriilor de persoane care lucrează în poliție (agenți de

poliție, funcționari publici și personal contractual). Art. 31 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 218/2002 este redactat după cum urmează:

„e) în cazul săvârșirii unei infracțiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acțiuni teroriste, să intre în incinta locuințelor, a unităților economice, a instituțiilor publice ori particulare, a organizațiilor social-politice, indiferent de deținător sau de proprietar, precum și la bordul oricăror mijloace de transport românești, cu respectarea dispozițiilor legale.”

Art. 31 alin. (2) prevede, de asemenea:

„(2) În exercitarea drepturilor conferite de prezenta lege polițistul are obligația să respecte întocmai drepturile și libertățile fundamentale ale omului, prevăzute de lege și de Convenția europeană a drepturilor omului.”

19

. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală al României, în vigoare la vremea respectivă, referitoare la acțiunea civilă a victimei pentru a obține daune civile în cadrul procesului penal sunt următoarele:

Articolul 20

Cazuri speciale de rezolvare a acțiunii civile

„Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.”

Articolul 22

Autoritatea hotărârii penale în civil

(...)

„Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. ...”

20

. Dispozițiile relevante privind răspunderea civilă, și anume art. 998-999 C. civ., în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în

Iambor împotriva României (nr. 1)

(nr. 64536/01, pct.

142, 24

iunie

2008).

ÎN DREPT

I. Cu

privire la pretinsa încălcare a art.

8 din Convenție

21

. Reclamantul s-a plâns că percheziția ilegală desfășurată la domiciliul său de către cei doi agenți de poliție i-a încălcat drepturile în temeiul art. 8 din Convenție, care este redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea (...) domiciliului (...)

este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

22

. Guvernul a invocat excepția neepuizării căilor de atac interne. În special, reclamantul nu a inițiat o

acțiune civilă în despăgubiri împotriva celor doi agenți de poliție, în baza prevederilor generale referitoare la despăgubirile civile, prevăzute la art. 998-999 C. civ. în vigoare la momentul respectiv. Guvernul susține că, din moment ce instanțele penale nu au soluționat cererea reclamantului de a obține despăgubiri, acesta ar fi putut iniția o acțiune separată, în acest sens, în fața instanțelor civile. De asemenea, susține că intenția de

a

comite o infracțiune reprezintă un element necesar doar pentru a stabili răspunderea penală, în timp ce, în fața instanțelor civile, neglijența reprezintă un factor suficient pentru a stabili răspunderea civilă a unei persoane. Guvernul nu a prezentat exemple relevante de jurisprudență internă în acest sens. În continuare susține că, în cauza

Lazzarini și Ghiacci împotriva Italiei

[(dec.), nr.

53749/00, 7

noiembrie 2002], Curtea a decis că reclamanții aveau la dispoziție o cale de atac civilă pe care, în urma respingerii plângerii lor penale, nu au urmat-o.

23

. Reclamantul susține că o acțiune civilă în baza prevederilor generale ale Codului civil nu ar fi avut șanse de succes, în cazul său particular. El subliniază că, deși ancheta penală a concluzionat că agenții de poliție nu au avut intenția de a comite o infracțiune, instanțele penale au considerat că cei doi agenți de poliție au acționat conform legii. Prin urmare, din moment ce instanța civilă era obligată să respecte hotărârea instanței penale, nu

ar fi putut stabili nicio răspundere în privința unor persoane care au fost considerate a fi acționat conform atribuțiilor prevăzute de lege.

24

. Curtea subliniază că îi incumbă Guvernului, care invocă neepuizarea căilor de atac, sarcina de a demonstra că respectiva cale de atac a fost efectivă, disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul relevant, cu alte cuvinte că era accesibilă, de natură a oferi o reparație în privința plângerilor invocate și de a asigura perspective rezonabile de reușită (a se vedea

Akdivar și alții împotriva Turciei

, 16 septembrie 1996, pct.

68,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-IV).

25

. În cauza

Lazzarini și Ghiacci

, invocată de Guvern, reclamanții s-au plâns că fiul lor și-a pierdut viața din cauza neglijenței medicale. Pentru a decide că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în speța respectivă, Curtea a luat în considerare faptul că disponibilitatea și eficiența căilor de atac interne în ceea ce privește responsabilitatea medicului nu au fost contestate, iar procedurile erau în curs în acest sens, în urma unei plângeri depuse de reclamanți. S-a luat, de asemenea, în considerare faptul că, în cursul procedurilor menționate, reclamanții obținuseră deja o suma considerabilă reprezentând despăgubiri civile. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în astfel de circumstanțe, nu se mai putea considera că procedurile sus-menționate nu au oferit reclamanților perspective rezonabile de succes.

26

. Curtea consideră că speța de față este diferită de cea citată de Guvern, care se referă la situația specifică a unei neglijențe medicale, situație care a creat și continuă să creeze o jurisprudență vastă în toate statele membre. Cauza de față se referă la o situație de presupus abuz al poliției, față de care reclamantul ar fi avut, teoretic, la

dispoziție inițierea unei acțiuni civile în despăgubiri, în baza art. 998-999 C. civ. Cu toate acestea, Curtea reiterează, după cum a subliniat și Guvernul, că, la momentul faptelor, răspunderea civilă avea un

caracter subiectiv în dreptul român, impunând probarea neglijenței în sarcina persoanei împotriva căreia s-a făcut plângerea (a se vedea

Eugenia Lazăr împotriva României

, nr. 32146/05, pct.

90, 16 februarie 2010). Prin urmare, având în vedere că instanțele penale au exclus orice tip de intenție sau neglijență din partea agenților de poliție și au decis că aceștia au acționat în cadrul atribuțiilor lor, astfel cum erau ele prevăzute de lege, și că aceste hotărâri au fost obligatorii pentru instanțele civile, Curtea consideră că este foarte puțin probabil ca o acțiune în despăgubiri în temeiul Codului civil să fi avut vreo perspectivă de succes, în cauza de față. În plus, Curtea ține cont de faptul că Guvernul nu a prezentat exemple din jurisprudența internă ca sprijin pentru afirmațiile sale.

27

. Având în vedere cele menționate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat, cu referire la jurisprudența consacrată, demonstrabil constantă, cu cauze similare celei a reclamantului, că o acțiune în despăgubiri civile, în baza dispozițiilor art. 998-999 C. civ. în vigoare la momentul faptelor, ar fi oferit cel puțin câteva perspective de succes, nu doar în teorie, ci și în practică. Rezultă așadar că excepția Guvernului referitoare la epuizarea căilor de atac interne trebuie să fie respinsă.

28

. Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

29

. Reclamantul susține că ambii agenți de poliție au efectuat o percheziție ilegală la domiciliul său, în absența sa, fără consimțământul său și fără a fi primit o autorizație prealabilă din partea unui procuror. În

continuare susține că ancheta și procesul desfășurat ulterior nu i-au oferit nicio reparație pentru încălcarea dreptului său la respectarea domiciliului.

30

. Guvernul admite faptul că percheziția efectuată la domiciliul reclamantului a constituit o ingerință în

dreptul reclamantului la respectarea domiciliului. Cu toate acestea, ingerința a fost în conformitate cu legea, în

sensul art. 8 § 2 din Convenție, a fost proporțională cu scopul legitim de prevenire a infracționalității și a fost însoțită de garanții procedurale adecvate.

31

. Curtea observă faptul că pătrunderea poliției în domiciliul reclamantului în data de 10 mai 2003 a constituit o ingerință în dreptul acestuia la respectarea domiciliului. Curtea nu are niciun motiv să decidă contrariul (a se vedea

Varga împotriva României

, nr. 73957/01, pct.

67, 1

aprilie

2008). Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă ingerința a fost justificată în temeiul art. 8 § 2, cu alte cuvinte dacă a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe din scopurile legitime enumerate de paragraful respectiv și dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor în cauză.

32

. Curtea reamintește că expresia „prevăzută de lege”, în sensul art. 8 § 2, impune în primul rând ca măsurile contestate să fie întemeiate pe dreptul intern. De asemenea, face referire la calitatea legii în cauză, care impune să fie accesibilă persoanelor în cauză și formulată cu suficientă precizie ca să le permită – dacă este cazul, cu asistența adecvată – să prevadă, într-o măsură care să fie rezonabilă în acele circumstanțe, consecințele pe care le poate avea o anumită acțiune [a se vedea

Rotaru

împotriva României

(MC

)

, nr. 28341/95, pct.

52, CEDO 2000

‑

V].

33

. În ceea ce privește legislația internă pe care s-a bazat ingerința din speță, Curtea consideră că autoritățile interne au reținut ca temei juridic art. 41-43 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și, în termeni generali, Legea nr. 218/2002 privind organizarea Poliției Române.

34

. Curtea observă că art.

41-43 din Legea nr. 360/2002, citate de Curtea de Apel Târgu Mureș, sunt reguli generale cu privire la drepturile și îndatoririle agenților de poliție și nu conțin dispoziții specifice și clare în ceea ce privește perchezițiile la domiciliu (a se vedea

supra

, pct. 17). În ceea ce privește Legea nr. 218/2002, citată în termeni generali de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea notează că, deși învestește cu puteri extinse funcționarii statului pentru a efectua percheziții în cazul unor infracțiuni flagrante, în cazul cercetării operațiunilor infracționale sau antiteroriste legea nu definește cu suficientă claritate domeniul de aplicare al acestor puteri și modalitățile de exercitare a acestora, astfel încât să permită o protecție adecvată a persoanelor împotriva arbitrarului (a se vedea

supra

, pct. 18). Referirea la lege, în general, nu poate înlocui autorizarea individuală a unei percheziții, delimitându-i obiectul și domeniul de aplicare stabilit în conformitate cu prevederile legale relevante fie anterior, fie ulterior [a

se vedea,

mutatis mutandis

,

Imakayeva împotriva Rusiei

, nr. 7615/02, pct.

188-189, CEDO 2006

‑

XIII (extrase), și

Esmukhambetov

și alții

împotriva Rusiei

, nr.

23445/03, pct.

176, 29 martie 2011].

35

. Curtea consideră că dispozițiile menționate drept temei juridic pentru percheziționarea domiciliului reclamantului au fost formulate în termeni vagi și generali și nu pot servi drept temei juridic suficient pentru ingerința din cauza de față. Prin urmare, nu au oferit garanții adecvate și eficiente împotriva abuzului.

36

. De asemenea, Curtea observă în acest sens că Guvernul nu a prezentat niciun document care să autorizeze în mod specific pe cei doi agenți să efectueze percheziția. Se pare că un astfel de mandat nu a fost emis, agenții acționând în mod direct în cadrul competențelor lor extinse, în conformitate cu prevederile legale sus-menționate.

37

. Astfel, Curtea concluzionează, având în vedere considerațiile de mai sus și în absența unei ordonanțe adaptate la cazul reclamantului, care să indice în mod clar scopul și întinderea percheziției, ordonanță care ar fi putut să fie contestată în instanță, pe motiv că ingerința în drepturile reclamantului nu a fost „legală”. Prin urmare, nu este necesar să examineze dacă ingerința a urmărit un scop legitim și dacă a fost proporțională.

38

. În consecință, s-a produs o încălcare art. 8 din Convenție, ca urmare a percheziției la domiciliul reclamantului din data de 10 mai 2003.

II. Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

39

. Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

40

. Reclamantul a solicitat 100

000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

41

. Guvernul a susținut că nu a existat nicio legătură între pretinsa încălcare și despăgubirile solicitate cu titlu de prejudiciu moral. Guvernul a susținut că suma era excesivă și nejustificată și că o constatare a încălcării ar

constitui o reparație echitabilă suficientă pentru reclamant, în cauza de față.

42

. Curtea acceptă că încălcarea dreptului reclamantului la respectarea domiciliului i-a cauzat suferință. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4

500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

43

. Reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor interne, precum și a celor efectuate în fața Curții, fără a specifica suma și fără a prezenta documente justificative.

44

. Guvernul solicită Curții respingerea cererii reclamantului pentru rambursarea cheltuielilor de judecată ca nefondate.

45

. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de

faptul că reclamantul nu a prezentat documente relevante și criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea de

rambursare a cheltuielilor de judecată (a se vedea

Alkaya împotriva Turciei

, nr.

42811/06, pct.

48, 9

octombrie 2012).

C. Dobânzi moratorii

46

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

Curtea

cererea admisibilă;

8 din Convenție;

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.

44 §

2 din Convenție, suma de 4

500

EUR (patru mii cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 25 februarie 2014, în temeiul art.

77

§

2 și

art.

77

§

3 din Regulament.

Josep Casadevall

Santiago Quesada PREȘEDINTE

Grefier