CASE OF BOTA v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 16.382/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Pompiliu Bota (

Guvernul român (

La data de 13 septembrie 2007, Curtea a declarat cererea inadmisibilă în parte și a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe dispozițiile art. 6 § 1 (dreptul de acces la un tribunal ca urmare a anulării pe calea „recursului în anulare“ a unor decizii definitive, favorabile reclamantului), pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și pe dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, analizarea simultană a admisibilității și a temeiniciei cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1954 și locuiește în Orăștie. La data faptelor din prezenta cauză, acesta era asociat unic și administrator al S., o societate cu răspundere limitată.

Prin

La data de 5 mai 1996, reclamantul a distrus prin ardere țigaretele netimbrate pe care le mai avea în stoc. În procesul-verbal întocmit în acest sens el a precizat că valoarea mărfii distruse era de 130.855.637 lei și că această sumă urma să fie înregistrată în documentele contabile ale societății la capitolul pierderi și cheltuieli. Reclamantul a refuzat să plătească la stat suma de 23.553.582 lei cu titlu de TVA aferentă valorii mărfii distruse.

În perioada cuprinsă între 25 și 27 noiembrie 1996, societatea S. a fost supusă unui control fiscal de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat. Prin Procesul-verbal din data de 12 februarie 1997, încheiat ca urmare a verificării evidenței contabile a societății S., Direcția Generală a Finanțelor a constatat, printre altele, că reclamantul dedusese TVA aferentă cantității de țigarete distruse. Aceasta a constatat că faptele imputate reclamantului, inclusiv cea de mai sus, constituiau contravenție sancționată de

La data de 12 martie 1997, la ora 22,00, la sediul societății S. a avut loc o percheziție, prilej cu care au fost confiscate de poliție mai multe pachete de țigarete neînregistrate. Localurile societății S. au fost sigilate. În aceeași zi, reclamantul a distrus sigiliile, considerându-le aplicate ilegal.

La data de 22 ianuarie 1998, reclamantul a fost reținut, iar la data de 23 ianuarie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus arestarea preventivă a acestuia. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 1 aprilie 1998.

Prin rechizitoriul din data de 18 februarie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru infracțiunile de evaziune fiscală, fals intelectual și uz de fals, precum și pentru distrugere de sigilii, infracțiuni sancționate de

Prin Sentința din 27 mai 1999, Judecătoria Orăștie l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru distrugere de sigilii și de 6 luni închisoare pentru fals, achitându-l însă cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală, cu motivarea că, în cauză, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Instanța a reținut că omisiunea din partea reclamantului de a înregistra în contabilitate sumele în cauză nu s-a produs cu intenția de a aduce prejudiciu societății și că, prin urmare, aceste fapte puteau fi calificate drept contravenție, în sensul

Direcția Generală a Finanțelor, care într-o primă fază se constituise parte civilă, a renunțat la pretenții, susținând că

Părțile au declarat apel împotriva hotărârii. Parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru toate infracțiunile reținute în rechizitoriu, estimând că probele din dosar îi dovedeau vinovăția. Prin Decizia din 22 decembrie 1999, Tribunalul Hunedoara a respins apelul procurorului, dar a admis apelul reclamantului, pe care l-a achitat și cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals și de distrugere de sigilii. Instanța a apreciat că infracțiunea de fals nu a fost dovedită și că societății i s-au aplicat sigilii în mod ilegal, în virtutea faptului că această măsură nu fusese dispusă de Parchet și că demersul nu constituia o măsură asigurătorie.

Judecând recursul introdus de Parchet, care solicita din nou condamnarea reclamantului pentru toate capetele de acuzare, Curtea de Apel Alba Iulia a menținut hotărârea atacată, prin Decizia definitivă din 25 mai 2000.

În anul 2000, în baza

Prin Hotărârea din 1 noiembrie 2000, tribunalul a admis parțial acțiunea reclamantului și a condamnat Ministerul Finanțelor la plata către acesta a sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

Ca urmare a apelului și recursului promovate de Ministerului Finanțelor, de Parchet și de către reclamant, această hotărâre a fost menținută printr-o decizie definitivă a Curții de Apel Alba Iulia din 7 martie 2001 și printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție din 28 noiembrie 2001.

Din informațiile furnizate de părți reiese că nu s-a efectuat plata sumei menționate mai sus către reclamant.

În anul 2002, procurorul general al României a introdus în fața Curții Supreme de Justiție două recursuri extraordinare (în anulare), unul împotriva hotărârii definitive a Curții de Apel Alba Iulia din data de 25 mai 2000 și celălalt împotriva Hotărârii irevocabile a Curții Supreme de Justiție din 28 noiembrie 2001.

Recursul în anulare împotriva hotărârii de achitare

În recursul în anulare promovat împotriva Hotărârii din 25 mai 2000, procurorul general considera că achitarea reclamantului pentru infracțiunile de evaziune fiscală era contrară legii. Acesta susținea că fapta reclamantului de a înscrie suma de 130.855.637 lei în cadrul cheltuielilor deductibile, precum și neplata TVA constituiau infracțiunea prevăzută de

Dezbaterile au avut loc la data de 10 decembrie 2002.

Prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis parțial recursul în anulare și a casat deciziile instanțelor inferioare în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală legată de înscrierea sumei de 130.855.637 lei în documentele contabile și neplata impozitelor aferente. Curtea Supremă de Justiție a reținut că reclamantul s-a sustras cu rea-credință de la plata obligațiilor fiscale, modificând baza de impozitare. Or, aceste fapte constituiau infracțiunea de evaziune fiscală, sancționată de

Recursul în anulare împotriva hotărârii de dezdăunare

Prin Hotărârea din 3 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat deciziile instanțelor inferioare și a respins acțiunea de despăgubire a reclamantului, motivând că acesta a fost condamnat penal prin Hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție din 21 ianuarie 2003.

Reclamantul susține că anularea pe calea recursului extraordinar a hotărârilor definitive din 25 mai 2000 și 28 noiembrie 2001 a încălcat dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este acesta prevăzut în art. 6 § 1 din Convenție, care dispune astfel:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul estimează că admițând primul recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție nu a încălcat principiul securității raporturilor juridice, în măsura în care această curte nu a făcut decât să îndrepte o greșită aplicare a legii de către instanțele inferioare. În opinia sa, aplicarea acestui principiu trebuie să fie mai nuanțată în materie penală, rolul Curții Supreme de Justiție fiind, pe de o parte, să se asigure că orice persoană care a comis o infracțiune este pedepsită și, pe de altă parte, să permită justiției să remedieze erorile judiciare.

Guvernul reamintește că însuși Comitetul Miniștrilor este cel care a recomandat statelor membre să instituie proceduri în sistemele lor judiciare de natură să permită reexaminarea unei cauze ori redeschiderea unei proceduri [Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului].

În continuare, Guvernul afirmă că, spre deosebire de

În fine, acesta informează Curtea că instituția „recursului în anulare“ a fost abrogată din

Reclamantul atrage atenția că, drept urmare a admiterii recursului în anulare, deciziile anterioare au fost anulate, principiile enunțate în jurisprudența Curții fiind încălcate.

Guvernul își reiterează argumentele invocate în cazuri similare privind recursul în anulare. În particular, precizează că instanța supremă a admis recursul în anulare, motivând prin necesitatea de a păstra legalitatea, dat fiind că, drept urmare a condamnării sale prin hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție, reclamantul nu mai avea dreptul de a primi despăgubiri. Guvernul estimează totodată că instanța de la Strasbourg nu ar putea cenzura interpretarea legii, realizată de către instanțele interne (

Reclamantul estimează că, anulând decizia definitivă prin care i se acorda o reparație, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (

Curtea reamintește, de asemenea, că exigența securității juridice nu este absolută, simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală fiind deci, la prima vedere, compatibilă cu Convenția, inclusiv cu garanțiile decurgând din art. 6. Ar putea părea totuși, față de circumstanțele concrete ale unei cauze, că maniera concretă în care a fost utilizată această posibilitate a adus atingere înseși substanței procesului echitabil. Curtea trebuie anume să cerceteze în fiecare speță dacă autoritățile s-au folosit de puterea lor de a declanșa și de a institui o procedură de control, menținând, pe cât posibil, justul echilibru între interesele individului și necesitatea de a garanta eficacitatea justiției penale (

În particular, trebuie ținut cont în acest context de consecințele pe care redeschiderea și procedura subsecventă le-au avut pentru situația reclamantului și de la cine emană cererea de redeschidere, de motivele pentru care instanțele au anulat hotărârea judecătorească definitivă, dacă procedura a respectat legislația internă, de existența în reglementarea internă și aplicarea în speță a unor garanții spre a evita ca autoritățile interne să abuzeze de această procedură și de oricare alte circumstanțe pertinente în speță (

Curtea reține mai întâi că deciziile luate de instanțele inferioare nu par a fi arbitrare, toate acuzațiile împotriva reclamantului fiind examinate prin prisma elementelor de probă administrate în cauză.

În mod concret, procurorul își fondase rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului pe dispozițiile

Mai mult, Curtea constată că parcursul ales de autorități pentru a casa hotărârea definitivă nu era deschis părților în mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces în fața instanțelor ordinare. Intervenția sa ridică astfel probleme în ceea ce privește respectarea principiului egalității armelor.

Contrar poziției Guvernului, Curtea consideră de altfel că limitarea la o perioadă de un an a posibilității de a introduce un recurs în anulare nu schimbă cu nimic situația în speță și nici cu privire la insuficiențele acestei căi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (

De asemenea, faptul că o singură parte din hotărârea definitivă fusese desființată nu prezintă importanță în cauză, în măsura în care situația reclamantului, achitat prin hotărâre definitivă și condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrăutățit după respectivul recurs.

Curtea conchide așadar că, în circumstanțele cauzei, casarea deciziei definitive nu este justificată, iar promovarea recursului în anulare nu reprezintă decât un apel deghizat, care nu a menținut justul echilibru între interesele aflate în joc (

În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție asupra acestui aspect.

Curtea a soluționat - în mai multe rânduri - cauze ce ridicau chestiuni similare și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (a se vedea, printre altele,

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător susceptibil de a conduce la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, Hotărârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremă de Justiție statuase, în ultimă instanță, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administrației, a fost anulată ca urmare a intervenției procurorului general, care nu era parte în procedura civilă.

Față de cele de mai sus și văzând probele din dosar, Curtea conchide că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.

În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, în această privință.

Reclamantul se mai plânge de atingerea adusă dreptului său vizând respectarea bunurilor sale, ca urmare a anulării Hotărârii din 28 noiembrie 2001, prin care i se acordau despăgubiri pentru perioada de detenție. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Guvernul argumentează faptul că procurorul general a introdus în mod îndreptățit acest al doilea recurs în anulare și că instanța supremă l-a admis, ținând seama de condamnarea reclamantului prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003, consecință a primului recurs în anulare care îl priva de dreptul de a primi despăgubiri pentru detenție. Acesta mai precizează că ingerința suferită de reclamant era prevăzută de lege și avea un scop legitim, față de care se afla în raport de proporționalitate.

La rândul său, reclamantul consideră că prin anularea Hotărârii din 28 noiembrie 2001 a pierdut dreptul de a primi suma de 500.000.000 lei ce i se acordase, ceea ce a adus atingere dreptului său de proprietate.

Curtea observă că acest capăt de cerere este legat de cel examinat prin prisma art. 6 § 1 din Convenție și deci trebui declarat admisibil (paragraful 25 de mai sus).

Curtea a judecat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare și a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol - pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general - a unei soluții definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce privește privarea de „bunul“ pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotărâre definitivă (a se vedea, printre altele,

Examinând prezenta cauză, Curtea apreciază că Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător de natură să conducă la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2001, reclamantului i-a fost acordată o sumă cu titlu de despăgubire, care nu i-a fost plătită, și că 2 ani mai târziu, în urma intervenției procurorului general, pe calea recursului în anulare, el a pierdut posibilitatea de a primi această sumă.

Față de cele de mai sus și văzând probele din dosar, Curtea concluzionează că desființarea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat dreptul reclamantului cu privire la respectarea bunurilor sale.

În consecință, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamantul se mai plânge că a fost condamnat de două ori pentru aceleași fapte: prima oară la data de 12 februarie 1997, când a fost sancționat prin aplicarea unei amenzi administrative, și a doua oară când i s-a aplicat o pedeapsă penală, prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003. Prin Decizia sa de admisibilitate din 13 septembrie 2007, Curtea a stabilit să examineze acest capăt de cerere în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Curtea observă că acest capăt de cerere are două aspecte distincte, primul privind dubla condamnare a reclamantului în sensul primului paragraf al art. 4 și cel de-al doilea, care se referă la redeschiderea procesului penal după recursul în anulare, situație reglementată de paragraful al doilea din acest articol.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contravenție, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al societății. Acesta mai invocă lipsa calității de victimă a reclamantului, dat fiind că amenda a fost aplicată societății și nu acestuia în mod direct. Acesta mai pune apoi în discuție aplicabilitatea art. 4, estimând că amenda aplicată societății nu constituie „condamnare penală“ în sensul jurisprudenței Curții.

Curtea apreciază totuși că răspunsul dat acestor chestiuni și, implicit, excepțiile ridicate de Guvern sunt strâns legate de substanța capetelor de cerere enunțate de reclamant în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție [a se vedea, în special,

Totuși, văzând constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție (paragraful 42 de mai sus), Curtea estimează că, deși acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar să fie examinat dacă în cauză a avut loc încălcarea acestei dispoziții (vezi, printre altele,

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul solicită suma de 15.000 euro cu titlu de daune materiale suferite ca urmare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 50.000 euro cu titlu de daune morale cauzate prin anularea deciziilor judecătorești ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv.

Guvernul estimează că valoarea reparației acordate reclamantului prin Decizia definitivă din 28 noiembrie 2001 are în prezent valoarea actualizată de 13.440 euro. Acesta consideră că suma reclamată cu titlu de daune morale este excesivă și că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare a statului român ar putea constitui în sine o reparație satisfăcătoare a acestui prejudiciu.

Față de ansamblul elementelor ce se află în posesia sa și statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi alocă reclamantului 14.000 euro cu titlu de daune materiale și 2.000 euro cu titlu de daune morale.

Reclamantul nu a solicitat nicio sumă pentru cheltuielile de judecată efectuate.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

unește cu fondul excepțiile preliminare ridicate de Guvern în ceea ce privește capetele de cerere bazate pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție;

declară admisibilă cererea în rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.