CASE OF BURGHELEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.985/03) împotriva României, prin care un cetățean român, doamna Ilinca Burghelea (

Reclamanta este reprezentată de domnul I. Florescu, avocat în București. Guvernul român (

La 2 aprilie 2007, președintele Secției a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât de asemenea să fie examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Reclamanta s-a născut în anul 1952 și domiciliază în București.

Prin Decretul nr. 326/1985, Consiliul de Stat a autorizat construcția unei hidrocentrale, „Călimănești“, pe râul Siret.

În virtutea unei Hotărâri din 17 septembrie 1991 a comisiei județene Galați pentru aplicarea

În urma studiilor realizate în 1993 și 1994, autoritățile au hotărât, pentru motive tehnice referitoare la costul de investiție, să modifice proiectul inițial și să ocupe o suprafață suplimentară de aproximativ 126 ha de teren aparținând satului Nicorești și unor persoane particulare, cu valoare estimată ca fiind relativ redusă. Prin urmare, în mai 1994 societatea publică H. (

La 20 mai 1994, reclamanta a solicitat primăriei „să autorizeze vânzarea terenului de 0,48 ha“, adică să o pună în posesia acestui teren în perimetrul viitoarei hidrocentrale. În urma acestei cereri, primăria o pune în posesia terenului în perimetrul solicitat și la 30 august 1994 comisia județeană îi eliberează titlul de proprietate aferent.

Rezultă din dosar că, fiind în posesia listei persoanelor care fuseseră împroprietărite cu teren în perimetrul în cauză și care doreau să îl vândă, în iunie 1994 sau martie 1995 societatea H. a defrișat aceste terenuri și le-a inundat. Întemeindu-se pe acordul de principiu al proprietarilor, societatea H. nu a mai procedat la întocmirea declarației de utilitate publică, conform procedurii de expropriere prevăzute de

În cursul anului 1995, reclamanta - care nu locuia în satul Nicorești - a aflat de la locuitorii din Nicorești că terenul său de 0,48 ha a fost defrișat și inundat în cursul lucrărilor realizate de societatea H. Printr-o scrisoare din 10 mai 1995, ea a informat societatea H. că își retrage oferta de vânzare privind terenul său. Prin urmare, în august și noiembrie 1996 și în martie 1998 a cerut societății H. să îi precizeze în ce temei a ocupat aceasta terenul și a solicitat încheierea unui contract de vânzare.

Prin scrisorile din 29 august și din 19 noiembrie 1996 societatea H. a informat-o pe reclamantă că în urma cererii sale din 20 mai 1994 a fost înscrisă pe lista persoanelor „dispuse să vândă“ terenurile necesare construirii hidrocentralei. De asemenea, societatea H. a precizat că vânzarea terenului se va încheia după exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenurilor avute în vedere de

Rezultă din dosar că, la 29 septembrie 1999, 10 proprietari de terenuri inundate, printre care și reclamanta, s-au întâlnit cu reprezentanți ai societății H., dar negocierile privind prețul de vânzare a terenurilor au eșuat: conform

Pe de altă parte, prin „procesele-verbale de negociere“ din 6 august 1997, 2 iulie 1998 și 21 ianuarie 2000, semnate de societatea H. și de mai mulți proprietari de terenuri inundate, părțile au căzut de acord asupra chiriei anuale pentru aceste terenuri (1997-1999). La 21 ianuarie 2000, pentru un hectar de teren forestier chiria a fost stabilită la 2.800.000 ROL și prețul de vânzare la 17.000.000 ROL, pe baza unei note a unui expert tehnic. Rezultă din dosar că reclamanta nu a fost invitată personal să participe la aceste întruniri.

La 1 septembrie 2000, reclamanta a solicitat societății H. încheierea unui contract de închiriere. Deși printr-o scrisoare din 3 octombrie 2000 societatea H. și-a exprimat acordul pentru încheierea acestui contract, părțile nu au luat măsuri concrete în acest sens și nu au ajuns la semnarea unui contract.

Plângeri penale împotriva directorilor societății H.

La 5 octombrie 1999, reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție cu o plângere penală împotriva lui N.E., directorul societății H., pentru tulburare de posesie, abuz în serviciu și ocupare de terenuri agricole, infracțiuni sancționate de

Printr-o Hotărâre definitivă din 15 noiembrie 2002, Tribunalul Galați, reținând că inundarea terenului a avut loc în martie 1995, a respins recursul formulat de reclamantă și a menținut Sentința din 2 septembrie 2002, anterior menționată. De asemenea, în urma unui scurt raționament obiter dicta referitor la posibilitatea reclamantei de a obține o despăgubire corespunzând prețului de vânzare și chiriilor, raționament pe care l-a calificat drept „strict teoretic“, tribunalul a apreciat că litigiul dintre părți era de natură civilă. Contestația în anulare formulată de reclamantă împotriva acestei hotărâri pe motivul ilegalității citației sale a fost respinsă, fără reexaminarea pe fond a dosarului, printr-o Hotărâre din 6 februarie 2003 a Tribunalului Galați.

Acțiunea în revendicare împotriva societății H.

La 26 februarie 2002, în temeiul art. 481 și 998-999 din Codul civil, reclamanta a sesizat judecătoria cu o acțiune în revendicare a terenului de 0,48 ha împotriva societății H. De asemenea, a solicitat ca societatea H. să fie obligată la eliberarea terenului acesteia de construcția pe care o ridicase ilegal, sub sancțiunea unor penalizări pentru fiecare zi de întârziere.

Printr-o Sentință din 9 octombrie 2002, judecătoria a respins acțiunea pe motiv că, terenul fiind deja inundat, reclamanta nu avea drept decât la despăgubiri. Raportându-se la fapte pertinente și la art. 481 citat, a considerat că hidrocentrala era un obiectiv de interes național, deci de utilitate publică conform acestui articol, și că absența plății prealabile de despăgubiri se explica prin oferta de vânzare care a fost făcută reclamantei.

În căile de recurs împotriva acestei sentințe, reclamanta a arătat că după 1989 nu se mai putea realiza nicio naționalizare în baza unei hotărâri administrative (Decretul nr. 326/1985) și, că, pentru ca scrisoarea sa din 20 mai 1994 să poată reprezenta o ofertă de vânzare valabilă, aceasta ar fi trebuit să indice prețul de vânzare. Societatea H. a solicitat tribunalelor desemnarea unui expert pentru stabilirea prețului de vânzare.

Printr-o Hotărâre definitivă din 7 octombrie 2003, Curtea de Apel Galați a respins recursul formulat de reclamantă. Ea a menținut sentința din 9 octombrie 2002 și a adăugat că vânzarea terenului nu s-a putut încheia din cauza lipsei unei legislații care să o autorizeze.

Din informațiile furnizate de societatea H. rezultă că majoritatea proprietarilor au încheiat contracte de vânzare privind terenurile ocupate de hidrocentrală. În 2007 rămăseseră aproximativ 22 de contracte de vânzare de semnat, printre care și cel privind terenul reclamantei, majoritatea proprietarilor în cauză nesemnând contractele, având în vedere necesitatea declanșării unor proceduri de partaj succesoral, al căror cost ar fi depășit prețul de vânzare oferit de societatea H. În devizele din 2007, chiria anuală pentru un hectar de teren forestier se ridica la 1.320 RON și prețul de vânzare la 5.000 RON, adică aproximativ 400 euro (EUR) și, respectiv, 1.500 EUR.

Într-o Sentință definitivă din 30 martie 2007, Tribunalul București a admis o acțiune în pretenții întemeiată pe

Art. 480 și 481 din Codul civil prevăd că proprietatea este dreptul unui individ de a dispune și de a se bucura de un bun în mod exclusiv și absolut, în limitele stabilite de lege, și că orice lipsire de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să fie însoțită de despăgubiri juste prealabile. Art. 998 și 999 din Codul civil indică temeiul acțiunilor în răspundere civilă delictuală, prevăzând obligația de reparare a prejudiciului cauzat altcuiva, chiar prin neglijență sau imprudență.

Dispozițiile relevante din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă a acțiunilor în pretenții sunt descrise în Hotărârea

Art. 346 alin. 3 din CPP prevede că instanța penală nu poate acorda despăgubiri dacă achitarea s-a pronunțat pe motiv că faptele reproșate nu existau sau nu au fost comise de inculpat.

Reclamanta susține că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunurilor sale, pe motiv că autoritățile au achiziționat ilegal terenul său, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate, în special asupra prețului. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:

Guvernul contestă această teză.

Guvernul invocă excepția de neepuizare a căilor de recurs interne de către reclamantă. Susține că aceasta ar fi trebuit să introducă o acțiune în despăgubiri împotriva autorităților pe baza

Reclamanta susține că a sesizat autoritățile prin plângeri penale cu constituire de parte civilă, dându-le astfel ocazia de a examina și latura civilă a dosarului. Adaugă că societatea H. ar fi trebuit să urmeze procedura de expropriere, cu plata prealabilă de despăgubiri. De asemenea, susține că acțiunea în revendicare demarată nu a dus la niciun rezultat.

Curtea apreciază că excepția Guvernului este strâns legată de fondul cererii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel că o va uni cu fondul (a se vedea,

De asemenea, Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident nefondată, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. În plus, arată că nu există niciun motiv de inadmisibilitate. În consecință, declară cererea admisibilă.

Guvernul contestă că a existat o expropriere de fapt în speță. Acesta arată că a existat o promisiune de vânzare din partea reclamantei, care avea valoare de antecontract de vânzare între reclamantă și societatea H., și că societatea H. era dispusă să plătească o chirie până la încheierea vânzării, interzisă la vremea respectivă prin

Reclamanta combate afirmațiile Guvernului. Ea susține că, în conformitate cu

Curtea reiterează că, pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat deposedarea sau exproprierea formală, dar și să privească dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase. Întrucât Convenția vizează protejarea drepturilor „concrete și efective“, este important să se analizeze dacă această situație echivala cu o expropriere de fapt (

Curtea amintește în continuare că art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi și cu precădere, ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: cea de-a doua teză a primului alineat din acest articol nu autorizează privarea de proprietate decât „în condițiile prevăzute de lege“ [

În speță, Curtea observă mai întâi că reclamanta a pierdut dispoziția asupra terenului său începând cu momentul

Pe de altă parte, Curtea observă că, din moment ce vânzarea terenului în cauză a fost interzisă de

În temeiul acestor considerații, în absența unui act formal de expropriere, Curtea apreciază că situația reclamantei nu poate fi considerată „previzibilă“ și corespunzătoare cerinței „principiului securității juridice“. Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (

În ceea ce privește argumentul Guvernului, conform căruia reclamanta ar fi putut să solicite în continuare tribunalelor interne reparația prejudiciului suferit, Curtea observă că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudență fondate pe dreptul comun și că singura sentință definitivă prezentată (paragraful 23 de mai sus) s-a dat după aproximativ 12 ani de la data faptelor în cauză. În plus, trebuie avute în vedere, de asemenea, dispozițiile și practica interne în materie de prescripție (paragraful 25 de mai sus), care fac incertă modalitatea de soluționare a unei asemenea acțiuni introduse la mulți ani de la ocuparea terenului. În orice caz, având în vedere observațiile de mai sus privind lipsa de „previzibilitate“ în care reclamanta sa aflat din vina autorităților, Curtea nu îi poate reproșa acesteia că nu a încercat, după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire, așa cum nu estimează ca fiind oportun să își bazeze raționamentul pe constatarea absenței de reparație în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele,

Prin prisma celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerința litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Această concluzie scutește Curtea de a mai cerceta dacă s-a menținut un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor individuale.

Prin urmare, Curtea respinge excepția neepuizării căilor de recurs interne și hotărăște că s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge în esență de rezultatul plângerilor penale pe care le-a formulat și, în observațiile din 25 martie 2008, de durata pe care o estimează ca fiind excesivă a procedurilor angajate în privința terenului în cauză.

Ținând cont de ansamblul elementelor care se află la dispoziția sa și în măsura în care este competentă pentru a analiza cererile formulate, Curtea nu distinge nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției.

În termenii art. 41 din Convenție,

Având în vedere că terenul său nu îi mai poate fi restituit în natură, reclamanta solicită 190.724,70 EUR reprezentând valoarea - determinată de un expert - a prejudiciului material suferit prin privarea de dreptul de proprietate. Din raportul de expertiză în cauză rezultă că reclamanta l-a împuternicit pe expert să calculeze acest prejudiciu pe baza unei sume lunare de 0,10 USD/m

Asupra cererii de despăgubire materială, Guvernul contestă metoda de calcul a reclamantei, mai ales absența oricărei justificări a valorii de 0,10 USD menționate. El susține că pentru a calcula pierderea de profit a reclamantei trebuie să se ia în calcul faptul că este vorba de un teren forestier, cu plopi, neproductiv sau cu productivitate forestieră redusă. Acesta face

Curtea consideră că singura bază de luat în calcul pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza ocupării ireversibile a terenului în litigiu de către autorități, cu nerespectarea principiului legalității. Curtea ține cont în același timp de imposibilitatea autorităților de a restitui terenul reclamantei și de modalitățile de calculare a prejudiciului material prezentate de părți, pe care este convenabil să le examineze din ipoteza ocupării ireversibile a terenului. Bazânduse pe observațiile părților și hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantei 40.000 EUR cu titlu de daune materiale.

În plus, Curtea estimează că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, generat în special de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea sus-menționată adusă dreptului la respectarea bunurilor, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. În aceste împrejurări, având în vedere toate elementele pe care le deține și hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenție, Curtea acordă 2.000 EUR reclamantei cu titlu de prejudiciu moral.

Prezentând acte doveditoare pentru o parte din suma solicitată, reclamanta solicită 10.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în fața instanțelor interne (onorarii de avocat etc.) și în fața Curții (onorarii expert, cheltuieli de traducere și corespondență etc.)

Guvernul observă că reclamanta nu a furnizat acte doveditoare decât pentru aproximativ 3.151 EUR și majoritatea (în special onorarii de avocat și cheltuieli de traducere) nu sunt suficient de precise pentru a permite stabilirea unei legături de cauzalitate cu cheltuielile pertinente în speță. De asemenea, Guvernul apreciază că valoarea onorariilor de expert de aproximativ 2.762 EUR, deși justificată cu un document, este excesivă în raport cu obiectul expertizei.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care se determină realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În speță, ținând cont de elementele pe care le deține și de criteriile sus-menționate, Curtea estimează ca fiind rezonabilă suma de 1.500 EUR, incluzând toate cheltuielile, pe care o acordă reclamantei.

Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.