CASE OF BINDEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32.297/04) îndreptată împotriva României de către 2 cetățeni ai acestui stat, domnul Viorel Bindea și doamna Maria Magdalena Bindea (

Reclamanții sunt reprezentați de doamna Anișoara Bindea, avocat în București. Guvernul Român este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamanții invocă încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a dreptului lor la respectarea bunurilor, datorită anulării unei decizii definitive care le era favorabilă, în urma recursului în anulare al procurorului general.

La 27 noiembrie 2006, președintele Secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 al Convenției, acesta a decis ca aceeași Cameră să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și asupra fondului cauzei.

Reclamanții s-au născut în anul 1946 și locuiesc la Terasson.

Printr-o hotărâre definitivă din 17 iunie 2002, pronunțată în urma judecării în 3 grade de jurisdicție, Curtea de Apel Brașov a admis cererea prin care reclamanții au revendicat un bun imobil, apreciind că statul a preluat ilegal posesia în anul 1985, bazându-se pe Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri.

La o dată neprecizată, ulterioară datei la care hotărârea menționată a devenit definitivă, procurorul general introduce un recurs în anulare contra hotărârii din 17 iunie 2002, invocând nerespectarea, de către instanțele naționale care au judecat inițial acțiunea în revendicare a reclamanților, a dispozițiilor legilor speciale în materie de proprietate nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Printr-o hotărâre definitivă din 9 martie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul procurorului general și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamanților. Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că instanța de apel a dat o interpretare eronată probelor administrate de părți în dosarul cauzei și a considerat că bunul litigios a fost legal scos din patrimoniul reclamanților în virtutea Decretului nr. 223/1974.

Dispozițiile legale relevante ale cauzei sunt descrise în hotărârile

Reclamanții au susținut că anularea hotărârii definitive a Curții de Apel Brașov din 17 iunie 2002 prin hotărârea din 9 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, garantat prin art. 6 § 1 din Convenție, care dispune:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Aceasta arată, pe de altă parte, că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea îl declară admisibil.

Recunoscând că dreptul la un proces echitabil cuprinde și respectarea principiului securității raporturilor juridice și că această Curte a sancționat deja reexaminarea de către Curtea

Reclamanții susțin că, admițând recursul în anulare al procurorului general, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la o nouă examinare a cauzei și că ea a evaluat, într-o manieră eronată, probele dosarului și faptele litigiului pentru care fuseseră sesizate tribunalele naționale.

În mai multe cauze, abordând o problematică asemănătoare cu cea prezentă în speța de față, Curtea s-a pronunțat în sensul violării art. 6 § 1 din Convenție datorită rejudecării, în urma unui recurs în anulare promovat de procurorul general, a soluției date de o manieră definitivă litigiului (vezi, printre altele,

Examinând prezenta cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să convingă și care să conducă la o concluzie diferită. În special, ea relevă că Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată de procurorul general, a reexaminat cauza și că, printr-o interpretare diferită a probelor existente în dosar, ea a anulat, la data de 9 martie 2004, hotărârea dată în ultimă instanță la 17 iunie 2002 de Curtea de Apel București, care inițial admisese acțiunea în revendicare a bunului imobil litigios.

Prin prisma celor prezentate și a elementelor dosarului, Curtea concluzionează că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei definitive precizate mai sus a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil.

În acest fel, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții invocă o încălcare a dreptului de a le fi respectate bunurile, cu motivarea că admiterea recursului în anulare i-a privat de dreptul lor de proprietate asupra imobilului litigios. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune după cum urmează:

Guvernul contestă că a existat o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea proprietății reclamanților.

Având în vedere legătura existentă între acest capăt de cerere și cel întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție, circumstanțele speței de față, precum și constatarea legată de încălcarea drepturilor reclamanților la securitatea raporturilor juridice (paragrafele 15-17 de mai sus), Curtea declară că prezentul capăt de cerere este admisibil, dar că nu se impune examinarea dacă a avut loc în speță violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis,

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamanții solicită restituirea în natură a bunului imobil litigios și pretind 20.000 euro (EUR) pentru acoperirea pierderilor pe care apreciază că le-au avut și în compensația suferințelor ce au decurs în urma deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis recursul în anulare formulat de procurorul general.

Guvernul înaintează raportul de expertiză care evaluează imobilul la 116.694 EUR. El consideră că o eventuală hotărâre a Curții constatând o încălcare va putea constitui, prin ea însăși, o reparație satisfăcătoare pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit reclamanții.

Curtea reamintește că, în cazul încălcării art. 6 din Convenție, aplicarea principiului

Într-o cauză similară în care a concluzionat doar în sensul încălcării art. 6 § 1, Curtea a constatat că, prin revizuirea prevăzută de art. 322 alin. 9 din Codul de procedură civilă, dreptul român permite restabilirea situației existente înainte ca încălcarea constatată a art. 6 să se fi produs. În virtutea rolului său subsidiar, Curtea a estimat că reclamanții trebuiau să sesizeze jurisdicția internă, conform dispozițiilor sus-menționate (

În schimb, Curtea estimează că reclamanții au suferit un prejudiciu moral prin încălcarea principiului securității raporturilor juridice și, astfel, a dreptului la un proces echitabil. Judecând în echitate, conform art. 41, Curtea acordă în total reclamanților 2.000 EUR cu acest titlu.

Reclamanții nu au solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor de judecată realizate în cadrul procedurilor jurisdicționale interne sau în fața Curții.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că nu este necesară examinarea cererii prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște:

respinge în rest cererea de satisfacție echitabilă.