Pleshkov împotriva României

La originea cauzei se află cererea nr. 1660/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant bulgar, domnul Iordan Georgiev Plechkov ( reclamantul ), a sesizat Curtea la 20 decembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ( Convenția ).

Reclamantul este reprezentat de domnii Liubomir Novikov și Hristo Hristov, avocați în Sofia. Guvernul român ( Guvernul ) a fost reprezentat, succesiv, de coagentul guvernamental, doamna I. Cambrea, și de agentul guvernamental C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul, comandant și proprietar al unei nave de pescuit, condamnat la pedeapsa cu închisoarea însoțită de confiscarea navei sale, denunță încălcarea art. 7 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având în vedere absența unui acord de delimitare a zonelor economice ale României și respectiv Bulgariei.

La 15 noiembrie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea.

Informat cu privire la dreptul său de a interveni în procedură (art. 36 § 1 din Convenție), Guvernul Bulgariei nu și-a manifestat intenția de a se prevala de acest drept. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei A. Circumstanțele cauzei

Reclamantul, domnul Iordan Georgiev Plechkov, s-a născut în 1975 și are domiciliul în Kavarna (Bulgaria).

La momentul faptelor, era în același timp comandant și proprietar al navei de pescuit „Hisnik”, care arbora pavilion bulgar.

La 3 mai 2002, în timp ce nava se afla în largul coastelor românești, la o distanță de aproximativ 29 de mile marine, a fost interceptată de o vedetă a marinei militare române. Cu ocazia controlului care a avut loc au fost găsite la bord unelte de pescuit industrial și aproximativ 300 kg de rechin. Vasul a fost ulterior condus sub escortă în portul Constanța, unde a fost pus sub sechestru împreună cu încărcătura sa.

În aceeași zi, reclamantul a fost reținut și ulterior a fost arestat preventiv. A fost învinuit de practicarea, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, și în plus în perioada în care acest tip de pescuit era prohibit, a pescuitului ilegal de rechin prin folosirea de paragate. În special, i s-a imputat încălcarea dispozițiilor: – Decretului Consiliului de Stat nr. 142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a RSR în Marea Neagră; – Legii nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României; – art. 61 lit. (e) și ale art. 62 din Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura; – Ordinului nr. 140/2002 din 26 martie 2002 privind prohibiția pescuitului pentru aplicarea Legii nr. 192/2001.

La 4 mai 2004, organele de urmărire penală au dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra navei și a încărcăturii sale.

La 13 mai 2002, Direcția Județeană pentru Agricultură și Industrie Alimentară Constanța, care se constituise parte civilă, a evaluat prejudiciul rezultând din cantitatea de rechin pescuită la 21 420 000 lei vechi (ROL), adică aproximativ 685 euro (EUR).

La 1 iulie 2002, reclamantul a fost pus în libertate în schimbul unei cauțiuni de 25 milioane ROL, adică aproximativ 800 EUR. Cu toate acestea, nava și încărcătura au rămas sub sechestru.

La o dată neprecizată, reclamantul a fost trimis în judecată în fața Secției Penale a Judecătoriei Constanța pentru infracțiunea săvârșită, conform învinuirii, în zona economică exclusivă românească. Conform actului de acuzare, reclamantul a practicat în zona respectivă pescuitul de rechin prin utilizarea fără permis a unor unelte de pescuit industrial, precum un paragat, și a procedat astfel în perioada în care acest tip de pescuit era prohibit, perioadă stabilită conform Ordinului nr. 140/2002, de la 15 aprilie la 14 iunie 2002.

În cursul procesului, reclamantul a acceptat să plătească părții civile – Direcția Județeană pentru Agricultură și Industrie Alimentară Constanța – suma solicitată de aceasta cu titlu de despăgubiri pentru cantitatea de rechin găsită la bordul navei.

În fața instanței, reclamantul a arătat că era pescar din 1995, că deținea o licență de pescuit eliberată de autoritățile din Varna (Bulgaria) și că nu intrase niciodată în apele teritoriale române. Acesta a susținut că, la momentul arestării sale, nu a avut cunoștință de faptul de a fi încălcat legile românești: înainte de plecarea sa, informându-se la autoritățile bulgare din orașul de coastă Kaliakra pentru a cunoaște unde avea dreptul să pescuiască, fusese informat că România deținea competența exclusivă până la o distanță de 24 de mile marine în largul coastelor românești, astfel încât a crezut că putea pescui liber dincolo de această limită. Reclamantul a declarat, de asemenea, că nu avea cunoștință că pescuitul de rechin era prohibit în Marea Neagră, adăugând că Bulgaria nu interzisese acest tip de pescuit. A recunoscut că pescuise prin folosirea de paragate, însă a subliniat că rechinul nu putea fi pescuit decât în acest mod. 16 . La 11 iulie 2002, Ambasada Bulgariei la București a trimis instanței o notă diplomatică care a fost depusă la dosar. În notă se arăta că România și Bulgaria ratificaseră Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării („CNUDM”), semnată la Montego Bay la 10 decembrie 1982, însă niciun acord pentru delimitarea zonelor lor economice exclusive nu fusese încă încheiat între cele două țări și că erau în derulare negocieri diplomatice între cele două țări. Nota indica în plus că nici România, nici Bulgaria nu erau părți la acorduri multilaterale privind același subiect și că cele două țări nu încheiaseră un acord derogatoriu de la art. 73 alin. (3) din CNUDM, astfel încât părților le era interzis să sancționeze prin pedepse cu închisoarea încălcarea legilor și ale reglementărilor în materie de pescuit în zona economică exclusivă. Prin notă se exprima îngrijorarea Bulgariei în privința proceselor aflate pe rol împotriva pescarilor bulgari (pct. 40 infra ) și speranța că aceste cauze urmau să cunoască o soluționare rapidă și eficientă.

Instanța s-a pronunțat la 18 iulie 2002. S-a reținut, cu titlu liminar, că, prin Decretul nr. 142/1986 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, s-a instituit o zonă economică exclusivă românească în Marea Neagră și că art. 2 din decretul menționat preciza că această zonă se întindea „până la o distanță de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale”. Instanța a arătat, în continuare, că Decretul nr. 142/1986 a fost abrogat prin Legea nr. 36/2002, aspect de care nu s-a ținut seama în rechizitoriul împotriva reclamantului; or, instanța a considerat că această lege a modificat definiția zonei economice exclusive românești astfel cum a fost reglementată anterior prin decret. În special, a considerat că este un aspect nou faptul că Legea nr. 36/2002 nu mai stabilea lățimea zonei economice exclusive românești, ci indica numai că aceasta „poate fi de 200 de mile marine”. Mai mult, legea prevedea că întinderea exactă a zonei economice exclusive trebuie stabilită pe bază de acorduri încheiate între România și celelalte state de coastă, cu respectarea CNUDM. În continuare, instanța a reținut că România și Bulgaria inițiaseră negocieri în vederea delimitării zonelor economice exclusive ale celor două țări, însă nu se ajunsese încă la un acord. A dedus astfel că CNUDM, care asigura cadrul legal care permitea instituirea unei zone economice exclusive, nu fusese încă pusă în aplicare de către România și Bulgaria, în lipsa unui acord bilateral între cele două țări. Instanța a concluzionat astfel că nava comandată de reclamant fusese arestată într-o zonă care nu era supusă legilor românești. Din această constatare a dedus că, în speță, un element constitutiv indispensabil al infracțiunii lipsea, deoarece reclamantul nu depășise limita zonei contigue și că legea română nu se aplica dincolo de această limită. În consecință, interdicția de a pescui rechin instituită prin Ordinul nr. 140/2002 nu îi era opozabilă. În continuare, instanța a constatat că și intenția, în sensul legii penale, lipsea întrucât pescuitul de rechin nu era interzis de Bulgaria. Având în vedere aceste considerații, s-a concluzionat că reclamantul nu a cauzat un prejudiciu. Instanța l-a achitat pe reclamant în temeiul dispozițiilor coroborate ale art. 11 alin. (2) lit. a) și ale art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., considerând că fapta nu există. A anulat, de asemenea, sechestrul asigurator și a dispus restituirea cauțiunii. Instanța a respins totuși cererea de restituire a sumei deja plătite de către reclamant pentru a acoperi prejudiciul părții civile pe motiv că cererea era lipsită de temei legal, fiind vorba de o sumă plătită de bunăvoie.

Prin hotărârea din 30 septembrie 2002, în urma apelului declarat de parchet, Tribunalul Constanța a infirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Tribunalul a observat, mai întâi, că România și Bulgaria erau ambele părți la CNUDM unde, la art. 57, se prevede că zona economică exclusivă nu se putea întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale. În continuare, s-a reținut că dispozițiile convenției respective cu privire la zonele economice exclusive erau direct aplicabile în dreptul intern, chiar și în absența acordurilor bilaterale între statele în cauză, întrucât Legea nr. 36/2002 reluase mai multe dispoziții ale CNUDM. Tribunalul a concluzionat că nava comandată de reclamant intrase în zona economică exclusivă a României, astfel cum era delimitată prin Legea nr. 36/2002 și prin CNUDM, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996. În continuare, a constatat că reclamantul a realizat activități de pescuit industrial în zona respectivă, cu încălcarea art. 61 și art. 62 din Legea nr. 192/2001 și l-a găsit vinovat de săvârșirea faptelor de care era acuzat. În conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen. care enumeră criteriile de individualizare a pedepsei, tribunalul a decis să aplice reclamantului „pedeapsa minimă cu închisoarea” de doi ani cu suspendare, cu un termen de încercare de patru ani, cu o deducere din pedeapsă a perioadei deja petrecute în detenție de la 4 mai la 1 iulie 2002. În temeiul art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 192/2001, tribunalul a dispus în plus confiscarea navei, a instalațiilor și a uneltelor care se găseau la bord și care fuseseră folosite la săvârșirea infracțiunii, precum și a întregii încărcături. În continuare, a constatat că, pe durata procesului, reclamantul reparase integral prejudiciul cauzat părții civile și a văzut în aceasta o recunoaștere din partea reclamantului a vinovăției sale. În cele din urmă, a dispus expulzarea reclamantului și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată aferente examinării pe fond care se ridicau la 11 800 000 ROL (aproximativ 380 EUR).

Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii sus-menționate. În fața Curții de Apel Constanța, a susținut mai întâi că, în cauză, condamnarea sa fusese nelegală și contrară diferitelor principii generale de drept, în special cel potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare și aplicare. Or, reclamantul considera că tribunalul îl condamnase prin aplicarea legii penale române prin analogie . Conform susținerilor reclamantului, CNUDM stabilea exclusiv cadrul teoretic în care statele puteau beneficia de zone economice exclusive, însă aceasta nu determina concret zonele economice exclusive ale României și ale Bulgariei, întrucât zonele respective, precum și drepturile conexe lor concrete trebuiau determinate prin intermediul unui acord bilateral între statele în cauză, acord care în speță lipsea. În absența acestui acord bilateral, singurele dispoziții relevante erau, conform reclamantului, cele ale Legii nr. 17/1990 cu privire la marea teritorială și zona contiguă. Or, activitățile de pescuit imputate reclamantului au avut loc dincolo de zona contiguă. În concluzie, acesta a considerat că Ordinul nr. 140/2002 care stabilea perioada de prohibiție pentru pescuitul de rechin nu îi era opozabil. În continuare, acesta subliniază că CNUDM interzicea în orice caz a) sechestrarea prelungită a unei nave și privarea de libertate a echipajului după plata cauțiunii, cum este cazul în speță, și b) aplicarea unei pedepse cu închisoarea. În cele din urmă, acesta a negat că și-ar fi recunoscut vinovăția atunci când a plătit suma solicitată de partea civilă. Reclamantul a solicitat achitarea sa și restituirea navei, precum și a sumelor achitate cu titlu de cauțiune și de reparație a prejudiciului. 20 . Prin hotărârea definitivă din 26 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanța a respins recursul reclamantului și a reținut următoarele: „Este adevărat că atât dreptul internațional, cât și dreptul intern impun încheierea unui acord între statele de coastă ale Mării Negre, adiacente sau așezate față în față, în vederea delimitării zonei economice exclusive a fiecărui stat (în profunzime). Un astfel de acord [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, republicată la 21 octombrie 2002, și art. 57 din CNUDM] nu a fost încheiat cu Bulgaria; cu toate acestea, chiar dacă ar fi fost încheiat, acesta nu ar fi fost favorabil inculpatului. Un acord între România și Bulgaria nu poate avea ca obiect delimitarea în profunzime (lățime) a zonei economice exclusive a României în Marea Neagră deoarece statul în cauză este unul riveran adiacent României. Acordul invocat de reclamant [este cel care] trebuie să stabilească [care sunt] limitele laterale ale zonelor economice exclusive ale celor două țări, precum și întinderea zonei românești la Capul Midia. Faptul că inculpatul a admis că amplasamentul în care nava sa a fost interceptată la 3 mai 2002 se găsea la o distanță de 29 de mile marine față de coastele românești echivala cu recunoașterea penetrării zonei economice exclusive a României, delimitată [prin raportare la] de zona similară bulgară prin prelungirea liniei de frontieră terestră între cele două țări, [de la] Vama Veche. Inculpatul recunoaște că a depășit această limită, însă consideră, în mod greșit, că se găsea în marea liberă. Îi revine sarcina reclamantului să se documenteze și să cunoască dispozițiile de drept internațional al mării, opozabile tuturor țărilor care au ratificat convențiile, pactele și amendamentele internaționale, și [astfel] și Bulgariei. Statul român nu avea nicio obligație de a comunica statului bulgar măsurile de interzicere a pescuitului în Marea Neagră la calcan-mare și la rechin în perioada aprilie-iunie 2002; România, stat titular al unor drepturi suverane, a acționat în conformitate cu art. 10, art. 14 și art. 29 din Legea nr. 17/1990 și cu art. 55 și art. 56 din CNUDM în vederea asigurării conservării și gestionării resurselor naturale biologice, precum și pescuitul rațional în zona sa economică exclusivă. Dacă inculpatul ar fi solicitat și obținut autorizația de a pescui în zona economică exclusivă a României ar fi cunoscut cu siguranță dispozițiile Legii nr. 192/2001 care reglementează autorizarea pescuitului și protejarea resurselor halieutice în zona respectivă.”

Nava reclamantului și uneltele care se găseau la bordul acesteia au fost ulterior vândute în cadrul unor licitații publice la prețul de 63 milioane ROL (aproximativ 2 000 EUR). B. Dreptul internațional și dreptul și jurisprudența interne relevante 1. Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării („CNUDM”)

Dispozițiile relevante din CNUDM sunt redactate astfel: Art. 15 Delimitarea mării teritoriale dintre state ale căror țărmuri sunt adiacente sau situate față în față „În cazul în care țărmurile a două state sunt adiacente sau situate față în față, nici unul dintre aceste state nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-și extindă marea sa teritorială dincolo de linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Această dispoziție nu se aplică totuși în cazul în care, din cauza existenței unor titluri istorice sau a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod.” Art. 55 Regimul juridic special al zonei economice exclusive „Zona economică exclusivă este o zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacenta acesteia, supusă regimului juridic special stabilit prin prezenta parte, în virtutea căruia drepturile și jurisdicția statului riveran și drepturile și libertățile celorlalte state sunt guvernate de dispozițiile pertinente ale prezentei convenții.” Art. 56 Drepturile, jurisdicția și obligațiile statului riveran în zona economică exclusivă „1. În zona economică exclusivă, statul riveran are: a) drepturi suverane în scopul explorării și exploatării, conservării și gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului marii, ale subsolului acestuia și ale apelor de deasupra [...]; b) (i) amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări; (ii) cercetarea științifică marină; (iii) protecția și conservarea mediului marin; c) celelalte drepturi și obligații prevăzute de convenție. (...) ” Art. 57 Lățimea zonei economice exclusive „Zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.” Art. 61 Conservarea resurselor biologice „1. Statul riveran stabilește volumul autorizat al capturilor în ce privește resursele biologice în zona sa economică exclusivă.[...] ” Art. 62 Exploatarea resurselor biologice „1. Statul riveran va promova obiectul exploatării optime a resurselor biologice din zona economică exclusivă, fără a se aduce atingere art. 61 4. Cetățenii altor state, care pescuiesc în zona economică exclusivă, se vor conformă măsurilor de conservare și celorlalte modalități și condiții stabilite prin legile și reglementările statului riveran. Aceste legi și reglementări trebuie sa fie compatibile cu convenția și pot să se refere, îndeosebi, la următoarele probleme: a) eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele și uneltele de pescuit [...]; b) determinarea speciilor al căror pescuit este autorizat și stabilirea de cote [...]; c) reglementarea campaniilor și zonelor de pescuit, a tipului, mărimii și numărului instrumentelor, ca și a tipului, mărimii și numărului navelor de pescuit care pot fi utilizate; d) stabilirea vârstei și mărimii peștilor și a altor specii care pot fi pescuite; [...] 5. Statele riverane vor notifica în mod corespunzător legile și regulamentele pe care le adoptă în materie de conservare și de gestiune.” Art. 70 Drepturile statelor dezavantajate din punct de vedere geografic „1. Statele dezavantajate din punct de vedere geografic au dreptul să participe, pe baze echitabile, la exploatarea unei părți corespunzătoare din excedentul resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale statelor riverane din aceeași regiune sau subregiune, ținând seama de caracteristicile economice și geografice pertinente ale tuturor statelor interesate și în conformitate cu prezentul articol și cu art. 61 și 62. 2. Pentru scopurile acestei părți a convenției, prin expresia state dezavantajate din punct de vedere geografic se înțelege statele riverane, inclusiv statele riverane la o mare închisă sau semiînchisă, pe care situația lor geografică le face să depindă de exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state din regiune sau subregiune, pentru o aprovizionare suficientă cu pește destinată nevoilor alimentare ale populației lor sau ale unei părți din populație, precum și statele riverane care nu pot pretinde o zona economică exclusivă proprie. [...]” Art. 73 Asigurarea respectării legilor și a reglementărilor statului riveran „1. În exercitarea drepturilor sale suverane [...], statul riveran poate lua orice măsuri, inclusiv abordarea, inspectarea, sechestrarea și urmărirea judiciară, după cum va fi necesar pentru asigurarea respectării legilor și a regulamentelor pe care le-a adoptat potrivit prezentei convenții. 2. Nava reținută și echipajul sau vor fi eliberate imediat după depunerea unei cauțiuni sau a unei alte garanții corespunzătoare. 3. Sancțiunile prevăzute de statul riveran pentru încălcarea legilor și regulamentelor în materie de pescuit în zona economică exclusivă nu pot cuprinde pedepse cu închisoarea, în afară doar de cazul în care statele interesate convin altfel, și nici o altă pedeapsă corporală. 4. În caz de reținere sau de imobilizare a unei nave străine, statul riveran va notifica fără întârziere statului pavilionului, pe căi adecvate, măsurile luate, precum și sancțiunile pronunțate în consecință.” Art. 74 Delimitarea zonei economice exclusive între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față „1. Delimitarea zonei economice exclusive între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau sunt situate față în față se face pe bază de acord, potrivit dreptului internațional, așa cum se indica în art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, astfel încât sa se ajungă la o soluție echitabilă. 2. Dacă nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, statele interesate pot recurge la procedurile prevăzute în partea a XV-a. 3. Până la încheierea acordului vizat de paragraful 1, statele interesate, într-un spirit de înțelegere și cooperare, vor face tot posibilul pentru a încheia aranjamente provizorii cu caracter practic și pentru a nu compromite sau împiedica, în timpul acestei perioade de tranziție, încheierea acordului definitiv. Aranjamentele provizorii nu prejudiciază delimitarea finală. (...)” Partea a IX-a Mări închise sau semiînchise Art. 122 Definiție În sensul prezentei convenții, prin expresia mare închisă sau semiînchisă se înțelege un golf, un bazin sau o mare, înconjurate de mai multe state și legate de o altă m are sau de ocean printr-un pasaj îngust sau format, în întregime sau în principal, de mările teritoriale și zonele economice exclusive ale mai multor state.”

Până la această dată, România a delimitat spațiul său maritim în Marea Neagră numai cu Ucraina. În absența unui acord bilateral între cele două țări, această delimitare a fost realizată de Curtea Internațională de Justiție prin hotărârea din 3 februarie 2009 de delimitare a platoului continental și a zonelor economice exclusive ale celor două părți în Marea Neagră.

Conform unei declarații de presă din partea purtătorului de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe bulgar, Vessela Tcherneva, din 21 martie 2012 și preluată în ediția on-line din aceeași zi a cotidianului românesc „România Liberă”, România și Bulgaria poartă de aproximativ douăzeci de ani negocieri pentru delimitările dintre cele două țări în Marea Neagră. 2. Constituția

Dispozițiile relevante din Constituție prevăd următoarele: Art. 11 – Dreptul internațional și dreptul intern „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) [...]” 3. Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a Republicii Socialiste România în Marea Neagră. 26 . Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a Republicii Socialiste România în Marea Neagră a fost adoptat la 25 aprilie 1986. Semnat de Președintele Consiliului de Stat și publicat în Monitorul Oficial din 26 aprilie 1986, decretul a fost abrogat formal la 31 ianuarie 2002 prin Legea nr. 36/2002 (a se vedea infra pct. 29). Dispozițiile relevante ale decretului – care stabilesc, în preambulul la acesta, obligația de a lua în considerare principiile general recunoscute de dreptul internațional și, în special normele relevante ale CNUDM – sunt formulate astfel: Art. 1 „În spațiul marin al țărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor teritoriale și adiacent acestora, se instituie zona economică exclusivă a Republicii Socialiste România, în care ea își exercită drepturi suverane și jurisdicție asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia și coloanei de pe deasupra, precum și în aceea ce privește diferitele activități legate de explorarea, exploatarea, conservarea și gestionarea acestora. Art. 2 Zona economică exclusivă se întinde în partea ei exterioară până la o distanță de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale; în condițiile dimensiunilor restrânse ale Mării Negre, întinderea efectivă a zonei economice exclusive a Republicii Socialiste România se va determina prin delimitarea acesteia în cadrul negocierilor cu statele vecine ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față cu țărmul românesc la Marea Neagră. Delimitarea se va face, ținând seama de legislația Republicii Socialiste România, prin înțelegeri cu aceste state, cu aplicarea, în funcție de circumstanțele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor și criteriilor de delimitare general recunoscute în dreptul internațional și în partea statelor, în vederea unor soluții echitabile.” 4. Legea nr. 110/1996 privind ratificarea CNUDM

CNUDM a fost ratificată de România prin Legea nr. 110/1996 din 10 octombrie 1996, ale cărei dispoziții relevante sunt formulate astfel: Art. 1 „Se ratifică Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982.” Art. 3 „România reiterează Declarația pe care a formulat-o o dată cu semnarea, la 10 decembrie 1982, a convenției. Declarația are următorul conținut: 1. Ca țară geografic dezavantajată, riverană la o mare săracă în resurse piscicole, România reafirma necesitatea dezvoltării cooperării internaționale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice, pe baza unor acorduri juste și echitabile, care să asigure accesul țărilor din aceasta categorie la resursele de pescuit din zonele economice ale altor regiuni sau subregiuni. [...]” 5. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României

Până la 31 ianuarie 2002, dispozițiile relevante ale Legii nr. 17/1990 din 7 august 1990 erau formulate după cum urmează: Art. 5 „Apele maritime interioare, marea teritorială, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României. [...] ” Art. 6 „Zona contiguă a României este fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanța de 24 mile marine [...].” Art. 7 „În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor, pe teritoriul sau, a legilor și reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierei de stat.” Art. 18 „Jurisdicția penală a României se aplică și în cazul încălcării legislației române în vigoare cu privire la zona economică exclusivă a României în Marea Neagră de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracțiuni.” Art. 20 „În exercitarea jurisdicției României, organele române competente vor putea dispune, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, reținerea sau sechestrarea unei nave străine folosită în scopuri comerciale și vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave, care se găsește în marea teritorială sau în apele maritime interioare ale României, pentru asigurarea [...] [plății de] despăgubiri, taxe și altele asemenea.” Art. 35 „Constituie contravenție următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni: c) pescuitul industrial sau altă activitate de exploatare ilegală a resurselor naturale ale apelor maritime interioare sau ale mării teritoriale, inclusiv ale fundului marii și ale subsolului din aceste zone; [...]” 6. Legea nr. 36/2002 de modificare a Legii nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României

Legea nr. 36/2002 de modificare a Legii nr. 17/1990 a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2002. Aceasta a introdus în Legea nr. 17/1990, printre altele, capitolul II 1 intitulat „Zona economică exclusivă a României în Marea Neagră” și a abrogat în mod explicit Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986 care stabilea, până în prezent, zona economică exclusivă a României în Marea Neagră (a se vedea supra, pct. 26). Legea nr. 17/1990 astfel modificată a fost republicată în Monitorul Oficial din 21 octombrie 2002, dându-se textelor o nouă numerotare. Dispozițiile sale relevante sunt formulate după cum urmează: Art. 1 „Prezenta lege reglementează statutul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive, în conformitate cu dispozițiile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996.” Art. 9 „1. Zona economică exclusivă a României este instituită în spațiul marin [...] la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale și adiacent acestora [...]. 2. În condițiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabilește prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față cu litoralul românesc al Mării Negre, ținându-se seama de faptul că lățimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevăzute la art. 2. 3. Delimitarea se face în conformitate cu principiile general recunoscute de dreptul internațional și cu respectarea legislației române, prin aplicarea, în funcție de circumstanțele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor și criteriilor de delimitare general recunoscute, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă. ” Art. 10 „1. În zona economică exclusivă România exercită: a) drepturi suverane de explorare și exploatare, protecție, conservare și gestionare a tuturor resurselor naturale biologice și/sau nebiologice și a altor resurse care se află pe fundul mării, în subsolul acestuia, în coloana de apă, în spațiul aerian de deasupra acestuia; [...] ” Art. 14 „1. România asigură utilizarea optimă a resurselor piscicole și a altor resurse biologice, prin luarea măsurilor tehnice sau de altă natură ce se impun cu privire la conservarea și gestionarea lor în toate apele situate în interiorul limitelor exterioare ale zonei sale economice exclusive, [...] 2. În acest scop organele competente române stabilesc anual volumul total autorizat al capturilor pentru fiecare specie de pește și alte resurse biologice, adoptă măsuri tehnice și de altă natură pentru a asigura un pescuit rațional și conservarea, protecția și regenerarea resurselor biologice, asigurând respectarea legislației romane în materie privind monitorizarea prin satelit a navelor de pescuit, inclusiv inspecția, reținerea, sechestrarea și urmărirea judiciară a navelor de pescuit care încalcă drepturile suverane ale statului român; [...]” Art. 27 (fostul articol 18) „Jurisdicția penală a României se aplică și în cazul încălcării prevederilor prezentei legi cu privire la zona economică exclusivă a României de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracțiuni.” Art. 29 (fostul art. 20) „ 1. În exercitarea jurisdicției României organele române competente vor putea dispune, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, reținerea sau sechestrarea unei nave străine folosite în scopuri comerciale și vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave care se găsește în marea teritorială, în apele maritime interioare sau în zona contiguă a României, pentru asigurarea [plății de] despăgubiri, taxe și alte[le] asemenea [obligații]. 2. În cazul încălcării drepturilor suverane ale statului român de explorare, exploatare, protecție, conservare și gestionare a mediului și a resurselor biologice din zona economică exclusivă, autoritățile române vor putea lua măsurile necesare, în conformitate cu dispozițiile legale române în vigoare și cu convențiile internaționale la care România este parte, inclusiv inspectarea sau reținerea unei nave străine folosite în scopuri comerciale. Nava reținută și echipajul său vor fi eliberate imediat după depunerea unei cauțiuni sau a unei alte garanții corespunzătoare.” Art. 49 (fostul art. 35) „1. Constituie contravenție următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni: [...] c) pescuitul industrial sau altă activitate de explorare și exploatare ilegală a resurselor naturale și biologice ale apelor maritime interioare, ale mării teritoriale sau ale zonei economice exclusive a României, inclusiv ale fundului mării și ale subsolului din aceste zone; 2. Contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-h) se sancționează cu amenda de la 80.000.000 lei la 400.000.000 lei, [...], sancțiunile fiind aplicabile la locul constatării faptelor contravenționale.” Art. 50 (fostul art. 36) 1. Dacă faptele prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. a)-g) au cauzat pagube importante sau au produs alte consecințe grave ori au fost săvârșite în mod repetat, sancțiunea este amenda de la 200.000.000 lei la 400.000.000 lei. 2. Pentru faptele prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. b) și c) sancțiunea poate fi, în funcție de gravitatea consecințelor și de întinderea pagubelor, amenda de la 400.000.000 lei la 1.500.000.000 lei. 3. În situații deosebit de grave, organele române competente pot dispune, ca măsuri complementare, confiscarea navei, a instalațiilor, a uneltelor de pescuit, a aparaturii și a altor obiecte de la contravenient, folosite la săvârșirea contravenției. 4. Bunurile dobândite prin săvârșirea contravenției se confiscă. [...]” 7. Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura (publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001)

Legea nr. 192/2001 a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial, la 20 aprilie 2001. Aceasta a fost abrogată la 5 martie 2008 prin O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura. . Dispozițiile relevante ale legii sunt formulate după cum urmează:

Art. 3 prevede că bazinele piscicole naturale, în sensul legii, sunt considerate, printre altele, de la „limita apelor teritoriale și zona economică exclusivă a Mării Negre”.

Conform art. 39, protecția fondului piscicol se realizează, printre altele, prin prohibiția anuală a pescuitului și/sau prin incriminarea anumitor comportamente care pot constitui, după caz, contravenții sau infracțiuni.

Conform art. 40 alin. (1), perioadele și zonele de prohibiție a pescuitului trebuie stabilite anual prin ordin comun al autorităților publice centrale responsabile, pe de o parte, de agricultură, alimentație și silvicultură și, pe de altă parte, de protecția mediului. Ordinul se emite pentru întreg „teritoriul” și pentru toate speciile cel târziu la data de 15 aprilie a anului în cauză; acesta rămâne valabil până la apariția noului ordin din anul următor. Art. 40 alin. (2) prevedea că, în scopul protecției fondului piscicol, pescuitul anumitor specii de pești menționate în anexa 2 la Legea nr. 192/2001 era interzis în perioadele și în zonele definite de respectiva anexă. Această anexă, intitulată „Reglementarea pescuitului anumitor specii de pești”, indica la punctul 10 din aceasta că „pe baza cercetărilor de specialitate se vor stabili anual perioade de interzicere a pescuitului rechinului”.

Art. 61 lit. e) definește ca infracțiune și pedepsește cu o pedeapsă cu închisoarea de la șase luni la patru ani pescuitul industrial cu unelte de pescuit industrial, fără autorizație sau permis de pescuit eliberate în acest scop de autoritățile competente române.

Conform art. 62, săvârșirea faptelor prevăzute la art. 61 în perioada de prohibiție era pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea de la doi la șase ani.

Art. 66 împuternicește persoanele juridice care gestionează patrimoniul piscicol aparținând domeniului public să solicite repararea prin hotărâre judecătorească a prejudiciilor materiale cauzate fondului piscicol prin comiterea unei infracțiuni după evaluarea acestor prejudicii prin expertiză.

Art. 67 prevede confiscarea automată în beneficiul statului, printre altele, a uneltelor și ambarcațiunilor de pescuit și a oricăror „alte bunuri care au fost folosite la săvârșirea faptei”, precum și a bunurilor astfel rezultate, precum peștele obținut prin încălcarea prohibițiilor instituite prin lege. 8. Ordinul comun nr. 140 din 26 martie 2002 al ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și al ministrului Apelor și Protecției Mediului (publicat în Monitorul Oficial din 2 aprilie 2002) 38 Prin art. 8 din ordin se interzice, „în Marea Neagră, în apele teritoriale romane”, pescuitul calcanului și al rechinului pe o durata de 60 de zile consecutive, în perioada 15 aprilie - 14 iunie 2002 inclusiv . 9. Jurisprudența internă relevantă cu privire la exercitarea drepturilor suverane ale României în Marea Neagră în temeiul CNUDM

Guvernul pârât a prezentat următoarele informații cu privire la exercitarea de către România a drepturilor sale suverane în Marea Neagră în temeiul art. 56 din CNUDM. În mai 2001, organele de poliție române au început cercetarea contravențională împotriva pescarilor turci aflați la bordul unei nave turcești care a fost acuzată că, în aprilie 2001, a practicat pescuitul industrial de calcan în zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 13 lit. a) din Decretul nr. 142/1986. Informațiile prezentate de Guvern fac referire la achitarea pescarilor prin hotărâri judecătorești definitive ale căror cópii, cu toate acestea, nu sunt anexate.

În 2002, autoritățile române au inițiat patru procese penale împotriva pescarilor bulgari aflați la bordul a patru nave bulgare (printre care și cea a reclamantului) și care erau acuzate de a fi practicat, la 3 și 4 mai 2002, pescuitul industrial de rechin în zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 lit. e) și a art. 62 din Legea nr. 192/2001. Achitați în primă instanță, pescarii, printre care și reclamantul, au fost declarați vinovați în ultimă instanță și pedepsiți cu închisoarea și confiscarea navelor lor și a uneltelor de la bordul acestora, precum și a încărcăturii.

În 2002, autoritățile române au interceptat și inspectat șapte nave turcești și au inițiat procese penale împotriva proprietarilor acestora pentru a fi pescuit, la 18 aprilie 2002, în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 lit. e) și a art. 62 din Legea nr. 192/2001. Soluția pronunțată în acest proces nu a fost comunicată.

În 2005, autoritățile române au interceptat și inspectat o navă bulgărească și au inițiat împotriva proprietarului proces penal pentru pescuit ilegal în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 din Legea nr. 192/2001. Soluția pronunțată în acest proces nu a fost comunicată.

În 2006, autoritățile române au interceptat și inspectat o navă turcească și au inițiat împotriva proprietarului proces penal pentru pescuit ilegal în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 din Legea nr. 192/2001. Soluția pronunțată în acest proces nu a fost comunicată.

În 2007, autoritățile române au interceptat și inspectat două nave turcești și au inițiat împotriva proprietarilor proces penal pentru pescuit ilegal în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 din Legea nr. 192/2001. Soluția pronunțată în acest proces nu a fost comunicată. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenție

Potrivit reclamantului, condamnarea sa la o pedeapsă cu închisoarea și confiscarea navei și a uneltelor sale au fost nelegale întrucât erau contrare Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării. Acesta invocă, în esență, art. 7 din Convenție, redactat după cum urmează: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

Guvernul contestă acest argument. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Reclamantul

Reclamantul apreciază a fi nelegală condamnarea sa de către instanțele române la pedeapsa cu închisoarea însoțită de confiscarea navei sale și a uneltelor de la bordul acesteia. Cu titlu preliminar, subliniază că autoritățile nu l-au acuzat în nici un moment că ar fi pescuit în apele teritoriale românești: este evident că activitățile de care a fost acuzat au avut loc exclusiv în spațiul maritim pe care autoritățile respective îl consideră drept zona economică exclusivă a României în Marea Neagră.

În primul rând, reclamantul apreciază că spațiul maritim în cauză nu putea intra în mod valabil în jurisdicția statului român. Prin urmare, explică acesta, legile și reglementările românești invocate de instanțele care l-au condamnat nu îi erau opozabile. Potrivit acestuia, argumentele autorităților române conform cărora a pescuit în zona economică exclusivă, în sensul CNUDM, erau lipsite de fundament. În realitate, o eventuală zonă economică exclusivă românească nu ar putea fi instituită decât prin intermediul tratatelor încheiate cu celelalte țări riverane, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o mare închisă, precum Marea Neagră. În această privință, reclamantul invocă legislația românească și dispozițiile CNUDM, în special art. 15, art. 70, art. 73,art. 74 și art. 122. Or, la acea dată, explică reclamantul, nici un acord nu fusese încheiat între România și Bulgaria pentru delimitarea zonelor lor economice exclusive, iar o astfel de delimitare nu fusese de altfel realizată nici prin decizia unei instanțe internaționale, astfel cum a fost cazul între România și Ucraina (a se vedea supra , pct. 23).

În al doilea rând, reclamantul subliniază că nu poate exista în mod rezonabil așteptarea ca activitățile sale de pescuit în afara mării teritoriale române să fie supuse legii române și pedepsite conform acesteia, cea din urmă nefiind foarte precisă. Pe de o parte, poziția autorităților bulgare, confirmată prin informațiile primite de acesta din partea autorităților portuare bulgare și prin scrisorile adresate instanțelor române de către Ministerul Afacerilor Externe bulgar a fost întotdeauna aceea că România nu putea, în mod legal, declara unilateral zona sa economică exclusivă. Pe de altă parte, aplicarea legii române în spațiul maritim în care acesta practicase activitatea de pescuit, respectiv în zona declarată în mod unilateral de România drept zona sa economică exclusivă, a fost declarată contrară principiului legalității incriminării de către Judecătoria Constanța care l-a achitat.

În cele din urmă, reclamantul argumentează că Guvernul nu putea invoca CNUDM în susținerea argumentului potrivit căruia declarase în mod unilateral spațiul respectiv drept zona sa economică exclusivă întrucât autoritățile române au încălcat într-o manieră flagrantă convenția menționată, în special art. 73, plasându-l în stare de arest preventiv și condamnându-l la pedeapsa cu închisoarea. b) Guvernul

Cu titlu preliminar, Guvernul subliniază că niciunul dintre argumentele sale formulate în apărare nu poate fi interpretat ca aducând atingere poziției părții române în cadrul negocierilor cu Bulgaria pentru delimitarea spațiilor maritime în Marea Neagră (a se vedea supra, pct. 24).

Potrivit Guvernului, condamnarea reclamantului la pedeapsa care i-a fost aplicată era prevăzută de drept în sensul jurisprudenței Curții și a art. 7 din Convenție, respectiv, de dispoziții clare și previzibile atât de drept intern, cât și de drept internaționale, printre care CNUDM.

Condamnarea reclamantului era întemeiată în primul rând pe art. 57 din CNUDM. Reclamantul se găsea în zona economică exclusivă a României, întrucât acesta fusese oprit la 29 de mile marine de coastele românești, prin urmare în partea celor 200 de mile marine la care se referă art. 57 din CNUDM. Conform Guvernului, acest articol era aplicabil reclamantului, care ar fi trebuit să îl cunoască întrucât Bulgaria ratificase CNUDM. Deși este adevărat că sunt în curs negocieri între România și Bulgaria în vederea delimitării zonelor lor exclusive, nu este mai puțin adevărat că absența unei astfel de delimitări pe cale de acord bilateral nu semnifică că cele două state nu posedă nicio zonă economică exclusivă. În orice caz, explică acesta, România a decretat unilateral zona sa economică exclusivă în Marea Neagră în 1986, astfel cum reiese din Decretul nr. 142/1986.

În continuare, Guvernul consideră că jurisdicția României în zona sa economică exclusivă se întemeia pe art. 56 lit. b) din CNUDM. Prin urmare, reclamantul era obligat să cunoască și să respecte legea română în zona respectivă. Conform Guvernului, aplicarea legii penale române în zona în care a fost oprit reclamantul nu reprezenta o aplicare extensivă a legii penale, ci o aplicare naturală a legii române, având la bază art. 56 din CNUDM.

Conform Guvernului, dreptul statului român de a sancționa acte contrare reglementărilor sale comise în zona sa economică exclusivă era prevăzut de art. 56, art. 58 alin. (3) și de art. 73 din CNUDM și de art. 7 din Legea nr. 36/2002. Faptele comise de reclamant erau pedepsite prin Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, în special de art. 61 lit. e) și de art.

Potrivit Guvernului, Legea nr. 192/2001 era accesibilă, fiind publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001. Aplicarea acesteia era, de asemenea, previzibilă întrucât reclamantul nu contestă că a fost oprit într-un sector care se afla la distanță de limita zonei economice exclusive dintre România și Bulgaria și care, prin urmare, intra în sfera de aplicare a legii române. 57. În cele din urmă, Guvernul subliniază că pedeapsa aplicată reclamantului avea temei legal în dreptul intern – Legea nr. 192/2001 – acesta fiind, în opinia sa, accesibil și previzibil la aplicare, limitele stabilite prin această lege în materie de pedepse nefiind depășite de instanțe în prezenta speță. 2. Motivarea Curții a) Principii generale 58. Garanția consacrată prin art. 7, element esențial al statului de drept, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție al Convenției, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare în caz de război sau alt pericol public. Având în vedere obiectul și scopul său, acest drept trebuie să fie interpretat și aplicat astfel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnărilor și a sancțiunilor arbitrare [printre altele, S.W. împotriva Regatului Unit și C.R. împotriva Regatului Unit , 22 noiembrie 1995, pct. 35, seria A nr. 335-B și, respectiv, C, și Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 42750/09, pct. 77, CEDO 2013]. 59. Art. 7 consacră, în mod general, principiul legalității incriminării și a pedepselor ( nullum crimen, nulla poena sine lege ) [ Kokkinakis împotriva Greciei , 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260-A și Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36376/04, pct. 185, CEDO 2010]. Deși acesta interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod extensiv în detrimentul acuzatului, ca de exemplu prin analogie [ Coëme și alții împotriva Belgiei , nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, pct. 145, CEDO 2000-VII și Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 93, 17 septembrie 2009]. 60. Atunci când se referă la „drept”, art. 7 are în vedere exact aceeași noțiune ca cea la care fac trimitere alte dispoziții ale Convenției care folosesc termenul „lege”, noțiune care include atât dreptul scris, cât și jurisprudența [a se vedea, mutatis mutandis , Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 47, seria A nr. 30, Casado Coca împotriva Spaniei , 24 februarie 1994, pct. 43, seria A nr. 285-A și Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21906/04, pct. 139, CEDO 2008]. Curtea a interpretat întotdeauna termenul „lege” în accepțiunea sa „materială” și nu „formală”; a inclus aici atât texte cu caracter infralegislativ, cât și texte de reglementare sau drept nescris ( Kafkaris , citată anterior, pct. 139). Rezumând, „legea” este textul în vigoare astfel cum l-au interpretat instanțele competente [ Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 88, CEDO 2005-XI, cu trimiterile citate, și Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 38224/03, pct. 83, 14 septembrie 2010]. 61. În plus, noțiunea de „drept” („law”) implică condiții calitative, printre altele accesibilitate și previzibilitate suficiente (a se vedea, în special, Cantoni împotriva Franței , 15 noiembrie 1996, pct. 29, Culegere 1996-V, și E.K. împotriva Turciei , nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002). Aceste condiții calitative trebuie să fie îndeplinite atât în cazul definirii infracțiunii, cât și al pedepsei aplicabile. Justițiabilul trebuie să poată cunoaște, începând de la redactarea dispoziției relevante și, dacă este cazul, prin intermediul interpretării realizate de instanțe, ce acțiuni sau omisiuni angajează răspunderea sa penală și ce pedeapsă poate fi pronunțată pentru această acuzație [ M. împotriva Germaniei , nr. 19359/04, pct. 119, CEDO 2009, și Maktouf și Damjanoviæ împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), nr. 2312/08 și 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. Aceasta fiind situația, previzibilitatea legii nu se opune ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experți pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele care ar putea să decurgă dintr-un act determinat. 62. Curtea a recunoscut prin jurisprudența sa că, oricât de clar ar putea fi formulată o dispoziție legală, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, există inevitabil un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice și de adaptare la schimbările de situație. În plus, certitudinea, deși extrem de dezirabilă, este însoțită uneori de o rigiditate excesivă; însă dreptul trebuie să știe să se adapteze la schimbările de situație. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică (a se vedea, mutatis mutandis , Michaud împotriva Franței , nr. 12323/11, pct. 96, CEDO 2012). Funcția de decizie încredințată instanțelor servește în mod precis înlăturării îndoielilor care ar putea să apară în privința interpretării normelor (a se vedea Soros împotriva Franței , nr. 50425/06, pct. 52, 6 octombrie 2011, și Del Rio Prada , citată anterior, pct. 93). Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, „cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil [ Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct. 50, CEDO 2001-II].

Noțiunea de „pedeapsă” prevăzută la art. 7 posedă, ca și noțiunile de „drepturi și obligații cu caracter civil” și „acuzație în materie penală” de la art. 6 § 1 din Convenție, o sferă de aplicare autonomă. Pentru ca protecția conferită prin art. 7 să fie efectivă, Curtea trebuie să rămână liberă să treacă dincolo de aparențe și să aprecieze, ea însăși, dacă o anumită măsură se transpune în fond într-o „pedeapsă” în sensul acestei dispoziții. Formularea art. 7 § 1, a doua teză, semnalează că prima problemă care trebuie soluționată pentru a stabili dacă o „pedeapsă” a fost pronunțată constă în a cunoaște dacă măsura respectivă a fost impusă ca urmare a unei condamnări pentru săvârșirea unei „infracțiuni”. Alte elemente care pot fi considerate relevante: natura și scopul măsurii respective, încadrarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării și executării sale, precum și gravitatea sa ( Del Rio Prada , citată anterior, pct. 82, cu trimiterile citate). b) Aplicarea acestor principii în speță

În lumina principiilor sus-menționate, Curtea trebuie să examineze dacă, la momentul comiterii lor, faptele de care reclamantul a fost acuzat constituiau o infracțiune definită în dreptul intern într-o manieră suficient de accesibilă, clară și previzibilă și, în caz afirmativ, dacă pedeapsa care i-a fost aplicată răspundea acelorași exigențe.

Curtea subliniază că o primă întrebare în jurul căreia se formulează argumentele divergente ale părților este aceea de a cunoaște dacă reclamantul se afla sau nu în zona economică exclusivă a României în sensul CNUDM; în fapt, conform răspunsului pe care îl oferă la această întrebare, părțile trag concluzii diferite privind legalitatea condamnării reclamantului. Reclamantul susține că, în ceea ce îl privește, în condițiile inexistenței unui acord între România și Bulgaria pentru delimitarea zonelor lor economice exclusive, România nu putea invoca în mod legitim CNUDM pentru a-și extinde jurisdicția dincolo de 24 de mile marine ale zonei contigue. La rândul său, Guvernul susține că absența stabilirii precise a limitelor zonei nu poate fi asimilată cu inaplicabilitatea pură și simplă, în speță, a dispozițiilor CNUDM și, prin urmare, cu absența totală a zonei economice exclusive române în Marea Neagră. Întrucât reclamantul nu contestă în sine faptul că nava sa se găsea în mare măsură în interiorul zonei de 200 de mile marine de la țărm – chiar dacă, cu certitudine, a rămas dincolo de cele 24 de mile marine ale zonei contigue.

Cu titlu preliminar, Curtea observă că CNUDM a fost ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, publicată în Monitorul Oficial din 21 noiembrie 1996 și, cu acest titlu, face parte din ordinea juridică internă în temeiul art. 11 din Constituția României. În continuare, aceasta arată că părțile nu contestă că, în momentul arestării sale, la 3 mai 2002, reclamantul și nava sa se aflau la o distanță de aproximativ 29 de mile marine în largul coastelor românești, prin urmare, dincolo de zona contiguă românească, și că reclamantul practica pescuitul de rechin în spațiul maritim respectiv În schimb, părțile nu sunt de acord cu privire la interpretarea oferită dispozițiilor CNUDM și legilor române privind zona economică exclusivă și cu privire la consecințele care decurg, în prezenta speță, din inexistența unui acord între România și Bulgaria astfel cum prevăd dispozițiile respective.

Curtea apreciază că nu intră în competența sa să se pronunțe nici asupra interpretării CNUDM sau a legilor române relevante, nici asupra aplicării acestor instrumente de către instanțele române. Prin urmare, nu se poate pronunța asupra întinderii sau existenței unei zone economice exclusive a României în sensul CNUDM și a drepturilor și obligațiilor pe care România le-ar avea în raport cu o astfel de zonă. Astfel, ia act de afirmația Guvernului conform căreia România a decretat unilateral zona sa economică exclusivă în Marea Neagră în 1986 (a se vedea supra , pct. 26 și 54). Curții îi revine exclusiv sarcina de a verifica că dispozițiile dreptului intern, astfel cum sunt interpretate și aplicate de instanțele interne, nu au produs consecințe incompatibile cu Convenția ( Antonyan împotriva Armeniei , nr. 3946/05, pct. 54, 2 octombrie 2012).

În prezenta cauză, Guvernul susține mai întâi că sancționarea penală a faptelor comise de reclamant decurgea în mod direct din art. 57 din CNUDM și, prin urmare, condamnarea acestuia era accesibilă și previzibilă. Curtea constată că totuși condamnarea reclamantului nu a fost întemeiată pe dispoziția respectivă. În aceste circumstanțe, Curtea nu examinează dacă prevederile cuprinse la acest articol răspundeau exigențelor Convenției.

Curtea observă, pe de altă parte, că, pentru a răspunde întrebării ce urmărește să clarifice dacă faptele de care reclamantul era acuzat intrau sub incidența legii penale, instanțele interne au examinat, în primul rând, domeniul de aplicare a art. 9 din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002. În cele din urmă, în privința acestui subiect au ajuns la concluzii total opuse. Judecătoria, după ce a constatat că reclamantul fusese trimis în judecată printr-un rechizitoriu care păstra tăcerea asupra modificărilor aduse de Legea nr. 36/2002, a interpretat art. 9 sus-menționat ca fiind o simplă normă principială, inaplicabilă în practică în absența unui acord între România și Bulgaria și a concluzionat că legea română nu pedepsea faptele comise de reclamant. Instanța și-a fundamentat interpretarea, printre altele, pe diferența de redactare a dispozițiilor interne succesive care reglementau zona economică exclusivă. Astfel, a constatat că, spre deosebire de Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986, care o stabilise la 200 de mile marine, maximum prevăzut de CNUDM, Legea nr. 36/2002 renunțase la determinarea lățimii zonei respective. Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002, se limita să indice că stabilirea întinderii zonei respective se făcea pe bază de acord încheiat între statele vecine în lumina CNUDM, care stabilea la 200 de mile marine lățimea maximă pe care o putea atinge o zonă economică exclusivă. Instanțele superioare care au examinat apelul și recursul au considerat, în mod contrar, că art. 9 nu putea fi o simplă normă principială a cărei aplicare efectivă depindea de încheierea unui acord cu Bulgaria decât în cazul privării de efect a dispozițiilor CNUDM privind zona economică exclusivă. Conform acestora, art. 9 trebuia interpretat ca instituind efectiv o zonă economică exclusivă cu o lățime de 200 de mile marine, acordul care urma a fi încheiat cu Bulgaria trebuind numai să determine limitele între cele două zone economice exclusive. Pe de altă parte, acestea au considerat că, având în vedere poziția navei reclamantului și luând în considerare principiile aplicabile delimitării celor două zone indicate la art. 9 alin. (2), un eventual acord cu Bulgaria ar fi fost în orice caz defavorabil persoanei în cauză. Astfel, au ajuns la concluzia că România avea dreptul de a-și exercita jurisdicția penală în sectorul în care a fost arestat reclamantul și că faptele comise de acesta din urmă intrau sub incidența legii penale române.

În orice sistem juridic, le revine instanțelor interne sarcina de a interpreta dispozițiile de drept penal material pentru a determina, având în vedere structura fiecărei infracțiuni, dacă toate elementele constitutive ale acesteia au fost întrunite. Este vorba în acest caz de o interpretare judiciară căreia Convenția nu i se opune, cu condiția ca rezultatele la care ajung instanțele interne să fie în mod rezonabil previzibile în sensul jurisprudenței Curții.

În prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că reclamantul a fost trimis în judecată în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 142/1986, în timp ce acesta fusese abrogat la 31 ianuarie 2002 prin Legea nr. 36/2002, prin urmare înainte de comiterea faptelor imputate reclamantului. În continuare, constată că art. 9 din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002, în vigoare la momentul faptelor – și pe care instanțele, pentru a examina aspectul vinovăției reclamantului, trebuiau să o substituie din oficiu temeiului legal abrogat reținut în rechizitoriu – nu stabilea cu precizia necesară lățimea zonei economice exclusive române. În plus, determinarea „întinderii” zonei economice exclusive era în mod expres încredințată prin același articol unui acord care trebuia să fie încheiat între România și statele de coastă adiacente sau așezate în fața coastelor românești, printre care Bulgaria. Curtea consideră că o astfel de dispoziție nu putea fi în mod rezonabil considerată de aplicare previzibilă, în absența unui acord încheiat cu Bulgaria sau a oricărui alt element care să poată permite reclamantului să își adapteze comportamentul său. Apreciază că o definiție exactă, dată de dreptul român, a limitelor zonei economice exclusive decretate de România în sensul CNUDM era necesară având în vedere consecințele penale care puteau rezulta în cazul încălcării drepturilor suverane de către orice navă – și în special de către cele ce arborau pavilionul uneia dintre țările vizate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002.

Curtea observă că instanțele care l-au condamnat pe reclamant s-au pronunțat, de asemenea, că și în cazul în care între România și Bulgaria ar fi fost încheiat un acord, acesta nu ar fi fost favorabil reclamantului. Deși este adevărat că instanțele interne sunt mai bine poziționate pentru a interpreta dreptul intern, iar Curtea nu se poate substitui instanțelor interne în aprecierea pe care acestea trebuie să o realizeze în această privință, nu este mai puțin adevărat că instanța europeană păstrează competența de a verifica dacă o astfel de apreciere poate fi în mod rezonabil previzibilă pentru reclamant în raport cu „dreptul” aplicabil, inclusiv dreptul jurisprundețial.

În consecință, Curtea trebuie să aibă în vedere jurisprudența în materie a instanțelor române, cu atât mai mult cu cât interpretarea realizată de instanțele superioare, care au infirmat soluția de achitare pronunțată în primă instanță, s-a îndepărtat într-o manieră vizibilă de la litera art. 9 din legea citată anterior. Or, constată că interpretarea reținută de Tribunalul Constanța și de Curtea de Apel Constanța nu se fundamenta pe nicio jurisprudență internă consacrată. În fapt, documentele transmise de Guvern menționează patru decizii de condamnare, una privindu-l pe reclamant și celelalte cu privire la trei nave care arborau pavilion bulgar interceptate în urma unor incidente identice care au avut loc la 3 și 4 mai 2002. Precum în cauza reclamantului, în cazul celor trei nave, judecătoriile au pronunțat decizii de achitare pentru aceleași motive precum raționamentul de achitare a reclamantului de către Judecătoria Constanța (a se vedea supra, pct. 17) Aceste decizii de achitare au fost infirmate în apel. În afara celor patru cauze, Guvernul nu a transmis nicio altă decizie de condamnare pronunțată pentru fapte similare celor din prezenta cauză, nici de la intrarea în vigoare a Legii nr. 36 2002, nici anterior, sub imperiul Decretului Consiliului de Stat nr. 142/1986. Dimpotrivă, în ceea ce privește aplicarea decretului în cauză, pe baza căruia parchetul a instrumentat cauza reclamantului, exemplele oferite de Guvern sunt decizii de achitare (a se vedea supra, pct. 39).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că nici dispozițiile interne sus-menționate, nici interpretarea pe care au realizat-o instanțele nu au făcut să fie suficient de previzibilă condamnarea reclamantului.

Curtea subliniază, pe de altă parte, anumite contradicții între dispozițiile CNUDM și legislația română, de exemplu în ceea ce privește drepturile și obligațiile statului riveran în materia sancțiunilor în cazul nerespectării legislației sale, în special în ceea ce privește posibilitatea de a aplica o pedeapsă cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 22 și 35). Concluziile la care aceasta a ajuns mai sus în privința caracterului previzibil al condamnării sale (pct. 74) scutesc Curtea de obligația de a examina dacă sancțiunile aplicate reclamantului în considerarea vinovăției sale erau ele însele prevăzute de lege în sensul art. 7 din Convenție.

Prin urmare, Curtea consideră că în prezenta cauză a fost încălcat art. 7 din Convenție. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Potrivit reclamantului, confiscarea navei sale, a uneltelor și a instalațiilor care se găseau la bord prin decizia Tribunalului Constanța din 30 septembrie 2002 reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, formulat astfel: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Guvernul contestă acest argument. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Reclamantul

Potrivit susținerilor reclamantului, confiscarea navei sale și a uneltelor de la bordul acesteia era nelegală, întrucât pescuise într-o zonă care, în opinia sa, nu se afla sub jurisdicția României. b) Guvernul

Cu titlu preliminar, Guvernul subliniază că niciunul dintre argumentele sale formulate în apărare nu poate fi de natură a aduce atingere poziției părții române în cadrul negocierilor cu Bulgaria pentru delimitarea spațiilor maritime în Marea Neagră (a se vedea supra, pct. 24).

În ceea ce privește fondul, Guvernul arată că reclamantul se găsea în zona economică exclusivă a României în sensul CNUDM, zonă care intra în jurisdicția română în materie de conservare și de gestionare a resurselor biologice. Deși este adevărat că negocierile dintre România și Bulgaria în vederea delimitării zonelor lor exclusive nu s-au încheiat, Guvernul apreciază că nu se poate deduce din inexistența unui acord bilateral de delimitare că cele două state nu dețin nicio zonă economică exclusivă. În 1986, astfel cum îi permitea dreptul internațional, statul român a decretat în mod unilateral zona sa economică exclusivă în Marea Neagră, odată cu adoptarea Decretului nr. 142/1986 pentru aplicarea CNUDM în ordinea sa juridică internă. Contrar drepturilor sale asupra spațiului maritim al platoului continental, precizează Guvernul, drepturile României asupra spațiului acoperit de zona sa economică exclusivă nu existau ipso facto și ab initio : acestea au luat naștere prin decretarea unilaterală a respectivei zone economice exclusive în 1986.

Guvernul admite că sancțiunea confiscării reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului. Această ingerință era prevăzută în esență de art. 64 alin. (2) din CNUDM, care permite statului riveran, în acest caz România, să adopte legi care impun o autorizare pentru activitățile de pescuit și să sancționeze nerespectarea reglementărilor naționale. Ulterior, aceasta a fost prevăzută de art. 67 din Legea nr. 192/2001, de Legea nr. 36/2002 și de Ordinul nr. 140 din 26 martie 2002, acte normative a căror obligație de cunoaștere incumba reclamantului, apreciază Guvernul, din moment ce acesta se găsea pe un teritoriu ce intra în jurisdicția României.

În plus, potrivit acestuia, ingerința urmărea un scop legitim, respectiv protejarea zonei economice exclusive a României și conservarea speciilor de plante și de animale din habitatul respectiv.

În cele din urmă, ingerința era proporțională cu scopul urmărit, Guvernul apreciind că aceasta păstra un just echilibru între, pe de o parte, interesele României în calitate de stat riveran – în prezenta speță, acela de a-l trimite pe căpitanul navei în judecată în fața instanțelor naționale, iar sancțiunile pronunțate executate în mod real – și pe de altă parte, cele ale Bulgariei în calitate de stat de pavilion - în prezenta speță, acela de a obține ridicarea măsurii sechestrului asupra navei și echipajului său. Or, conform Guvernului, în niciun moment statul bulgar nu a solicitat ridicarea măsurii sechestrului, deși era singurul împuternicit să o facă, conform art. 73 din CNUDM, și era în mod concret îndreptățit să procedeze astfel întrucât situația navei reclamantului era cunoscută autorităților bulgare. În orice caz, acestea din urmă nu s-au plâns în niciun moment că aplicarea măsurii sechestrului asigurator al navei nu le-a fost notificată. 2. Motivarea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei norme distincte: prima, exprimată în prima teză a primului paragraf și care prezintă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care se regăsește în a doua teză din același paragraf, are în vedere privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, aceasta recunoaște statelor competența, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Cu toate acestea, nu este vorba de norme lipsite de legătură între ele. Cea de a doua și a treia se referă la exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de cea dintâi [a se vedea, printre altele, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 78, CEDO 2006-V, J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44302/02, pct. 52, CEDO 2007-III și Vistiòš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012].

În ceea ce privește confiscarea bunurilor, Curtea a afirmat în mai multe rânduri că o astfel de măsură intră sub incidența celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 [ AGOSI împotriva Regatului Unit , 24 octombrie 1986, pct. 51, seria A nr. 108, Raimondo împotriva Italiei , 22 februarie 1994, pct. 29, seria A nr. 281-A, Butler împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41661/98, CEDO 2002-VI, Yildirim împotriva Italiei (dec.), nr. 38602/02, CEDO 2003-IV, Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei , nr. 75909/01, pct. 129, 20 ianuarie 2009 și Varvara împotriva Italiei , nr. 17475/09, pct. 83, 29 octombrie 2013].

O ingerință în sensul celui de-al doilea paragraf trebuie, în primul rând, să fie prevăzută de lege. În fapt, preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este o noțiune inerentă ansamblului articolelor Convenției ( Amuur împotriva Franței , 25 iunie 1996, pct. 50, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, și Vistiòš ți Perepjolkins , citată anterior, pct. 95).

Curtea reamintește că, prin cuvintele „prevăzute de lege” se înțelege mai întâi că măsura incriminată trebuie să aibă un temei în dreptul intern, însă și ca legea relevantă să răspundă anumitor cerințe în termeni de calitate: aceasta trebuie să fie accesibilă persoanelor în cauză și formulată suficient de precis pentru a le permite – recurgând, la nevoie, la o sfaturile unor experți – să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanțele cauzei consecințele care ar putea rezulta dintr-un act determinat [hotărârile Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1) din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 31, pct. 49, Biserica Mitropolitană a Basarabiei și alții împotriva Moldovei , nr. 45701/99, CEDO 2001-XII, Sanoma Uitgevers B.V. , citată anterior, pct. 81]. Nivelul de precizie al legislației interne – care în niciun caz nu poate să prevadă toate ipotezele – depinde într-o mare măsură de conținutul instrumentului respectiv, de domeniul pe care este menit să îl reglementeze și de statutul celor cărora li se adresează [ Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italie (MC), nr. 38433/09, pct. 142, CEDO 2012].

Ingerința trebuie, de asemenea, să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În cele din urmă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul sau scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, îi revine Curții sarcina de a cerceta dacă echilibrul a fost menținut între cerințele interesului general și interesul individului sau indivizilor în cauză. Astfel, aceasta recunoaște statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare, cât și pentru a hotărî dacă consecințele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză [a se vedea AGOSI , citată anterior, pct. 52, și J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd , citată anterior, pct. 55]. b) Aplicarea în speță

În speță, nimeni nu contestă că reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 confiscarea navei și a instrumentelor care se găseau la bordul acesteia, precum și a încărcăturii. Curtea trebuie astfel să cerceteze dacă privarea de proprietate denunțată se justifica din perspectiva acestei dispoziții.

Curtea a constatat că infracțiunea în considerarea căreia reclamantului i-a fost confiscată nava nu răspundea cerințelor de „legalitate” care decurg din art. 7 deoarece dispozițiile interne care au servit drept temei legal condamnării sale nu erau de aplicare suficient de previzibilă (a se vedea supra, pct. 74). Această concluzie o determină să ia în considerare că ingerința în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului nu îndeplinea în plus condiția similară de legalitate impusă de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Sud Fondi srl și alții , citată anterior, pct. 137 și Varvara , citată anterior, pct. 84 și 85). Prin urmare, a fost încălcată dispoziția cu acest titlu.

Ca urmare a unei astfel de concluzii, Curtea nu mai trebuie să cerceteze dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost respectate în speță și, mai ales, dacă a existat o ruptură a justului echilibru necesar. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Conform art. 41 din Convenție: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciul material și moral

Reclamantul pretinde 30 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit, reprezentând în opinia acestuia valoarea tuturor bunurilor confiscate. Acesta pretinde, de asemenea, o sumă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a procesului împotriva sa și a privării sale de libertate, fără a preciza valoarea acestuia.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a transmis documente justificative pentru suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pretins. Acesta susține că nava reclamantului era într-o stare foarte proastă și că, în consecință, vânzarea sa la licitație publică nu s-a putut realiza în cele din urmă, în lipsa cumpărătorilor la un preț mai ridicat, decât la un preț de 63 milioane ROL, adică aproximativ 25% din valoarea navei, astfel cum permiteau dispozițiile H.G. nr. 514/1999 privind valorificarea bunurilor confiscate de stat. În ceea ce privește prejudiciul moral, consideră că o constatare a încălcării ar reprezenta în sine o reparație echitabilă, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, reclamantul ar putea obține, în temeiul art. 408 C. proc. pen., revizuirea hotărârii de condamnare.

Curtea constată că reclamantul a suferit un prejudiciu material cert, însă observă că acesta nu a depus documente justificative în susținerea pretențiilor sale. Pe de altă parte, consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a încălcărilor constatate ale art. 7 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea decide să acorde reclamantului 6 500 EUR pentru toate prejudiciile plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul nu a formulat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată. Pentru aceste motive , în unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăște că a fost încălcat art. 7 din Convenție; 3. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 4. hotărăște: a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 6 500 EUR (șase mii cinci sute euro) pentru toate prejudiciile, precum și orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament. PREȘEDINTE, Grefier adjunct,