CASE OF GRIGORAS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19.188/03) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetățeni români, domnul Tiberiu Cristian Grigoraș și doamna Anca Grigoraș (

Reclamanții au fost reprezentați de domnul Bogdan-Nicolae Bulai și de doamna Daniela-Anca Deteșeanu, 2 avocați din București. Guvernul român (

La data de 27 februarie 2006, președintele Secției a treia a hotărât să îi comunice Guvernului cererea. De asemenea, președintele a hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei (art. 29 § 3).

Reclamanții s-au născut în anul 1956 și locuiesc în Bad Neuenahr.

La data de 28 septembrie 1989, apartamentul 14 din str. Turda nr. 108, municipiul București, proprietatea reclamanților, a fost confiscat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, cu plata unei compensații, ca urmare a hotărârii lor de a părăsi țara. Din dosarul respectiv rezultă că reclamanții au primit suma de 131.538 lei românești cu titlu de compensație.

La data de 14 noiembrie 1996, societatea R.V., o societate deținută de stat și responsabilă cu administrarea proprietăților statului, a vândut apartamentul către chiriașii care îl ocupau la data respectivă, în temeiul

La data de 29 noiembrie 1996, Tribunalul București, printro hotărâre definitivă, a admis o acțiune formulată de reclamanți, a anulat confiscarea, declarând-o ilegală, și a dispus restitutio in integrum.

La data de 5 septembrie 1997, Consiliul Municipiului București a dispus restitutio in integrum a apartamentului, iar la data de 15 septembrie 1997 a informat societatea R.V. despre acest lucru.

La data de 14 mai 2001, Curtea de Apel București, printro decizie definitivă, a respins acțiunea formulată de consiliul municipal, la care s-au alăturat și reclamanții, îndreptată împotriva societății R.V. și a foștilor chiriași ai apartamentului, având ca obiect constatarea nulității vânzării. Instanța a considerat că vânzarea respectase prevederile

În datele de 25 iulie și 14 noiembrie 2001, reclamanții au cerut restituirea în natură a apartamentului în baza

La data de 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins o cerere (recurs în anulare) introdusă de procurorul general, la solicitarea reclamanților, pentru casarea hotărârii din 14 mai 2001, cu motivarea că era contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și principiului securității raporturilor juridice. Instanța a considerat că vânzarea fusese realizată cu bună-credință și a observat că principiul securității raporturilor juridice nu fusese încălcat, deoarece vânzarea a precedat hotărârea definitivă prin care s-a dispus restitutio in integrum și, chiar mai mult, foștii chiriași nu fuseseră părți în procedura respectivă, astfel încât hotărârea definitivă respectivă nu le era opozabilă.

Prevederile legale și jurisprudența relevante sunt descrise în

Reclamanții susțin că vânzarea de către stat a apartamentului 14 unei terțe persoane a constituit o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte,

Guvernul a reiterat argumentele arătate anterior în cauze similare. În mod special, acesta a considerat că reclamanții au primit deja o sumă considerabilă de bani cu titlu de compensație în momentul naționalizării, și anume echivalentul a 8.815 dolari americani (USD).

Reclamanții se opun acestor argumente. De asemenea, ei au susținut că suma primită cu titlu de compensație nu a fost echitabilă și corectă.

Curtea reiterează faptul că, în conformitate cu jurisprudența sa, vânzarea bunurilor altora de către stat, chiar înainte de soluționarea definitivă de către instanțe a problemei proprietății, este considerată a fi o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi

După ce a analizat toate elementele aflate în posesia sa, Curtea apreciază că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o altă concluzie în cauza de față. Vânzarea de către stat a bunului reclamanților îi împiedică încă să își exercite dreptul de proprietate confirmat printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situație echivalează cu o privare

De asemenea, Curtea reiterează faptul că, la data evenimentelor, legea română nu prevedea niciun mijloc efectiv capabil să le ofere reclamanților o despăgubire pentru această privare de bunuri (vezi

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, combinată cu lipsa de despăgubire care să reflecte valoarea de piață a bunului lor, i-a făcut pe reclamanți să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanții susțin că neexecutarea hotărârii definitive din 29 noiembrie 1996 pronunțată de Tribunalul București i-a lipsit de dreptul la un proces echitabil. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea observă că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Ținând cont de constatările menționate în paragrafele de mai sus (17-20), Curtea consideră că nu este nevoie să mai analizeze dacă, în speță, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 (vezi

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamanții solicită restituirea apartamentului 14, drept cea mai adecvată modalitate prin care statul să le repare prejudiciul. În caz de nerestituire, aceștia solicită o sumă echivalentă cu valoarea actuală a proprietății lor, care, conform raportului de expertiză pe care l-au înaintat Curții, se ridică la 62.500 euro (EUR). De asemenea, aceștia solicită suma de 7.000 EUR drept daune morale.

Guvernul consideră, în conformitate cu propriul său raport de expertiză, că valoarea de piață a apartamentului 14 este de 35.896 EUR. De asemenea, acesta consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care reclamanții susțin că l-au suferit. În orice caz, Guvernul consideră că suma solicitată în acest sens este excesivă.

Curtea reiterează că o hotărâre prin care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică, față de Convenție, de a pune capăt încălcării și de a-i înlătura consecințele. În cazul în care dreptul intern nu permite decât o înlăturare parțială a consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție îi conferă Curții puterea de a acorda o despăgubire părții lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere, după cum atestă adjectivul „echitabilă“ și expresia „dacă este cazul“.

Printre elementele pe care le ia în considerare Curtea atunci când evaluează despăgubirea se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a pretinsei încălcări, și prejudiciul moral, adică reparația pentru neliniștea, disconfortul și incertitudinea cauzate de încălcare, precum și alte pierderi nepatrimoniale (vezi, printre altele,

În circumstanțele speței, Curtea consideră că restituirea proprietății în discuție (apartamentul 14), astfel cum a fost dispusă prin hotărârea rămasă definitivă din 29 noiembrie 1996 a Tribunalului București, i-ar repune pe reclamanți, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În lipsa unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea hotărăște ca statul pârât să le plătească reclamanților, ca daune materiale, o sumă care să țină cont de valoarea actuală a proprietății și de compensația pe care reclamanții au primit-o deja (vezi paragraful 5 de mai sus). Ținând cont de informațiile aflate la dispoziția sa cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, de rapoartele de expertiză prezentate de părți și de suma de bani primită de către reclamanți la data naționalizării, Curtea le acordă suma de 36.000 EUR, drept daune materiale.

Curtea consideră că grava ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor nu ar putea fi compensată în mod adecvat prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea le acordă împreună suma de 4.000 EUR, drept daune morale.

Reclamanții mai solicită și suma de 9.438 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții, defalcate după cum urmează: 3.000 EUR pentru onorariile avocațiale aferente procedurii în fața Curții, 3.639,15 EUR pentru deplasările din Germania în România în timpul procedurii, 144 EUR pentru raportul de expertiză și restul, detaliat într-un tabel, pentru diferite cheltuieli (onorarii avocațiale în procedurile interne, onorarii notariale, taxe de timbru, traduceri). Aceștia au prezentat facturi referitoare la onorariile avocațiale, onorariile expertului, taxele de timbru și deplasări.

Guvernul contestă pretențiile reclamanților și consideră că sunt excesive.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 2.500 EUR, cu toate cheltuielile incluse.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție;

hotărăște că nu este necesar să analizeze pe fond plângerea prin prisma art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.