CASE OF GINGIS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35.955/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetățeni ai acestui stat, domnul Orhan Geauzar și doamna Mariana Geauzar (

Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de domnul Gheorghe Rusen, avocat în Buzău. Prin scrisoarea din data de 18 mai 2008, transmisă ulterior schimbului de observații între părți, reclamanții au informat grefa că nu mai sunt reprezentați de domnul Gheorghe Rusen. Guvernul român (

La data de 25 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât, de asemenea, să se analizeze simultan admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamanții, soț și soție, s-au născut în anul 1948 și, respectiv, în anul 1955, și locuiesc în New Jersey (Statele Unite).

Prin Decizia din 24 martie 1987 a consiliului municipal, dată în temeiul Decretului nr. 223/1974, statul a naționalizat apartamentul nr. 25 care aparținea reclamanților, cu motivarea că aceștia au părăsit țara pentru a-și stabili reședința în străinătate. Apartamentul era situat în Constanța, str. Mircea cel Bătrân nr. 172, bl. MD 14, sc. B, et. 3, și era compus din 3 camere și dependințe, având suprafața totală de 65,03 m

La data de 12 septembrie 1996, statul a vândut apartamentul în cauză terților D.M. și D.N., care locuiau acolo în calitate de chiriași (cumpărătorii).

Acțiunea în revendicare

În anul 1998, reclamanții au sesizat Judecătoria Constanța (

Prin Sentința din data de 27 octombrie 1999, instanța a respins acțiunea, reținând că statul avea un titlu asupra apartamentului.

Prin Decizia din data de 22 martie 2000, Tribunalul Constanța (

Cumpărătorii au formulat recurs în fața Curții de Apel Constanța (

Prin Decizia definitivă din data de 8 noiembrie 2000, curtea de apel a admis recursul și a respins acțiunea, statuând că titlul statului asupra apartamentului în cauză era valabil, dat fiind faptul că din probele administrate reieșea că reclamanții luaseră cunoștință de decizia menționată mai sus.

Acțiunea în revendicare și în anularea contractului de vânzare-cumpărare

În cursul anului 2002, reclamanții au învestit tribunalul cu soluționarea unei acțiuni în revendicare și în anularea contractului de vânzare-cumpărare îndreptate împotriva cumpărătorilor și a primăriei.

La data de 14 ianuarie 2003, tribunalul a constatat că nu era competent să se pronunțe asupra acțiunii în anularea contractului și, prin urmare, și-a declinat competența în favoarea judecătoriei. La data de 11 martie 2003, tribunalul a decis suspendarea judecării acțiunii în revendicarea apartamentului până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea contractului. Din documentele depuse la dosar nu reiese dacă analiza cauzei a fost reluată până astăzi.

Prin sentința din data de 21 iunie 2004, judecătoria a respins acțiunea, statuând că naționalizarea apartamentului a fost ilegală, reținând însă buna-credință a cumpărătorilor. În ceea ce privește caracterul ilegal al naționalizării, instanța a statuat astfel:

Sentința a fost confirmată prin deciziile din 21 decembrie 2004 și 21 decembrie 2005 ale Curții de Apel Constanța, care a respins apelul și recursul reclamanților.

Cererea în restituirea apartamentului în temeiul

În anul 2001, reclamanții au solicitat primăriei restituirea apartamentul în temeiul

La data de 9 martie 2007, primăria a informat Guvernul că notificarea reclamanților nu a fost încă analizată, întrucât aceștia nu au depus anumite documente la dosar, și că aceasta le-a trimis în aceeași zi o adresă reclamanților pentru a le solicita.

Prin adresa din data de 20 aprilie 2007, primăria a informat Guvernul că a solicitat informații din partea autorităților despre apartamentul în cauză.

Prevederile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în cauzele

Reclamanții susțin că au suferit o încălcare a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu din cauza vânzării acestuia către chiriași și a refuzului instanțelor naționale de a anula contractul de vânzare-cumpărare. Ei consideră că statul nu putea vinde bunul, deoarece naționalizarea acestuia a fost ilegală. Ei invocă art.1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Guvernul ridică mai multe excepții de inadmisibilitate.

Astfel, el invocă nerespectarea termenului de 6 luni în ceea ce privește prima acțiune în revendicare.

De asemenea, Guvernul invocă și excepția de inadmisibilitate a unei eventuale cereri întemeiate pe a doua acțiune în revendicare, considerând că reclamanții nu au sesizat Curtea cu o astfel de cerere, ci doar au informat-o despre existența procedurii respective.

Tot referitor la cea de-a doua procedură, el susține că cererea este prematură, în măsura în care procedura nu era soluționată definitiv la nivel național în momentul sesizării Curții, în condițiile în care aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În plus, reclamanții nu au solicitat reluarea examinării acțiunii în revendicare după soluționarea definitivă a acțiunii în anularea contractului. Rezultă că procedura în discuție este încă pendinte.

În continuare, Guvernul invocă excepția incompatibilității ratione materiae, estimând că, în absența recunoașterii dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamanții nu dispuneau de un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, el arată că, în cadrul primei proceduri, acțiunea reclamanților a fost respinsă cu motivarea că naționalizarea a fost conformă cu legea. În opinia Guvernului, faptul că instanțele naționale au reținut, în cea de-a doua procedură și în considerentele hotărârilor lor, caracterul ilegal al naționalizării nu este suficient pentru a le oferi reclamanților o speranță legitimă cu privire la restituirea bunului respectiv, deoarece, în dreptul român, numai dispozitivul unei hotărâri judecătorești beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei consideră că au epuizat căile de atac interne și precizează că dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu nu a fost niciodată anulat. În ceea ce privește acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți, a cărei examinare a fost suspendată în așteptarea soluționării acțiunii în anularea contractului, ei consideră că acțiunea respectivă a rămas fără obiect, având în vedere concluziile instanțelor.

În ceea ce privește excepția întemeiată pe nerespectarea termenului de 6 luni invocată în legătură cu prima procedură, Curtea observă că cererea a fost comunicată Guvernului, sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în legătură cu cea de-a doua procedură, și anume acțiunea în revendicare și în anularea contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum a fost soluționată prin Decizia din data de 21 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra excepției Guvernului.

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate pe care Guvernul o întemeiază pe faptul că reclamanții nu au formulat nicio cerere în legătură cu cea de-a doua procedură, Curtea observă că părțile interesate au învederat încălcarea dreptului lor de proprietate din cauza vânzării apartamentului lor și a refuzului instanțelor naționale de a anula contractul de vânzare-cumpărare. Prin urmare, această excepție trebuie respinsă.

Referitor la excepția caracterului prematur al cererii, în partea referitoare la cea de-a doua procedură, Curtea achiesează la opinia Guvernului potrivit căreia această procedură nu era încă soluționată la nivel național în momentul în care ea a fost sesizată. Ținând cont totuși de faptul că procedura respectivă a fost soluționată definitiv prin Decizia din data de 21 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța, Curtea respinge excepția Guvernului. În plus, ea apreciază că, în speță, faptul că reclamanții nu au solicitat reluarea examinării acțiunii în revendicare după soluționarea definitivă a acțiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare nu este decisiv.

În ceea ce privește excepția de incompatibilitate ratione materiae, Curtea consideră că aceasta este strâns legată de fondul capătului de cerere pe care reclamanții îl întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât ea trebuie conexată cu fondul. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, trebuie declarat admisibil.

Guvernul acordă o importanță deosebită prevederilor

Reclamanții insistă asupra faptului că apartamentul lor a fost naționalizat abuziv și apoi vândut chiriașilor, care au fost de rea-credință. De aceea, ei consideră că instanțele naționale au refuzat pe nedrept să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea vizând restituirea bunului în temeiul

Curtea arată că Judecătoria Constanța a stabilit caracterul ilegal al naționalizării bunului prin Sentința sa din 21 iunie 2004. Prin urmare, ea apreciază că această constatare a ilegalității care, de altfel, nu a fost infirmată de o instanță superioară are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și că nu a fost nici contestat, nici infirmat până astăzi (vezi, printre multe altele

Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ea reamintește că a examinat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cele ale speței de față și că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi, printre altele,

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art.1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și constată că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de procedurile judiciare desfășurate la nivel național, considerându-le inechitabile. În această privință, ei consideră că instanțele naționale nu au apreciat corect probele administrate și că nu au dat dovadă de imparțialitate.

Ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să fie sesizată cu pretențiile formulate, Curtea nu a reținut nicio încălcare a drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit neîntemeiat, în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamanții solicită, cu titlu de daune materiale, restituirea apartamentului ori, dacă acest lucru nu este posibil, suma de 100.000 EUR pentru valoarea de circulație a bunului; în plus, ei solicită suma de 8.000 EUR pentru „contravaloarea lipsei de folosință a bunului“ din momentul introducerii primei acțiuni în revendicare până în prezent.

Guvernul arată că reclamanții nu au prezentat niciun raport de expertiză asupra apartamentului. Acesta depune un raport de expertiză din luna septembrie 2007, conform căruia valoarea apartamentului este de 45.647 EUR.

În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa de folosință a bunului, Guvernul invită Curtea să respingă această cerere.

De asemenea, acesta arată că părțile interesate nu au solicitat nicio sumă cu titlu de daune morale. El consideră, prin urmare, că nu ar trebui să li se acorde nicio sumă cu acest titlu.

Față de circumstanțele speței, Curtea apreciază că restituirea apartamentului nr. 25, situat în Constanța, str. Mircea cel Bătrân nr. 172, bl. MD 14, sc. B, et.3, i-ar repune pe reclamanți, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște ca Guvernul să le plătească părților interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

În speță, în ceea ce privește stabilirea cuantumului acestei sume, Curtea observă că Guvernul a prezentat un raport de expertiză care permite stabilirea valorii apartamentului. Conform acestui raport, această valoare este de 45.647 EUR. Deoarece reclamanții nu au furnizat niciun raport de expertiză, Curtea estimează valoarea de circulație actuală a bunului la suma de 46.000 EUR.

În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa de folosință a bunului, Curtea reamintește că ea nu poate specula asupra posibilității unei închirieri a bunului în discuție și asupra profitabilității acesteia (

Curtea observă alături de Guvern că reclamanții nu au solicitat nicio sumă cu titlu de daune morale.

Reclamanții solicită suma de 5.000 EUR pentru cheltuielile angajate la nivel intern și în fața Curții și consideră că această sumă cuprinde onorariile de avocat, cheltuielile de transport și pentru telefon, precum și cheltuielile de traducere și fotocopiere a documentelor. Ei depun la dosar anumite documente justificative.

Guvernul arată că reclamanții au prezentat documente justificative pentru o sumă totală de aproximativ 1.017 EUR și că, în orice caz, din aceste documente justificative nu reiese clar care erau procedurile la care se referă.

Curtea reamintește că un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, ținând cont de criteriile menționate mai sus și de documentele justificative furnizate de reclamanți, precum și de gradul relativ redus de complexitate al cauzei de față, Curtea consideră rezonabil să le acorde părților interesate suma de 450 EUR, cu titlu de cheltuieli.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

conexează cu fondul excepția preliminară a Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione materiae și o respinge;

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest.