CASE OF LICU v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35.077/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Traian Licu (

Reclamantul, căruia i s-a acordat asistență judiciară din oficiu, este reprezentat de domnul Liviu Căpraru, avocat din București. Guvernul român (

Reclamantul susține că anularea unei decizii definitive pronunțate în favoarea sa a încălcat principiul securității raporturilor juridice și dreptul la respectarea bunurilor.

La data de 23 mai 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. La data de 20 februarie 2007, invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1953 și locuiește în București.

În timpul regimului comunist, statul a implementat un vast program de construire de locuințe destinate spre a fi închiriate salariaților din cadrul întreprinderilor de stat. Administrarea lor a fost încredințată întreprinderilor de stat specializate, acționând sub autoritatea primăriilor. Condițiile de atribuire a acestor locuințe erau stabilite prin Legea nr. 5/1973. În fiecare întreprindere, un comitet sindical analiza cererile salariaților și întocmea o listă de prioritate. Ulterior se încheia contractul de închiriere cu întreprinderile ce administrau aceste locuințe. Legea nr. 5/1973 a fost abrogată în anul 1996.

Prin Decizia din data de 18 decembrie 1990, Primăria Sectorului 3 București (

La data de 8 februarie 1991, institutul i-a atribuit reclamantului unul dintre aceste apartamente, el figurând pe primul loc pe lista salariaților care au solicitat o locuință.

Reclamantul a prezentat întreprinderii care administra apartamentul documentele necesare pentru încheierea contractului de închiriere. Totuși, semnarea contractului a fost amânată în așteptarea finalizării lucrărilor.

La puțin timp după finalizarea lucrărilor, prin Adresa din data de 21 iulie 1994, Primăria l-a informat pe reclamant că a revocat atribuirea mai multor apartamente, printre care și al său, către institutul „ICSITMU-Titan“.

La data de 25 iulie 1994, Primăria a atribuit acest apartament uzinei „Faur“. A doua zi, aceasta i l-a atribuit lui S.I., unul dintre salariații săi. La o dată neprecizată, întreprinderea care administra apartamentul a încheiat cu S.I. un contract de închiriere.

La data de 5 septembrie 1994, Primăria București le-a vândut apartamentul lui S.I. și soției sale, care l-au închiriat unei societăți comerciale.

Printr-o acțiune introdusă la 25 august 1994 împotriva Primăriei, reclamantul a solicitat anularea atribuirii apartamentului către S.I. El a arătat că prima atribuire a dat naștere în patrimoniul său unor drepturi cu caracter civil. Prin urmare, acesta considera că apartamentul intrase în circuitul civil și că Primăria nu mai putea să revoce această atribuire printr-un act administrativ.

Primul termen de judecată în fața Judecătoriei Sectorului 3 București a avut loc la data de 30 iunie 1995. La 19 ianuarie 1998, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, precum și introducerea în cauză a lui S.I. și a soției lui (denumiți în continuare

Prin Sentința din data de 18 iunie 1999, instanța a respins acțiunea, considerând că, în lipsa unui contract de închiriere, prima atribuire nu produsese efecte civile. Judecătoria a statuat că Primăria a procedat legal cu privire la revocarea unui act administrativ și a confirmat vânzarea apartamentului.

Prin Decizia din data de 23 mai 2000 a Tribunalului București, apelul reclamantului a fost admis. Instanța a anulat atribuirea și vânzarea apartamentului către S.I., considerând că:

Primăria și soții S. au formulat recurs împotriva acestei decizii.

Prin Decizia definitivă din data de 22 martie 2001, Curtea de Apel București a anulat recursul Primăriei ca fiind nemotivat și l-a respins ca neîntemeiat pe cel al soților S., în următoarele condiții:

La o dată neprecizată, la cererea soților S., procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva celor două decizii menționate mai sus. Acesta susținea, pe de o parte, că reclamantul a introdus tardiv acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare în fața Judecătoriei Sectorului 3 București și, pe de altă parte, că în lipsa semnării unui contract de închiriere, atribuirea apartamentului în favoarea reclamantului rămânea un act administrativ care, prin faptul că nu a generat drepturi și obligații civile, era susceptibil de a fi revocat.

Prin Decizia din data de 30 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a infirmat deciziile din 23 mai 2000 și 22 martie 2001 și, pe fond, a confirmat Sentința din 18 iunie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.

Curtea Supremă de Justiție a statuat că cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare era inadmisibilă, deoarece reclamantul ar fi trebuit să o formuleze cel mai târziu în cadrul primului termen de judecată în fața Judecătoriei Sectorului 3 București.

În ceea ce privește revocarea ordinului de atribuire, Curtea Supremă de Justiție a apreciat că aceasta a fost legală din următoarele motive:

La data de 10 iulie 2002, S.I. și soția sa au vândut apartamentul în cauză unui terț.

Reclamantul susține că a avut loc o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza anulării de către Curtea Supremă de Justiție a Deciziei definitive pronunțate de Curtea de Apel București la data de 22 martie 2001. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

Făcând trimitere la cauza

Totuși, Guvernul subliniază că, în speță, spre deosebire de cauza menționată mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an de la data deciziei atacate, nefiind expresia unei puteri discreționare a procurorului general de a acționa fără limită în timp. În plus, Guvernul invocă și cauza

În fine, Guvernul consideră că reclamantul a putut să își expună argumentele în fața Curții Supreme de Justiție în cadrul unei proceduri ce respectă cerințele art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului și susține în continuare că anularea Deciziei definitive din 22 martie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice.

Curtea reamintește că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv unui litigiu să nu mai poată fi supusă unei noi judecăți (

În speță, Curtea constată că se regăsesc aceleași elemente ca cele care au determinat-o, de exemplu, în cauza

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a Deciziei definitive din data de 22 martie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, având în vedere că decizia Curții Supreme de Justiție l-a lipsit de posibilitatea de a se folosi de apartamentul ce îi fusese atribuit în anul 1991. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:

Guvernul susține că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cu motivarea că un contract de închiriere de locuință nu face din titularul său proprietarul unui „bun“ protejat prin articolul menționat mai sus. Prin urmare, Guvernul afirmă că reclamantul nu era titular nici al unui bun, nici al unei creanțe față de stat, în virtutea căreia ar fi putut pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă“ de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.

Reclamantul se opune argumentelor Guvernului.

Curtea reamintește că dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanță suficient de bine stabilită pentru a constitui un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [vezi

În speță, Curtea observă că prin Decizia definitivă din 22 martie 2001 Curtea de Apel București a confirmat existența unui contract de închiriere încheiat în urma exprimării consimțământului părților. Acest contract de închiriere constituia așadar o creanță în baza căreia reclamantul putea pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă“ de a obține exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noțiunea de „bunuri“ conținută în art. 1 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

În continuare, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

Guvernul susține că ingerința în dreptul reclamantului de a folosi apartamentul în discuție era justificată de necesitatea de a apăra ordinea juridică, și anume de a asigura respectarea prevederilor legale, printre care în special Legea nr. 5/1973, care prevedea încheierea în scris a unui contract de închiriere de locuință. Acesta adaugă că justul echilibru între interesele în cauză nu a fost afectat, din moment ce reclamantul nu a locuit niciodată în apartament și nici nu a plătit vreodată chirie.

Reclamantul se opune argumentelor Guvernului și arată că, în temeiul prevederilor din Codul civil, un contract de închiriere de locuință poate fi încheiat prin simplul acord de voință al părților, chiar și în lipsa unui înscris, acesta putând servi eventual ca probă, dar neavând influență asupra valabilității contractului de închiriere.

Curtea apreciază că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a Deciziei definitive din data de 22 martie 2001, decizie ce confirmase existența în patrimoniul reclamantului a unei „creanțe“ împotriva statului, constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.

Așadar, decizia Curții Supreme de Justiție a avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul său, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

O privare de proprietate ce intră sub incidența acestei a doua norme se poate justifica numai dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Pe deasupra, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul proporționalității (

În speță, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a instanțelor interne pentru a justifica ingerința în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Or, având în vedere faptul că autoritățile locale au beneficiat de două căi de atac pentru a-și apăra poziția și a-și expune argumentele, Curtea

Mai mult, presupunând chiar să s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că justul echilibru nu a fost menținut și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens (vezi,

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamantul nu a formulat nicio cerere în termenul acordat de Curte în acest scop.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.