CASE OF JALBĂ v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF JALBĂ v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Tradus și revizuit de IER

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 18 februarie 2014

În Cauza Jalbă împotriva României

(Cererea nr. 43912/10)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Jalbă împotriva României

,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

,

Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc,

judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 ianuarie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

43912/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laurențiu Emilian Jalbă („reclamantul”),

a sesizat Curtea la 20 iulie 2010, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de doamna R.M. Jalbă, avocat în Galați. Guvernul român („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul a susținut, în special, că dreptul acestuia la respectarea reputației și demnității sale, inclusiv dreptul la respectarea vieții sale private – astfel cum este garantat la art. 8 din Convenție – a fost încălcat prin publicarea unui articol de ziar la 11 aprilie 2008 și din cauza faptului că instanțele interne au respins plângerea sa în această privință fără să realizeze un echilibru corespunzător între interesele contrare aflate în joc.

4

. La 8 octombrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5

. Reclamantul s-a născut în 1978 și locuiește în Galați.

A. Acțiunea civilă inițiată de reclamant împotriva jurnalistului

6

. Reclamantul este funcționar public și își desfășoară activitatea în cadrul Primăriei Galați, ocupând funcția de șef Serviciu Tehnic. La 11 aprilie 2008, jurnalistul I.G. a publicat un articol în ziarul online local

Antidotul

. Titlul articolului, imprimat cu caractere aldine, era „Doi șmecheri din primărie protejează mafia maxi-taxi din Galați”.

Sub titlul articolului, a fost introdusă fotografia reclamantului, împreună cu următorul comentariu scris cu caractere aldine: „La Jalbă, fraierii vin degeaba cu jalba-n proțap”.

7

. Articolul începea cu descrierea reclamantului ca fiind fostul șef al Serviciului Transporturi din Primăria Galați, care a fost promovat ulterior într-o funcție mai înaltă în cadrul primăriei. Articolul prezenta în continuare ceea ce jurnalistul considera „situația de fapt”. În primul rând, afirma că nu era o coincidență faptul că fiul succesorului reclamantului în funcția de șef Serviciu Transporturi din Primăria Galați fusese angajat în calitate de director de societatea S., unul dintre marii furnizori de servicii de transport privat de tip maxi-taxi care își desfășoară activitatea în zonă. În articol se afirma că a fost o încercare a operatorului de transport de a asigura „liniștea pe traseu și [un] profit dolofan”. În al doilea rând, se declara că „tânărul Laurențiu Jalbă poate dovedi oricând că este vulpoi bătrân în șmenuri. Omu’ are mașini pe traseele de maxi-taxi, mașini care fac mulți bani alergând în contul operatorului de transport pe nume ACJ Globe Tour.” Ultima parte a articolului descria acte violente similare celor din filme cu membri ai crimei organizate și afirma, în continuare, că serviciul de transport public local condus de Consiliul Local a încercat de mai multe ori să îmbunătățească serviciile de transport din oraș, dar solicitările sale de a obține licențe pentru transportul public – inclusiv licențe de transport pentru traseele maxi-taxi – au fost respinse de „primăria lui Jalbă”, în ciuda scandalului care s-a iscat, „pentru că acești băieți cu afaceri pe maxi-taxi nu au interes ca nenea Transurb să producă, ci sunt preocupați ca ei să-și umfle conturile, fără ca

să le ceară cineva contu’”.

8

. Considerând că articolul incriminat este calomnios și l-a supus disprețului public, aducând atingere astfel onoarei, demnității, reputației profesionale și încălcându-i dreptul la viața de familie, reclamantul a inițiat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva jurnalistului I.G., prin care a solicitat 10

000 de lei (RON) [aproximativ 2

800 de euro (EUR)] despăgubiri pentru prejudiciul moral. Acesta a argumentat că jurnalistul a publicat un articol insultător și calomnios despre el, acuzându-l de abuz în serviciu fără nicio probă și fără să analizeze în mod corespunzător legislația privind transportul în vigoare la momentul respectiv. Acesta a prezentat probe care dovedesc că nici el și nici membrii familiei sale nu erau proprietari ai niciunei societăți de maxi-taxi – și nici nu erau asociați ai vreunei astfel de societăți – că nu a fost inițiată împotriva lui nicio acțiune disciplinară sau penală pentru pretinse acte de corupție, că serviciul de transport pe care îl conducea nu a suferit nicio pierdere ca urmare a acțiunilor sale și că niciun terț nu a depus vreo plângere cu privire la comportamentul său. În plus, a susținut că – în temeiul legislației privind transportul în vigoare la vremea respectivă – contractul din 2005 pentru licențele de transport acordate operatorului de transport public local nu ar fi putut fi realocate pentru o perioadă de cinci ani și, prin urmare, nu ar fi putut fi acordate alte licențe în cursul perioadei respective. În consecință, acesta a pretins că niciuna din declarațiile jurnalistului nu era adevărată.

9

. În cadrul argumentelor din întâmpinarea depusă la acțiunea în răspundere civilă delictuală introdusă de reclamant, I.G. a susținut în fața instanțelor interne că articolul său era destinat să informeze publicul cu privire la situația transportului public din oraș și nu să îl calomnieze pe reclamant. În plus, acesta a argumentat că reclamantul nu solicitase ziarului să publice un drept la replică. De asemenea, articolul acestuia a folosit ca sursă de informare plângeri depuse la Primăria Galați de mai mulți proprietari de vehicule cu privire la faptul că primăria nu a emis licențe de transport pentru operatorii privați de maxi-taxi care îndeplineau cerințele legale pentru obținerea unei astfel de licențe. În plus, într-un articol publicat la 18 septembrie 2008 în ziarul local

Impact Est

, reclamantul a recunoscut că mama acestuia lucrase ca șofer de taxi pentru furnizorul de transport privat ACJGT în perioada 2004 - februarie 2007. În cele din urmă, acesta a prezentat instanțelor interne copii ale probelor menționate anterior.

10

. În observațiile sale scrise prezentate instanțelor interne, reclamantul a argumentat, între altele, că plângerea terțului invocată de I.G. ca sursă de informare nu putea fi considerată relevantă pentru articol, deoarece fusese depusă la primărie după aproape șase săptămâni de la plecarea acestuia din funcția de șef al serviciului transporturi și privea nemulțumirea proprietarilor de vehicule în ceea ce privește punerea în aplicare de către primărie a noii legislații referitoare la acordarea licențelor de transport. În plus, articolul din 18 septembrie 2008 făcea referire la faptul că mama lui a lucrat ca șofer de taxi – activitate pe care acesta nu a gestionat-o niciodată – și nu ca operator de maxi-taxi.

11

. La 18 februarie 2009, Judecătoria Galați a admis acțiunea în răspundere civilă delictuală introdusă de reclamant și a obligat jurnalistul să plătească reclamantului despăgubirea solicitată de acesta pentru prejudiciul moral. Aceasta a susținut că jurnalistul a publicat articolul „Doi șmecheri din primărie protejează mafia maxi-taxi din Galați”, în care l-a prezentat pe reclamant ca fiind „șmecher”, „vulpoi bătrân în șmenuri” și unul dintre „băieți[i] cu afaceri pe maxi-taxi”, care era interesat „să își umfle conturile”. Jurnalistul a declarat în mod expres că reclamantul „are mașini pe traseele de maxi-taxi”, ceea ce însemna că era proprietarul unei afaceri incompatibile cu statutul său de funcționar public, declarație care ar fi expus reclamantul unor consecințe personale și profesionale foarte grave, dacă se dovedea că este adevărată. Imaginea publică a reclamantului a fost pătată de declarațiile calomnioase ale jurnalistului, care nu au fost susținute de probe și nu au făcut obiectul unei cercetări prealabile. În consecință, jurnalistul era responsabil pentru prejudiciul cauzat reclamantului din cauza neglijenței cu care acționase. Libertatea jurnalistică de exprimare nu era absolută și era limitată de dreptul reclamantului la demnitate, protejarea imaginii sale publice și respectarea vieții private. Jurnalistul nu a cercetat în prealabil informațiile utilizate în articolul său și nu și-a susținut nicio declarație cu probe relevante, în vreme ce reclamantul a dovedit că declarațiile în cauză nu puteau fi confirmate. La primăria locală nu a fost înscris niciun număr de înregistrare în legătură cu plângerea terțului invocată de jurnalist, iar plângerea nu făcea referire la numele sau acțiunile reclamantului. Chiar dacă respectiva plângere ar fi conținut într-adevăr astfel de referiri, reclamantul ar fi beneficiat oricum de dreptul său la prezumția de nevinovăție până la adoptarea unei decizii oficiale. Declarațiile jurnalistului nu au fost susținute nici de copia articolului din 18 septembrie 2008, deoarece mama reclamantului a încetat să lucreze ca șofer de taxi în luna februarie 2007, înainte de publicarea articolului. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii.

12

. La 21 ianuarie 2010, Tribunalul Galați, în calitate de instanță de ultim grad, a admis recursul jurnalistului, a casat hotărârea din 18 februarie 2009 și a respins acțiunea reclamantului. Acesta a considerat că articolul privea o problemă de interes public – în special gestionarea de către un funcționar public a unor fonduri publice alocate pentru licențe de transport – și nu doar aspecte din viața privată a reclamantului. În lumina statutului de funcționar public al reclamantului, limitele criticii acceptabile a activității acestuia au fost mai largi și, având în vedere natura publică a dezbaterii privind gestionarea fondurilor publice, doza de exagerare și de provocare a fost acceptabilă. În plus, comentariile jurnalistului au fost făcute sub forma unei judecăți de valoare, care nu trebuia să se dovedească exactă. Deși dreptul unei persoane calomniate la respectarea reputației sale este legitim, foarte rar i se poate acorda întâietate față de interesul public, în special în situații în care un astfel de interes public este foarte important. Libertatea de exprimare, în special dreptul de a transmite și de a primi informații, este un element esențial al democrației. În cele din urmă, presa este gardianul democrației, iar libertatea jurnalistică și dreptul publicului de a avea acces la informații sunt extrem de largi, chiar dacă exercitarea libertății de exprimare a unei persoane implică, de asemenea, obligații și responsabilități.

B. Acțiunea penală inițiată de reclamant împotriva jurnalistului

13

. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus împotriva jurnalistului o acțiune penală pentru calomnie, împreună cu o cerere de constituire ca parte civilă.

14

. La 25 martie 2009, Parchetul Galați a respins plângerea penală a reclamantului împotriva jurnalistului, pe motiv că dispozițiile Codului de procedură penală privind calomnia fuseseră abrogate. Reclamantul nu a formulat apel împotriva acestei decizii în fața instanțelor interne.

II. Dreptul intern relevant

15

. Art.

998 și 999 din vechiul Cod civil al României prevăd că orice persoană care a suferit un prejudiciu poate solicita repararea acestuia introducând o acțiune civilă împotriva persoanei care l-a cauzat în mod intenționat sau prin neglijență.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

16

. Invocând în mod expres art. 10 și în esență art. 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns că, prin publicarea articolului din 11 aprilie 2008, i-a fost încălcat dreptul la respectarea reputației și demnității sale, inclusiv dreptul la respectarea vieții private.

17

. Curtea reiterează faptul că, având în vedere competența sa de a realiza o încadrare în drept a faptelor unei cauze, nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamanți (a se vedea

Guerra și alții împotriva Italiei

, 19

februarie

1998, pct. 44,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

I

). Prin urmare, consideră că, având în vedere natura plângerii reclamantului, aceasta ar trebui să fie examinată în temeiul art. 8 din Convenție, ținând seama, de asemenea, și de cerințele prevăzute la art. 10 din Convenție (a se vedea

Petrina împotriva României

, nr.

78060/01, pct.

19, 14

octombrie 2008). Art.

8 din Convenție se citește după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

A.

Cu privire la admisibilitate

18

. Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

B.

Cu privire la fond

19

. Reclamantul a declarat că libertatea de exprimare a jurnalistului nu era absolută, în ciuda rolului de gardian pe care îl are mass-media într-o societate democratică. A susținut că, neverificând informațiile pe care le-a folosit – care nu aveau nicio relevanță pentru articol – jurnalistul acționase neglijent și cu rea-credință și făcuse declarații calomnioase împotriva sa, nesusținute de probe. În consecință, având în vedere absența oricărui temei factual pentru declarațiile jurnalistului, instanțele interne nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de protejare a interesului privat al reclamantului.

20

. Reclamantul a susținut, de asemenea, că, deși părea să clarifice chestiuni de interes public, în fapt articolul constituia un atac personal la adresa lui, ținând seama că acesta nu mai era șef al serviciului transporturi din iunie 2007, și dezinforma publicul general în ceea ce privește activitățile sale, prin utilizarea unui limbaj necorespunzător.

21

. În continuare, reclamantul a afirmat că articolul în cauză a inclus acuzații factuale concrete și nu doar judecăți de valoare, îndreptate împotriva sa: în special faptul că acesta sabotase activitățile societății de transport public cu scopul de a obține câștiguri ilegale pentru operatorii privați de transport. A fost prezentat cititorilor ca fiind o persoană necinstită și coruptă, care deținea vehicule utilizate de operatori privați de transport. De asemenea, acuzația că a protejat „mafia maxi-taxi” constituia fără îndoială o declarație de fapt.

22

. Reclamantul a argumentat că articolul i-a lezat onoarea, demnitatea și imaginea publică, precum și stima de sine, și, prin urmare, i-a cauzat un prejudiciu moral. În plus, ecourile articolului au ajuns în atenția actualei conduceri a Primăriei Galați, care a decis să reorganizeze personalul și să desființeze serviciul tehnic condus de reclamant, cu scopul de a-l face de prisos.

23

. În cele din urmă, reclamantul a susținut că a inițiat negocieri verbale cu ziarul pentru publicarea unui drept la replică, dar cererea sa a fost refuzată.

24

. Guvernul a admis că hotărârea din 21 ianuarie 2010 putea fi considerată o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieții sale private. Totuși, statul a stabilit un cadrul juridic și procedural adecvat pentru protejarea dreptului reclamantului la respectarea reputației sale și rămânea să se stabilească dacă instanțele au realizat un echilibru just între interesele private ale reclamantului și cele ale publicului general.

25

. A susținut că respingerea acțiunii reclamantului de către instanța de ultim grad a urmărit un scop legitim, având în vedere că a protejat un interes general, și anume dreptul publicului de a fi informat cu privire la gestionarea fondurilor publice. În plus, instanțele interne au realizat un echilibru just între interesele contrare și au ajuns la concluzia că era mai importantă protejarea libertății de exprimare a unui jurnalist.

26

. Guvernul a argumentat că, în vreme ce jurnalistul a prezentat instanțelor interne probe în sprijinul articolului, reclamantul nu a dovedit existența niciunei legături directe între articolul în cauză și orice prejudiciu pe care l-ar fi putut suferi ca urmare a articolului, în ceea ce privește reputația sa, imaginea sa publică sau viața privată, de familie și profesională ale acestuia. În plus, articolul privea doar viața profesională a reclamantului și nu se referea la viața sa privată. De asemenea, reclamantul nu a solicitat ziarului să îi publice dreptul la replică privind articolul în cauză.

(a) Principii generale

27

. Curtea reiterează că, deși obiectivul art.

8 este acela de a proteja persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abțină de la asemenea ingerințe. Pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieții private și de familie, chiar în sfera relațiilor dintre indivizi [a se vedea

Odièvre împotriva Franței

(MC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO

2003

‑

III, și

Dickson împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 44362/04, pct. 70, CEDO 2007

‑

V]. Principiile aplicabile sunt similare în ambele tipuri de cauze: trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente, și anume dreptul reclamantului la protejarea reputației sale și dreptul jurnalistului la libertatea de exprimare.

28

. Curtea reiterează, de asemenea, că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și că garanțiile acordate presei sunt deosebit de importante. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește reputația și drepturile altora, totuși sarcina acesteia este de a comunica – într-o manieră conformă cu obligațiile și responsabilitățile sale – informații și idei privind toate chestiunile de interes public. Nu numai că presa are sarcina de a transmite informații și idei; publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea să joace rolul său vital de „gardian public” [a se vedea,

între altele

,

Observer și Guardian împotriva Regatului Unit

, 26

noiembrie 1991, pct. 59, Seria A nr. 216;

Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei

(MC), nr. 21980/93, pct. 59, CEDO 1999-II; și

Flux împotriva Moldovei (nr.

6)

, nr. 22824/04, pct. 24, 29 iulie 2008]. În consecință, libertatea jurnalistică include și posibilitatea de a recurge la o doză de exagerare sau chiar de provocare (a se vedea

Von

Hannover

împotriva Germaniei

, nr. 59320/00, pct. 58, CEDO

2004

‑

VI). În această privință, din jurisprudența Curții reiese clar că dreptul la libertatea de exprimare se aplică nu numai informațiilor sau ideilor care sunt primite favorabil ori sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și celor care ofensează, șochează sau deranjează statul sau alt segment al populației. Acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitatea deschisă, în absența cărora nu există o „societate democratică” [a se vedea, intre altele,

Handyside împotriva Regatului Unit

, 7 decembrie 1976, pct.

49, Seria

A nr. 24, și

Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei

(MC), nr. 23118/93, pct.

43, CEDO 1999

‑

VIII]. Această libertate face obiectul excepțiilor prevăzute la art. 10 § 2, care trebuie, totuși, să fie interpretate strict. Necesitatea altor restricții trebuie să fie stabilită în mod convingător (a se vedea, de exemplu,

Lingens împotriva Austriei

, 8 iulie 1986, pct. 41, Seria A nr. 103, și

Tammer împotriva Estoniei

, nr.

41205/98, pct. 59, CEDO 2001

‑

I).

29

. Curtea reiterează că alegerea mijloacelor destinate să asigure respectarea art. 8 în domeniul relațiilor dintre indivizi este, în principiu, o chestiune care ține de marja de apreciere a statelor contractante. În acest sens, există mai multe modalități de a garanta „respectarea vieții private”, iar natura obligației statului va depinde de aspectul specific al vieții private în cauză (a se vedea

Odièvre

, citată anterior, pct. 46). În plus, în cadrul exercitării controlului său, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale, ci mai degrabă de a examina, în lumina cauzei per ansamblu, deciziile adoptate de acestea în temeiul marjei lor de apreciere (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Tammer

, citată anterior, pct. 63).

30

. În cauzele în care Curtea a trebuit să realizeze un echilibru între protejarea vieții private și libertatea de exprimare, aceasta a evidențiat întotdeauna contribuția adusă de articolele din presă la dezbaterile de interes general [a se vedea, de exemplu,

Tammer,

citată anterior, pct. 66 și 68,

Von Hannover

, citată anterior, pct. 60, și

Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2)

, nr.

21277/05, pct.

46, 4 iunie 2009]. În cauze referitoare la dezbateri sau probleme de interes public general, limitele unei critici acceptabile sunt mai largi în privința politicienilor sau a altor persoane publice decât în privința persoanelor particulare. Atunci când realizarea echilibrului a fost asumată de autoritățile naționale, în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența Curții, ar fi necesare motive întemeiate pentru ca aceasta să substituie punctul de vedere al instanțelor naționale punctului său de vedere [a se vedea

Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei

, (MC) nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06, 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011, și

Von Hannover împotriva Germaniei

(nr. 2)

(MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct.

107, CEDO 2012].

31

. În cele din urmă, Curtea a făcut o distincție între declarațiile de fapt și judecățile de valoare. În vreme ce existența unor fapte poate fi demonstrată, veridicitatea judecăților de valoare nu poate fi dovedită. Cerința de a dovedi veridicitatea unei judecăți de valoare este imposibil de îndeplinit și încalcă însăși libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de art. 10. Clasificarea unei declarații drept fapt sau judecată de valoare este o chestiune care ține în primul rând de marja de apreciere a autorităților naționale, în special instanțele interne. Totuși, chiar și în cazul în care o declarație constituie o judecată de valoare, trebuie să existe un temei factual suficient pentru a o justifica, în caz contrar fiind considerată excesivă [a se vedea, de exemplu,

Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei

(MC), nr. 49017/99, pct.

76, CEDO 2004

‑

XI;

Timpul Info-Magazin și Anghel

împotriva Moldovei

, nr.

42864/05, pct. 37, 27 noiembrie 2007].

(b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

32

. Curtea reține, în primul rând, că, în prezenta cauză, Guvernul a admis că hotărârea din 21 ianuarie 2010 putea fi considerată o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieții sale private. În plus, subliniază că instanțele interne care au soluționat cauza au examinat circumstanțele în care au fost făcute declarațiile jurnalistului și dacă acestea puteau fi justificate. În consecință, trebuie să examineze dacă instanțele au aplicat standarde conforme cu principiile consacrate la art. 8 și 10 din Convenție și dacă au realizat un echilibru just între drepturile reclamantului în temeiul art. 8 și dreptul lui I.G. la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (a se vedea

Gurgenidze împotriva Georgiei

, nr.

71678/01, pct. 39, 17 octombrie 2006).

33

. Curtea subliniază că, în conformitate cu hotărârea primei instanțe din 18 februarie 2009, trimiterile din articol puteau fi interpretate doar în sensul că reclamantul deținea propria afacere privată, situație incompatibilă cu statutul lui de funcționar public. În continuare, Curtea a subliniat că – dacă se dovedeau adevărate – declarațiile ar fi expus reclamantul unor consecințe profesionale și personale foarte grave. A concluzionat că nu exista nicio dovadă pentru a susține acuzațiile în cauză și că, prin urmare, articolul era calomnios și jurnalistul trebuia să îi plătească reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. Deși cauza a fost analizată ulterior de instanța de ultim grad, hotărârea pronunțată de instanța respectivă nu conținea nicio constatare cu privire la chestiunea dacă ar trebui să se interpreteze că articolul în cauză sugera altceva. Curtea consideră că instanțele naționale sunt, în principiu, mai în măsură decât o instanță internațională să estimeze intenția din spatele expresiilor incriminate folosite în articol și, în special, să aprecieze în ce fel ar interpreta și cum ar reacționa publicul general la astfel de expresii. Totuși, consideră că hotărârea instanței de ultim grad nu a abordat acest aspect. Având în vedere termenii articolului și constatările instanței interne care a examinat cauza, Curtea este convinsă că autorul articolului a intenționat să insinueze că reclamantul a fost implicat în activități incompatibile cu funcția publică. Prin urmare, se pune problema dacă aceste acuzații pot fi considerate critici acceptabile sau comentarii adecvate.

34

. Examinând caracterul acceptabil al comentariilor făcute în articol, Curtea – precum Guvernul – subliniază că articolul discută probleme legate de funcționarea și gestionarea serviciilor de transport public local și, implicit, gestionarea fondurilor publice. Prin urmare, consideră că, în ciuda argumentelor reclamantului, articolul incriminat discută probleme susceptibile să prezinte un interes considerabil pentru publicul general.

35

. De asemenea, Curtea observă că niciuna din părți nu a contestat faptul că reclamantul – în calitatea sa de înalt funcționar public local – era o persoană publică. Prin urmare, consideră că limitele „criticii acceptabile” a activităților sale erau mai ample [a se vedea

Timciuc împotriva României

, (dec.), nr.

28999/03, pct. 150, 12 octombrie 2010].

36

. Revenind la motivele invocate de instanțele interne pentru respingerea plângerii reclamantului și a acuzațiilor împotriva lui I.G., Curtea observă că prima instanță a clasificat declarațiile relevante drept judecăți de valoare și a concluzionat că plângerea reclamantului pentru calomnie trebuie respinsă.

37

. Spre deosebire de prima instanță, Curtea nu este convinsă că declarațiile în cauză pot fi considerate simple judecăți de valoare. Astfel cum a constatat deja Curtea, articolul intenționa să insinueze că reclamantul deținea propria afacere privată, situație incompatibilă cu statutul său de funcționar public. În opinia Curții, problema dacă o persoană deține sau nu o afacere privată și dacă acest lucru este incompatibil cu cariera aleasă de aceasta nu este doar o chestiune de speculație, ci un fapt ce poate fi susținut de probe relevante (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Pfeifer

, citată anterior, pct. 47). Instanța de ultim grad nu a oferit motive convingătoare în ceea ce privește concluzia acesteia referitoare la natura declarațiilor în litigiu (a se vedea,

a contrario

,

Timciuc

, citată anterior, pct. 149). În aceste circumstanțe, fără a aduce atingere marjei de apreciere acordate instanțelor interne în ceea ce privește clasificarea unei declarații drept fapt sau judecată de valoare, Curtea concluzionează că acuzațiile privind implicarea reclamantului în activități incompatibile cu statutul său constituiau declarații clare de fapt (a se compara și contrasta

Scharsach și News Verlagsgesellschaft împotriva Austriei

, nr. 39394/98, pct. 41, CEDO 2003

‑

XI).

38

. Curtea consideră că acuzațiile privind pretinsele fapte corupte și ilegale ale reclamantului erau grave și susceptibile să îl afecteze în exercitarea atribuțiilor sale și să îi lezeze reputația. Reiterează faptul că statutul de politician al unei persoane sau alt tip de personalitate publică nu înlătură necesitatea existenței unui temei factual suficient în ceea ce privește declarațiile care îi lezează reputația, chiar și atunci când astfel de declarații sunt considerate judecăți de valoare și nu declarații de fapt.

39

. În acest context, Curtea observă că, în hotărârea sa din 18 februarie 2009, Judecătoria Galați a subliniat că nu exista nicio dovadă că reclamantul a fost implicat în vreo afacere privată sau ilegală incompatibilă cu activitatea sa profesională. Hotărârea ulterioară a instanțelor interne a constatat același lucru.

40

. Curtea subliniază că nu există niciun indiciu în documentele prezentate de părți că reclamantul a săvârșit sau a fost implicat în vreuna din faptele de care l-a acuzat jurnalistul.

41

. În cursul procedurii desfășurate în fața Judecătoriei Galați, pârâții nu au prezentat niciun material care să fie considerat de către instanța respectivă suficient pentru a susține acuzația și niciun martor nu a depus mărturie că reclamantul a fost implicat în astfel de activități. În plus, astfel cum a subliniat prima instanță, la vremea publicării articolului, jurnalistul era conștient că plângerea terțului pe care o invocase ca sursă nu făcea referire la numele sau acțiunile reclamantului și nicio acțiune oficială nu fusese inițiată împotriva lui. În plus, mama reclamantului nu mai lucrase ca șofer de taxi din luna februarie 2007.

42

. Prin urmare, Curtea consideră că, insinuând că reclamantul a fost implicat în activități și afaceri incompatibile cu profesia acestuia, ca și cum ar fi fost un fapt stabilit, deși era o simplă speculație din partea autorului, articolul a depășit limita comentariilor acceptabile.

43

. În cele din urmă, Curtea observă că nu există nicio probă la dosar care să arate că jurnalistul i-a oferit reclamantului ocazia de a răspunde acuzațiilor împotriva lui sau că ziarul a publicat un drept la replică.

44

. În lumina elementelor menționate anterior și ținând seama de natura acuzațiilor din prezenta cauză, Curtea constată că motivele invocate de instanța de ultim grad pentru a proteja dreptul lui I.G. la libertatea de exprimare erau insuficiente pentru a prevala asupra dreptului reclamantului la respectarea reputației sale.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

45

. Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A.

Prejudiciu

46

. Reclamantul a solicitat 10

000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

47

. Guvernul a susținut că suma era excesivă și nejustificată și că o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă suficientă pentru reclamant.

48

. Curtea consideră că, drept urmare a încălcării constatate, reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare unei încălcări.

49

. În consecință, pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4

500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

50

. De asemenea, reclamantul a solicitat 3 900

RON (aproximativ 880 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții. Acesta a depus două facturi de 3

000 RON (aproximativ 680 EUR) și 250 RON (aproximativ 60 EUR) pentru onorariul avocatului și, respectiv, taxa de traducere.

51

. Guvernul a susținut că reclamantul nu și-a justificat o parte din pretenții și a prezentat probe insuficiente pentru restul. În special, nu a prezentat un program detaliat care să ateste numărul de ore lucrate de avocatul acestuia. În plus, reclamantul ar fi putut solicita Curții permisiunea de a folosi limba română pentru observațiile sale scrise.

52

. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele pe care le deține și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 740 EUR pentru cheltuielile de judecată.

C.

Dobânzi moratorii

53

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

în unanimitate

cererea admisibilă;

8 din Convenție;

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 4

500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral;

(ii) 740 EUR (șapte sute patruzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, cu titlu de cheltuieli de judecată;

(b) că, de la expirarea termenului de trei

luni menționat anterior și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 18 februarie 2014, în temeiul art.

77

§

2 și

§

3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE,

Grefier,

JOSEP CASADEVALL

Santiago Quesada