ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 683/2013

Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 231 din 18 februarie 2010 pronunțată în Dosar nr. 4042/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta F.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 RON, reprezentând prejudiciu moral, și a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri materiale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că familia reclamantei a fost strămutată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu, în localitatea Roșeți, din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955. Prin Hotărârea nr. 527 din 26 februarie 1991, emisă de Comisia Județeană Mehedinți de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 222 RON. Din declarațiile martorilor a rezultat că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situațiilor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, instanța de fond a stabilit că persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia ), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, prima instanță a considerat că, atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Față de prejudiciile morale suferite de aceasta, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON reprezintă o echitabilă despăgubire. Cu privire la capătul de cerere având ca obiect repararea unui prejudiciu material, tribunalul a constatat că în cerere nu se arată bunurile confiscate sau distruse, nu este motivat în fapt și reclamanta nu a solicitat administrarea unei probe prin care să facă dovada temeiniciei acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.S. Caraș-Severin, care a susținut că soluția tribunalului este netemeinică și nelegală. Prin Decizia civilă nr. 282/A din 16 septembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 4242115/2009, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva Sentinței civile nr. 231 din 18 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 4042/115/2010, a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale cuvenite reclamantei la suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON la data efectivă a plății, potrivit cursului B.N.R., și a menținut în rest sentința, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că apelul este întemeiat parțial, în privința cuantumului daunelor morale acordate. Curtea a respins întâi argumentele apelantului potrivit cu care reclamantul, ca victimă a unei strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o decizie administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955, nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009. În al doilea rând, curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilității obținerii de daune morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei F.L., chiar dacă aceasta a cules și culege și o indemnizație de 222 RON stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Pe de altă parte însă, Curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite și acordate în beneficiul reclamantei de către prima instanță. Astfel, deși Curtea a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care a fost supusă reclamanta și familia sa, totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la Strasbourg în privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul Kudla vs. Polonia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că 5.000 euro sau echivalentul în RON la data plății efective potrivit cursului B.N.R., reprezintă o compensație globală echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan, la care a fost supusă reclamanta și părinții acesteia, coroborat și cu faptul că aceasta a primit și o indemnizație lunară permanentă de 222 RON în baza Decretului-lege nr. 118/1990, dar luând în considerare și dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, care a restrâns în anumite limite cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate cu titlu de daune morale victimelor represiunilor regimului comunist. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta F.L.

Prin Decizia civilă nr. 5253 din 17 iunie 2011 pronunțată în Dosar nr. 4042/115/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta F.L. împotriva Deciziei civile nr. 282/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009.

În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit art. II din Ordonanță, dispozițiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate și completate se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență. Aceasta a fost situația în speța de față, instanța de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G. nr. 62/2010, unui proces în curs de soluționare, în care se pronunțase sentința tribunalului, nedefinitivă ca urmare a declarării apelului.

Curtea Constituțională a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 - și consideră că acesta este determinant de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză, neavând astfel o justificare obiectivă și rezonabilă.

Instanța de contencios constituțional a mai reținut că în acest fel se afectează și principiul egalității și interzicerii discriminării reluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, dar și principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanța nu constituie norme de procedură, pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel sub nr. 4042/115/2009*, la data de 08 februarie 2012, iar, procedând la rejudecarea pricinii în limitele și coordonatele trasate de decizia de casare, de prevederile art. 315 alin. (1) și art. 282 și urm. C. proc.

civ., prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr. 221/2009, la Deciziile nr. 1.354 și nr. 1.358/2010 ale Curții Constituționale, precum și la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și art. 14, s-au reținut următoarele: Ca un aspect preliminar, curtea a constatat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere exclusiv faptul că instanța de apel a reținut limita impusă de art. II din O.U.G. nr. 62/2010, text declarat neconstituțional, la soluționarea pricinii, astfel că se impune reevaluarea despăgubirilor ce se vor acorda reclamantei raportat la criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma sa inițială.

S-a statuat în mod irevocabil cu privire la faptul că reclamanta nu trebuia să fie condamnată pentru a putea obține repararea prejudiciului moral în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu privire la posibilitatea reparării prejudiciului moral prin acordarea unei sume de bani, precum și la existența obligației Statului de despăgubire pentru prejudiciul creat reclamantei, în baza Legii nr. 221/2009, care a fost apreciată a fi corect reținută. Aceste statuări ale instanței de recurs, făcute prin decizia de casare cu privire la probleme de drept invocate prin căile de atac declarate în cauză, sunt obligatorii pentru curtea de apel învestită cu rejudecarea cauzei, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Ca atare, curtea, în rejudecarea apelului declarat de pârât, a înlăturat, ca nefondate, motivele de apel ce vizează aspectele tranșate irevocabil prin decizia de casare și care au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi repuse în discuție. Se mai impune a remarca și faptul că, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Cu toate acestea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, s-a stabilit că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate, începând cu data de 30 decembrie 2010. Cu toate acestea, se impune a reține că această din urmă decizie nu se aplică prezentei cauze, întrucât, la momentul la care decizia a fost publicată în M. Of., reclamanta beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său la despăgubiri, precum și existența obligației Statului în acest sens, dezlegare a unei probleme de drept ce este obligatorie pentru instanța de rejudecare, potrivit art. 315 C. proc.

civ. Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă, ceea ce nu este și cazul de față, fiind vorba în această situație de o respectare a principiului neretroactivității. În consecință, s-a constatat că reclamanta beneficia la momentul deciziei Curții Constituționale de o hotărâre care i-a conferit, de la acea dată, speranța legitimă că este îndreptățită la o sumă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, beneficiind de protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus trimiterea spre rejudecare pentru stabilirea cuantumului prejudiciului nu este de natură a conduce la ideea că reclamanta nu mai este îndreptățită la despăgubiri, mai ales că în motivarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că trebuie procedat la stabilirea prejudiciului suferit și a despăgubirilor cuvenite reclamantei, fără a se avea în vedere art. II din O.U.G. nr. 62/2010. În consecință, în privința cuantumului despăgubirilor, Curtea a plecat de la premisa că, într-adevăr prin deportarea familiei reclamantei și nașterea acesteia în perioada deportării, au fost lezate familiei reclamantei și reclamantei personal libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică și psihică, ce sunt valori esențiale ale personalității umane și care o definesc, fiind, totodată, și drepturi fundamentale.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, Curtea a avut în vedere că Statul Român a recunoscut caracterul politic al deportării familiei reclamantei în mod expres prin dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta a beneficiat de indemnizațiile și celelalte beneficii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Curtea a stabilit că, în speță, cuantumul total al despăgubirii cuvenite reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, este în sumă de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea familiei în Bărăgan, respectiv pentru perioada petrecută de reclamantă acolo, celelalte pretenții ale reclamantei fiind respinse, aceasta sumă constituind o reparație rezonabilă a prejudiciului moral cauzat acesteia.

Deși acest prejudiciu nu este ușor de cuantificat, Curtea a apreciat că acordarea unor despăgubiri în cuantum de 30.000 RON reprezintă o reparație echitabilă și rezonabilă, ce nu are natura unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamantei, fiind avute în vedere, contrar afirmațiilor reclamantei, toate efectele produse în persoana sa de deportarea dispusă, atât pe durata măsurii, cât și ulterior revocării acesteia. Suma nu este stabilită arbitrar și aleatoriu, ci prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009, potrivit deciziei de casare. Celelalte critici formulate de către pârât, cu privire la cuantumul sumei acordate de către prima instanță, au fost respinse, față de individualizarea prejudiciului moral, conform criteriilor reținute anterior pentru evaluarea gradului de suferință.

Pentru considerentele redate în rezumat, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 126 din 26 iunie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 30.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, menținând în rest sentința atacată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român prin ministerul Finanțelor publice care a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a legii întrucât art. 5 din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice ca urmare a Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, iar inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. De asemenea, recurenta a invocat și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că dispozițiile legale invocate în cauză și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei. Intimata nu a formulat întâmpinare, dar a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte constată următoarele: Prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. În prezența unei hotărâri definitive, respectiv Decizia civilă nr. 282/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel, care a confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, se poate vorbi în cauză despre existenta unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 septembrie 2010, cauza fiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale își pot produce efectele juridice.

Mai mult decât atât, în prezenta speță, Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare, nu a făcut altceva decât să se conformeze dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., reținând în mod corect că decizia de casare a avut în vedere exclusiv faptul că se impune reevaluarea despăgubirilor fără a se ține seama de limita impusă de art. II din O.U.G. nr. 62/2010, text declarat neconstituțional, la soluționarea pricinii. Având în vedere faptul că tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanță privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează numai dreptul persoanelor ce s-au adresat instanțelor ulterior acestui moment, critica recurentului nu poate fi primită.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București - reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva Deciziei civile nr. 126 din 26 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - NN