CASE OF ANDREESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19.452/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Gabriel Andreescu (

Reclamantul a fost reprezentat de doamna Livia Cinteză, avocat în București. Guvernul român (

Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca urmare a condamnării sale sub aspect penal și civil pentru calomnie, precum și de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în condițiile în care a fost condamnat de către instanța de recurs fără a fi audiat, după ce a fost achitat în primă instanță.

La 15 ianuarie 2009, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 29 alin. 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul să fie examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește în București.

Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut în România. El este membru fondator al Comitetului Helsinki Român și a fost inițiatorul mai multor asociații nonguvernamentale care militează pentru drepturile omului. De asemenea, reclamantul este conferențiar universitar, predând Etică și Științe politice, și colaborează în mod constant cu mai multe ziare și publicații.

În timpul regimului comunist, înainte de anul 1989, reclamantul a suportat persecuții, a fost arestat sau i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru că a criticat regimul de atunci în ceea ce privește problema încălcării drepturilor omului, pentru că a acordat interviuri presei occidentale, precum și pentru că a condus acțiuni de protest pașnice, cum ar fi greva foamei.

La 9 decembrie 1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

Dezbaterea politică în jurul acestei legi și al aplicării sale a fost considerabilă, iar acoperirea mediatică a fost și continuă să fie importantă. Reclamantul a fost unul dintre promotorii acestei legi între 1989 și data adoptării acesteia în 1999.

În luna iunie 2000, reclamantul s-a adresat CNSAS solicitând accesul la propriul dosar de informații creat de către fosta Securitate. El nu a primit răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de

În absența unui răspuns la solicitările adresate CNSAS, reclamantul a anunțat o conferință de presă programată pentru data de 20 februarie 2001, în cadrul căreia intenționa să își exprime preocuparea cu privire la lipsa de eficiență practică a procedurilor prevăzute de

În cursul conferinței de presă el a declarat ziariștilor prezenți că este dezamăgit de modul în care este aplicată

Ca răspuns la întrebările ziariștilor cu privire la cauzele lipsei de eficacitate a activității CNSAS, reclamantul a menționat lipsa de profesionalism, indiferența și lenea membrilor Colegiului CNSAS.

Întrebat de ziariști cu privire la îndoielile pe care le-ar putea avea în ceea ce privește independența membrilor CNSAS, el a răspuns că o singură persoană îi inspira neîncredere din cauza presiunilor care au fost exercitate asupra sa în timpul regimului comunist, presiuni având ca scop să îi distrugă rezistența și să o determine să se plieze indicațiilor regimului. Reclamantul l-a nominalizat pe A.P., membru al Colegiului CNSAS, personalitate publică recunoscută în domeniul culturii, fost ministru al culturii și, ulterior, al afacerilor externe. Prezentând motivele pe care își fundamenta bănuielile, reclamantul a precizat că „desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl [A.P.] a colaborat într-un fel cu Securitatea“. Reclamantul a evocat, de asemenea, funcțiile acceptate de către A.P. în unul dintre primele guverne de după 1989, precum și remarcile publice ale acestuia cu privire la „marile dileme morale din spatele dosarelor“ și reticența sa în ceea ce privește deconspirarea poliției politice, manifestată în cursul dezbaterilor publice dedicate acestui subiect.

Evocând episodul Mișcării pentru Meditație Transcendentală și al Grupului de la Păltiniș la care o parte a intelectualității românești, printre care și A.P., s-a afiliat înainte de 1989, suferind represaliile regimului comunist, reclamantul s-a referit la metodele utilizate de poliția politică pentru a distruge rezistența psihică a persoanelor vizate, precum anchete abuzive, amenințări, intimidări, înscenări și hărțuiri. Potrivit reclamantului, persoanele care făcuseră obiectul unor anchete erau puse în situația de a continua să prezinte explicații agenților Securității „cu ocazia unor discuții ulterioare“, fiind astfel determinate să cedeze progresiv presiunilor și să acționeze împotriva propriei conștiințe.

Reclamantul și-a exprimat, în același timp, considerația față de A.P. și înțelegerea față de atitudinea de supunere a acestuia față de fostul regim, persoană „care, fără a fi un erou, nu are un caracter rău“.

Reclamantul a subliniat, la sfârșitul intervenției sale, că nu deține probe care să îi permită să afirme că A.P. cedase efectiv presiunilor Securității, dar că a compărut în fața ziariștilor pentru a-și exprima bănuielile și argumentele aferente, „argumente care nu sunt o probă absolută, ci le așteaptă pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi obținute decât cu colaborarea instituțiilor“.

Partea relevantă a intervenției reclamantului, astfel cum a fost transcrisă de Judecătoria Sectorului 4 București în Sentința acesteia din 13 iulie 2001 (paragraful 31 de mai jos), este următoarea:

Discursul reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică. De exemplu, cotidianul cu difuzare națională „România Liberă“ a titrat în ediția sa din 21 februarie 2001: „Gabriel Andreescu a lansat ieri acuzații grave: [A.P.] este bănuit de a fi colaborat cu fosta Securitate.“

La 27 februarie 2001, A.P. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de insultă și calomnie cu privire la afirmațiile acestuia din cadrul conferinței de presă din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat în același timp daune morale în cuantum de un miliard de lei românești vechi (ROL) și obligarea reclamantului să prezinte scuze în public.

Procedura în fața Judecătoriei Sectorului 4 București

La termenul din 3 iulie 2001, instanța i-a ascultat pe reclamant, pe partea vătămată și pe procuror.

Procurorul a solicitat achitarea, cu motivarea că discursul în litigiu exprima o simplă bănuială, iar nu afirmarea unui fapt determinat și că nu exista niciun element susceptibil să demonstreze că reclamantul a acționat cu intenția de a aduce prejudicii de imagine părții vătămate.

În concluziile depuse în scris, reclamantul a făcut referire, între altele, la o declarație manuscrisă a lui A. P. din 19 mai 1982. Conform reclamantului, conținutul acestei declarații întărea bănuielile sale conform cărora A. P. a putut ceda presiunilor Securității, oferind acesteia informații de natură să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale unor terți, precum libertatea de exprimare și cea de asociere. Reclamantul se baza pe următorul pasaj din scrisoare:

În concluziile scrise, reclamantul susținea că faptul de a dezvălui asemenea informații și de a-și exprima dezacordul întro declarație făcută în fața unui reprezentant al fostului regim reprezenta o atitudine dacă nu de colaborare cu regimul, cel puțin de compromis, deoarece o asemenea atitudine era „o invitație la reprimarea organizatorilor“ acestor reuniuni. În această privință, reclamantul considera că declarația lui A. P. din 19 mai 1982 era o dovadă de natură să îi întărească îndoielile, cu atât mai mult cu cât

Reclamantul a indicat, de asemenea, două persoane membre ale GDS, și anume R. S. și D. P., care și-au exprimat cu ocazia discuțiilor pe care le-au avut bănuielile în ceea ce îl privește pe A.P.

Reclamantul a precizat, în plus, că, în virtutea dreptului la libertatea de exprimare, avea dreptul de a aprecia fapte evidente, dar și aparențe.

Din concluziile scrise ale reclamantului rezultă că, la 15 mai 2001, adversarul său, A. P., a fost audiat de instanță cu privire la declarația din 19 mai 1982. Cu privire la acest subiect, A. P. a declarat că a fost constrâns de către Securitate să facă declarația incriminată și că aceasta privea cetățeni elvețieni care au participat la conferință, iar nu participanții români.

În fine, reclamantul a subliniat că, exprimându-și îndoielile în ceea ce privește integritatea lui A. P., el a înțeles mereu că A. P. pur și simplu a dat dovadă de slăbiciune în fața presiunilor Securității și că acesta nu a acționat niciodată cu scopul de a face rău sau de a obține privilegii din partea regimului. Reclamantul concluziona că „afirmația conform căreia o persoană nu este un erou nu ar putea fi considerată o calomnie“.

În cadrul audierilor, A. P. a prezentat instanței un certificat emis de CNSAS, al cărui membru era, datat 12 iunie 2001, atestând că nu a colaborat cu Securitatea. De asemenea, a depus la dosar o declarație extrajudiciară dată de D. P., datată 22 iunie 2001, în care acesta din urmă declara că nu a afirmat niciodată că A. P. a colaborat cu fosta Securitate, că nu a avut discuții cu reclamantul în acest sens și că nu susține nimic din ceea ce reclamantul a afirmat în ceea ce îl privește.

Sentința din 13 iulie 2001 a Judecătoriei Sectorului 4 București

Printr-o sentință din 13 iulie 2001, Judecătoria Sectorului 4 București a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea că elementele materiale și intenționale ale infracțiunilor de care era acuzat acesta nu erau reunite în speță, și a respins pretențiile civile ale părții vătămate.

Referindu-se la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de acces la informațiile de interes public și la dreptul la protejarea demnității terților, astfel cum sunt garantate de

Apoi, instanța a estimat că se putea deduce din discursul reclamantului că acesta a reproșat părții vătămate că ar fi colaborat cu fosta Securitate.

Instanța a constatat mai întâi interesul publicului de a discuta despre acest subiect, ținând cont de calitatea de persoană publică, învestită cu funcții oficiale, a lui A. P., printre care în special cea de membru al CNSAS. Interesul public era accentuat în mod particular în ceea ce privește condițiile impuse de lege pentru a deveni membru al Colegiului CNSAS, mai ales condiția de a nu fi făcut parte din structurile Securității și de a nu fi fost colaborator al acesteia. Cu privire la acest aspect, instanța a subliniat că reclamantul a exprimat opiniile în litigiu în cadrul unei dezbateri de interes public ale cărei implicații erau mai largi și priveau eficacitatea CNSAS și a procedurilor prevăzute de

Instanța a reținut că reclamantul a acționat cu bunăcredință, deoarece el nu a exprimat niciodată certitudinea că partea civilă a colaborat cu Securitatea, ci doar bănuielile sale în acest sens, bazate pe anumite indicii de natură să dea naștere la asemenea îndoieli. Instanța a reținut că reclamantul a insistat mereu asupra subiectivității demersului său și asupra absenței unor probe certe, avertizând astfel membrii publicului și invitându-i să aprecieze personal indiciile existente.

De altfel, în ceea ce privește certificatul atestând că A. P. nu a colaborat cu fosta Securitate, instanța a stabilit că acest document putea într-adevăr să nu elimine îndoielile reclamantului, dat fiind contextul în care au fost enunțate îndoielile, și anume o critică a CNSAS și a eficacității acestuia, ceea ce implica în egală măsură a pune sub semnul întrebării dovezile eliberate de CNSAS însuși.

Instanța a concluzionat după cum urmează:

Respingând capătul de cerere cu privire la plata de daune morale, cu motivarea că reclamantul nu a comis nicio faptă ilicită, ci doar și-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare garantat de

Recursul părții vătămate la Tribunalul București

Partea civilă a introdus recurs în fața Tribunalului București împotriva Sentinței din 13 iulie 2001.

În același timp, Parchetul a introdus recurs, cu motivarea că cheltuielile de judecată ar fi trebuit reținute în sarcina părții care a pierdut.

La prima înfățișare din 1 octombrie 2001, Tribunalul București a dispus amânarea judecării cauzei pentru o dată ulterioară, în vederea comunicării motivelor de recurs către reclamant.

La 15 octombrie 2001, Tribunalul a deschis dezbaterile cu privire la recursurile formulate de A.P. și Parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat menținerea achitării reclamantului și respingerea recursului părții civile ca nefondat.

Instanța a ascultat pledoariile avocaților reclamantului și adversarului său. Reclamantul, care era prezent la dezbateri, nu a fost audiat personal de către Tribunalul București.

Printr-o decizie din 29 octombrie 2001, Tribunalul București a admis recursul introdus de A. P. și l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL și la daune morale în cuantum de 50.000.000 ROL către partea vătămată.

Instanța a stabilit că reclamantul nu a putut demonstra veridicitatea afirmațiilor sale conform cărora A. P. a colaborat cu fosta Securitate, în timp ce Certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta că A. P. nu a colaborat. Tribunalul București nu a făcut nicio referire la considerentele reținute de Judecătorie în favoarea achitării reclamantului. Tribunalul a utilizat termenii următori:

La 19 februarie 2002, reclamantul a plătit amenda penală. La 5 august 2002, reclamantul a plătit avocatului lui A.P. suma stabilită cu titlu de daune morale.

Dispozițiile

În ceea ce privește accesul la dosarele aparținând serviciilor secrete și deconspirarea fostei poliții politice, reglementarea internă pertinentă, și anume

Dispozițiile relevante ale

Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituțională română a declarat neconstituțională legea de abrogare a

Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000-31 mai 2002, publicat în 2002, în temeiul

Acest prim raport menționa că Serviciul Român de Informații a transmis către CNSAS, în perioada menționată mai sus, 3.573 de dosare individuale. Serviciul de Informații Externe a predat 65 de dosare, iar tribunalele militare 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS cuprindeau în total 3.652 de dosare individuale.

Conform ultimului raport anual al CNSAS din 2008, Serviciul Român de Informații a predat în 2007 către CNSAS 15.500 de dosare. În același an, Ministerul Justiției a transmis, de asemenea, 109.907 dosare arhivate anterior în arhivele tribunalelor militare din București, Timișoara, Iași și Cluj.

Reclamantul se plânge de faptul că prin condamnarea sa penală din 29 octombrie 2001 de către Tribunalul București, fără a fi audiat personal, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenție, redactat după cum urmează în partea sa relevantă:

Guvernul contestă această teză.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul arată că, contrar dispozițiilor

Guvernul consideră că, examinând acuzațiile penale aduse reclamantului, instanțele naționale au respectat întru totul garanțiile de independență, imparțialitate, publicitate și egalitate a armelor. În această privință, el subliniază că, în speță, reclamantul a fost audiat de către Judecătorie, declarația sa aflându-se la dosar. De altfel, avocatul său a pus concluzii în apărare în cadrul procedurii de recurs. Mai mult, reclamantul a avut posibilitatea de a depune la dosar mijloacele de probă pe care le considera pertinente pentru a-și susține cauza. De altfel, reclamantul nu a solicitat în cadrul procedurii de recurs prezentarea de probe noi.

Guvernul subliniază apoi că Tribunalul București s-a raliat în decizia sa interpretării probelor și motivării Judecătoriei. Tribunalul nu a făcut decât să recalifice drept calomniatoare afirmațiile imputate reclamantului. Guvernul observă, de asemenea, că Tribunalul nu și-a motivat decizia doar sau într-o măsură determinantă pe declarația reclamantului, ci pe ansamblul probelor din dosar.

Mai mult, Guvernul amintește că, potrivit jurisprudenței Curții, le revine în principal instanțelor naționale să aprecieze probele strânse de către acestea și relevanța acelora pe care le propun inculpații, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie analizat ținând cont de ansamblul acesteia. Guvernul atrage atenția asupra ultimelor modificări ale CPP care obligă instanțele de recurs să îl audieze pe inculpat.

Aprecierea Curții

Curtea amintește că modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în cadrul căilor de atac depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; este necesar să se țină cont de ansamblul procedurii interne și de rolul care revine instanțelor în căile de atac în ordinea juridică națională. În cazul în care o audiere a avut loc în fața instanței de fond, absența dezbaterilor publice în căile de atac se poate justifica prin particularitățile procedurii în discuție, având în vedere natura sistemului intern al căilor de atac, întinderea atribuțiilor instanței care statuează asupra căilor de atac, modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate și protejate în fața acesteia și, mai ales, natura problemelor pe care instanța din căile de atac trebuie să le soluționeze (

În fața unei instanțe învestite cu soluționarea căilor de atac, având plenitudine de jurisdicție, art. 6 din Convenție nu garantează în mod obligatoriu dreptul la o audiere publică și nici, în cazul în care o asemenea audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri (

În schimb, Curtea a stabilit că, atunci când o instanță din căile de atac trebuie să se pronunțe într-o speță asupra aspectelor de fapt și de drept deduse judecății și să analizeze în ansamblul speței problema vinovăției sau nevinovăției inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declarațiilor făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată infracțiune (

În speță, Curtea observă mai întâi că nicio parte nu contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Tribunalul București fără a fi audiat personal (paragraful 43 de mai sus). Astfel, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 din Convenție, este necesară examinarea atribuțiilor Tribunalului și natura problemelor pe care trebuia să le soluționeze.

Curtea amintește că în speță întinderea atribuțiilor Tribunalului București, în calitatea sa de instanță de recurs, este stabilită în art. 385

În speță, Curtea observă că, după ce a infirmat achitarea pronunțată în primă instanță, Tribunalul București a statuat asupra fondului acuzațiilor aduse reclamantului, declarându-l vinovat de calomnie, fără a-l fi audiat personal, deși acesta era prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezultă din dosarul instanței, instanța a omis în același timp să îi ofere cuvântul la finalul dezbaterilor (

Curtea observă că, în speță, Guvernul nu susține că a existat o renunțare a reclamantului la dreptul său de a fi audiat în persoană (

În acest context, Curtea estimează că faptul că reclamantul a fost audiat de Judecătorie nu exonera Tribunalul de obligația de a-l audia, cu atât mai mult cu cât Judecătoria a dispus achitarea acestuia. În plus, Curtea accentuează că nu i s-ar putea reproșa reclamantului o lipsă de interes pentru proces, în condițiile în care acesta a asistat la înfățișările de la Judecătorie, în fața căreia și-a susținut personal cauza, precum și la cele de la Tribunal [a se vedea paragrafele 22 și 43 de mai sus și, a contrario,

Astfel, Curtea apreciază că condamnarea reclamantului, pronunțată fără ca acesta să fie audiat personal și, mai ales, după achitarea de către Judecătorie (a se vedea, printre altele,

Reclamantul susține că condamnarea sa penală și civilă prin Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului București reprezintă o ingerință disproporționată în libertatea sa de exprimare, ce nu era necesară într-o societate democratică. El invocă art. 10 din Convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul contestă această teză.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul consideră că condamnarea sa penală și civilă pentru calomnie constituie o ingerință în libertatea sa de exprimare, ingerință care nu răspunde unei nevoi sociale imperioase. El susține că și-a exercitat în mod legitim dreptul la libertatea de exprimare prin pronunțarea discursului incriminat, exprimând o apreciere subiectivă a faptelor și aparențelor, formulând judecăți de valoare, iar nu certitudini în ceea ce privește poziția lui A.P. cu privire la deconspirarea fostei poliții politice și având o bază factuală suficientă. Reclamantul arată în acest sens că discursul său a fost decent și de bună-credință.

Reclamantul consideră apoi că motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința nu erau pertinente și suficiente. Astfel, el remarcă faptul că Tribunalul București și-a bazat decizia pe funcția publică a lui A.P., membru al Colegiului CNSAS și secretar de stat. Or, conform reclamantului, acest statut însuși permitea o critică mai largă la adresa lui A.P. De asemenea, reclamantul subliniază interesul public extrem de accentuat pentru dezbaterea care privea condițiile impuse de lege pentru a deveni membru al CNSAS și respectarea acestor exigențe de către membrii acestui colegiu. Reclamantul susține că afirmațiile sale plecau de la faptul demonstrat că, uneori, instituțiile statului au pronunțat decizii contrare legii. El consideră că faptul că afirmațiile sale au fost reluate în mod trunchiat de către presă nu poate antrena răspunderea sa civilă și penală.

În sfârșit, reclamantul subliniază că suma pe care a trebuit să o plătească lui A.P. cu titlu de daune morale, cumulată cu amenda penală, reprezenta, la momentul faptelor, de peste 30 de ori salariul lunar minim.

Guvernul admite că Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului București ar putea fi interpretată drept o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuși, el consideră că este vorba despre o ingerință prevăzută de lege, și anume

În ceea ce privește necesitatea acestei ingerințe într-o societate democratică, Guvernul remarcă mai întâi că afirmațiile incriminate ale reclamantului au fost făcute cu ocazia unei conferințe de presă și că au fost reluate de mai multe ziare. El estimează că discursul reclamantului avea un caracter tendențios, în condițiile în care acesta cunoștea realitatea verificărilor la care A.P. a fost supus pentru a accede în funcțiile deținute. În plus, Guvernul remarcă faptul că, deși reclamantul l-a indicat pe D. P. pentru a dovedi unele dintre afirmațiile sale, acesta din urmă a negat aceste susțineri într-o declarație extrajudiciară depusă la dosar de către A.P.

Guvernul apreciază apoi că afirmațiile reclamantului, în ansamblul lor, cuprindeau imputări de fapt, lipsite de orice bază factuală. În această privință, el amintește că, așa cum a reținut de altfel chiar Judecătoria, discursul reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică, de natură să lezeze demnitatea, prestigiul și dreptul la imagine al lui A. P. Or, în măsura în care reclamantul a depășit limitele criticii admisibile față de funcționarii publici, Guvernul opinează că marja de apreciere de care dispun statele nu a fost depășită. El estimează, de asemenea, că motivele invocate de instanțele naționale erau pertinente și suficiente în sensul art. 10 alin. 2. În plus, Guvernul arată că reclamantul a fost condamnat la plata unor sume puțin importante în raport cu cele reținute în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertății de exprimare.

Aprecierea Curții

Curtea estimează că condamnarea care face obiectul cauzei reprezintă o „ingerință“ în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Această imixtiune încalcă art. 10 din Convenție, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege“, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în art. 10 alin. 2 și este „necesară, într-o societate democratică“ pentru a le atinge.

Curtea observă că Tribunalul București s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe

Curtea observă că ingerința în litigiu urmărea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Convenție, și anume protecția reputației altora, în speță cea a domnului A. P., cunoscut drept om de cultură, fost ministru al culturii și al afacerilor externe și fost membru al Colegiului CNSAS.

Curții îi mai rămâne să verifice dacă această ingerință era „necesară“ într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. Ea trimite în această privință la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa în materie [a se vedea, printre numeroase altele,

În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanțelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 din Convenție hotărârile pe care acestea leau pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună-credință, cu grijă și în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerința în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmațiilor imputate reclamantului și a contextului în care acesta le-a emis (

În special, Curții îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autoritățile naționale pentru a justifica ingerința apăreau drept „pertinente și suficiente“ și dacă măsura incriminată era „proporțională cu scopurile legitime urmărite“ (

Curtea trebuie, de altfel, să verifice dacă autoritățile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenție, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputația persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție (Chauvy

În speță, remarcând calitatea de publicist al reclamantului, fără ca jurnalismul să fie profesia sa, și calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea amintește că datorită „îndatoririlor și responsabilităților“ inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 din Convenție persoanelor care, cum este și cazul reclamantului, se angajează într-o dezbatere publică este subordonată condiției ca reclamantul să acționeze cu bună-credință astfel încât să ofere informații exacte și credibile (

Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul București a considerat că, prin afirmațiile făcute cu ocazia unei conferințe de presă, reclamantul l-a expus pe A. P. disprețului public și unor posibile sancțiuni, ținând cont de funcțiile deținute de acesta. Este necesar deci să se examineze, având în vedere principiile menționate mai sus, dacă motivele invocate de Tribunalul București pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau „pertinente și suficiente“.

Curtea amintește în această privință că art. 10 alin. 2 din Convenție nu permite în niciun fel restricții aduse libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general [

Curtea evidențiază în principal că discursul incriminat al reclamantului se înscria în contextul special al unei dezbateri de ordin național privind o temă de interes general și extrem de sensibilă. Acesta privea aplicarea

Curtea amintește că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice se expun cu bună știință unui control atent al faptelor și gesturilor lor, precum oamenii politici (

Este necesar apoi să se amintească jurisprudența bine stabilită în acest moment a Curții, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenței unei „nevoi sociale imperioase“ de natură să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstrații a exactității lor [

În speță, atunci când se examinează afirmațiile litigioase în lumina discursului reclamantului în ansamblul său, suntem în prezența unui amestec de judecăți de valoare și a anumitor elemente factuale.

Curtea constată că reclamantul a avertizat publicul asupra faptului că el doar exprima anumite îndoieli, că făcea o apreciere subiectivă a faptelor și aparențelor cu privire la poziția lui A.P. în ceea ce privește problema deconspirării fostei poliții politice. Afirmațiile făcute nu erau prezentate ca fiind certitudini (

Mai mult, Curtea constată că este vorba despre niște afirmații orale pronunțate cu ocazia unei conferințe de presă, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage (a se vedea,

Curtea apreciază apoi că buna-credință a reclamantului este de asemenea dovedită de participarea sa la procedura penală îndreptată împotriva sa (

Acestea fiind spuse, este esențial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare și libertatea dezbaterilor, ca, într-o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă (

În aceste condiții nu s-ar putea afirma că Tribunalul București a oferit motive „pertinente și suficiente“ pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere reputației lui A.P. și pentru a-l condamna.

În ceea ce privește caracterul proporțional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea amintește că natura și severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (

În această privință trebuie amintit că dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertății de exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protecție adecvată reputației indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă și formatorii de opinie să își îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relațiile personalităților publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor.

Având în vedere cele de mai sus, și, în special, importanța dezbaterii de interes general în cadrul căreia se înscriau afirmațiile respective, Curtea consideră că ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speță, justificată de motive pertinente și suficiente. Astfel, ingerința nu ar putea fi considerată proporțională și deci „necesară într-o societate democratică“ în sensul art. 10 din Convenție.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul a solicitat 5.500 RON cu titlu de prejudiciu material, sumă care reprezintă cuantumul amenzii penale și al daunelor morale plătite părții vătămate ca urmare a condamnării. El consideră că această sumă ar trebui reevaluată luând în considerare evoluția salariului mediu între data plății acestor sume (2002) și anul 2009. El a solicitat, de asemenea, 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a susținut că sumele plătite de către reclamant ca urmare a condamnării sale trebuie reevaluate ținând cont de metodele Institutului Național de Statistică. Astfel, el a estimat că sumele reactualizate se ridică la 2.222 EUR. Acesta a susținut, de asemenea, că legătura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat și suma solicitată sub acest aspect nu a fost dovedită și că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant.

Curtea observă că baza care trebuie reținută pentru acordarea unei reparații echitabile rezidă, în speță, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă și în ingerința disproporționată în dreptul său la libertatea de exprimare, ca urmare a condamnării sale pentru calomnie.

Mai mult, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând în echitate, astfel cum dispune art. 41 din Convenție, acordă reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamantul a solicitat în același timp 38 EUR pentru costurile și cheltuielile implicate de procedurile interne și 5.000 RON, aproximativ 1.180 EUR, pentru cele din fața Curții. El a transmis documente justificative pentru o parte dintre aceste sume.

Guvernul a remarcat că reclamantul nu a transmis Curții niciun document justificativ cu privire la suma de 5.000 RON.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține restituirea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestora. În speță, ținând cont de documentele aflate la dispoziția sa, precum și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.180 EUR, care include toate costurile și cheltuielile, și o acordă reclamantului.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție;

hotărăște că a existat o încălcare a art. 10 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul pretențiilor.