ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 683/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 683/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 231 din 18 februarie

2010 pronunțată în Dosar nr. 4042/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamanta F.L. împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin,

și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000

RON, reprezentând prejudiciu moral, și a respins capătul de cerere având ca

obiect obligarea pârâtei la despăgubiri materiale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că familia reclamantei a fost

strămutată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu, în

localitatea Roșeți, din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și

până la data de 20 decembrie 1955.

Prin Hotărârea nr.

527 din 26 februarie 1991, emisă de Comisia Județeană Mehedinți de aplicare a

Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de

222 RON.

Din declarațiile

martorilor a rezultat că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic

și fizic asupra celor deportați, asupra situațiilor materiale, precum și asupra

urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, instanța de fond a stabilit că

persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Față de dispozițiile

art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Kudla vs Polonia ), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate

cu art. 41 din Convenție, prima instanță a considerat că, atât timp cât

reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit, are dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de prejudiciile

morale suferite de aceasta, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON

reprezintă o echitabilă despăgubire.

Cu privire la capătul

de cerere având ca obiect repararea unui prejudiciu material, tribunalul a

constatat că în cerere nu se arată bunurile confiscate sau distruse, nu este

motivat în fapt și reclamanta nu a solicitat administrarea unei probe prin care

să facă dovada temeiniciei acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.S. Caraș-Severin, care a susținut că

soluția tribunalului este netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă

nr. 282/A din 16 septembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 4242115/2009, Curtea

de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

împotriva Sentinței civile nr. 231 din 18 februarie 2010, pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 4042/115/2010, a schimbat în parte

sentința, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune

morale cuvenite reclamantei la suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON la

data efectivă a plății, potrivit cursului B.N.R., și a menținut în rest sentința,

fără cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că apelul este întemeiat parțial, în privința

cuantumului daunelor morale acordate.

Curtea a respins

întâi argumentele apelantului potrivit cu care reclamantul, ca victimă a unei

strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o decizie administrativă

- Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18

iunie 1951 și 20 decembrie 1955, nu ar putea invoca beneficiul Legii nr.

221/2009.

În al doilea rând,

curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilității obținerii de daune

morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei F.L., chiar dacă aceasta a cules

și culege și o indemnizație de 222 RON stabilită în baza Decretului-lege nr.

118/1990.

Pe de altă parte

însă, Curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea

privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite și acordate în beneficiul

reclamantei de către prima instanță.

Astfel, deși Curtea a

recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică

cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate

restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care a fost supusă

reclamanta și familia sa, totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la

Strasbourg în privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul

Kudla vs. Polonia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a

represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și

nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real

suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un caz un

izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Din această

perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, Curtea a

constatat că 5.000 euro sau echivalentul în RON la data plății efective

potrivit cursului B.N.R., reprezintă o compensație globală echitabilă pentru

cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan, la care a fost supusă reclamanta și

părinții acesteia, coroborat și cu faptul că aceasta a primit și o indemnizație

lunară permanentă de 222 RON în baza Decretului-lege nr. 118/1990, dar luând în

considerare și dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, care a restrâns în

anumite limite cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate cu titlu de daune

morale victimelor represiunilor regimului comunist.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta F.L.

Prin Decizia civilă

nr. 5253 din 17 iunie 2011 pronunțată în Dosar nr. 4042/115/2009, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta F.L. împotriva

Deciziei civile nr. 282/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași

instanță de apel.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de

neconstituționalitate a art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009.

În motivarea

deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit art. II din Ordonanță,

dispozițiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate și completate se

aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată

o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a

Ordonanței de Urgență.

Aceasta a fost

situația în speța de față, instanța de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, unui proces în curs de soluționare, în care se pronunțase sentința

tribunalului, nedefinitivă ca urmare a declarării apelului.

Curtea

Constituțională a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă -

deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de

Legea nr. 221/2009 - și consideră că acesta este determinant de o serie de

elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză, neavând

astfel o justificare obiectivă și rezonabilă.

Instanța de

contencios constituțional a mai reținut că în acest fel se afectează și

principiul egalității și interzicerii discriminării reluat de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, dar și principiul

neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, în

sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre

judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi

legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data

pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr.

62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanța nu constituie norme de

procedură, pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un

act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel sub nr. 4042/115/2009*, la data de 08

februarie 2012, iar, procedând la rejudecarea pricinii în limitele și

coordonatele trasate de decizia de casare, de prevederile art. 315 alin. (1) și

art. 282 și urm. C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din

Legea nr. 221/2009, la Deciziile nr. 1.354 și nr. 1.358/2010 ale Curții

Constituționale, precum și la prevederile Convenției Europene a Drepturilor

Omului respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și

art. 14, s-au reținut următoarele:

Ca un aspect

preliminar, curtea a constatat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de

Casație și Justiție a avut în vedere exclusiv faptul că instanța de apel a

reținut limita impusă de art. II din O.U.G. nr. 62/2010, text declarat

neconstituțional, la soluționarea pricinii, astfel că se impune reevaluarea

despăgubirilor ce se vor acorda reclamantei raportat la criteriile stabilite de

art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma sa inițială.

S-a statuat în mod

irevocabil cu privire la faptul că reclamanta nu trebuia să fie condamnată

pentru a putea obține repararea prejudiciului moral în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu privire la posibilitatea reparării

prejudiciului moral prin acordarea unei sume de bani, precum și la existența

obligației Statului de despăgubire pentru prejudiciul creat reclamantei, în

baza Legii nr. 221/2009, care a fost apreciată a fi corect reținută.

Aceste statuări ale

instanței de recurs, făcute prin decizia de casare cu privire la probleme de

drept invocate prin căile de atac declarate în cauză, sunt obligatorii pentru

curtea de apel învestită cu rejudecarea cauzei, în condițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. Ca atare, curtea, în rejudecarea apelului declarat de pârât,

a înlăturat, ca nefondate, motivele de apel ce vizează aspectele tranșate

irevocabil prin decizia de casare și care au intrat în puterea lucrului

judecat, nemaiputând fi repuse în discuție.

Se mai impune a

remarca și faptul că, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 21 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei

juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe

această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Cu toate acestea,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992), "Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, s-a

stabilit că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de

45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate, începând cu data de 30 decembrie 2010.

Cu toate acestea, se

impune a reține că această din urmă decizie nu se aplică prezentei cauze,

întrucât, la momentul la care decizia a fost publicată în M. Of., reclamanta

beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său la despăgubiri,

precum și existența obligației Statului în acest sens, dezlegare a unei

probleme de drept ce este obligatorie pentru instanța de rejudecare, potrivit

art. 315 C. proc. civ. Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată

cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă,

ceea ce nu este și cazul de față, fiind vorba în această situație de o

respectare a principiului neretroactivității.

În consecință, s-a

constatat că reclamanta beneficia la momentul deciziei Curții Constituționale de

o hotărâre care i-a conferit, de la acea dată, speranța legitimă că este

îndreptățită la o sumă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, beneficiind de protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, prin

hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus trimiterea spre

rejudecare pentru stabilirea cuantumului prejudiciului nu este de natură a

conduce la ideea că reclamanta nu mai este îndreptățită la despăgubiri, mai

ales că în motivarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că

trebuie procedat la stabilirea prejudiciului suferit și a despăgubirilor

cuvenite reclamantei, fără a se avea în vedere art. II din O.U.G. nr. 62/2010.

În consecință, în

privința cuantumului despăgubirilor, Curtea a plecat de la premisa că,

într-adevăr prin deportarea familiei reclamantei și nașterea acesteia în

perioada deportării, au fost lezate familiei reclamantei și reclamantei

personal libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică și psihică, ce

sunt valori esențiale ale personalității umane și care o definesc, fiind,

totodată, și drepturi fundamentale.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, Curtea a avut în vedere că Statul Român a recunoscut

caracterul politic al deportării familiei reclamantei în mod expres prin

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta a beneficiat

de indemnizațiile și celelalte beneficii prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990.

Curtea a stabilit că,

în speță, cuantumul total al despăgubirii cuvenite reclamantei pentru repararea

prejudiciului moral, este în sumă de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea familiei în Bărăgan, respectiv

pentru perioada petrecută de reclamantă acolo, celelalte pretenții ale

reclamantei fiind respinse, aceasta sumă constituind o reparație rezonabilă a

prejudiciului moral cauzat acesteia.

Deși acest prejudiciu

nu este ușor de cuantificat, Curtea a apreciat că acordarea unor despăgubiri în

cuantum de 30.000 RON reprezintă o reparație echitabilă și rezonabilă, ce nu

are natura unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamantei, fiind avute în

vedere, contrar afirmațiilor reclamantei, toate efectele produse în persoana sa

de deportarea dispusă, atât pe durata măsurii, cât și ulterior revocării

acesteia. Suma nu este stabilită arbitrar și aleatoriu, ci prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 221/2009, potrivit deciziei de casare.

Celelalte critici

formulate de către pârât, cu privire la cuantumul sumei acordate de către prima

instanță, au fost respinse, față de individualizarea prejudiciului moral,

conform criteriilor reținute anterior pentru evaluarea gradului de suferință.

Pentru considerentele

redate în rezumat, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 126 din 26 iunie 2012, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva

sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a

obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

către reclamantă a sumei de 30.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral, menținând în rest sentința atacată.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român prin ministerul

Finanțelor publice care a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a legii

întrucât art. 5 din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice ca urmare

a Deciziei nr. 1.358  din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, iar

inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub

aspectul despăgubirilor morale.

De asemenea,

recurenta a invocat și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

instanța supremă în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că

dispozițiile legale invocate în cauză și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În consecință,

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

recurate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei.

Intimata nu a

formulat întâmpinare, dar a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia

recurată din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurentă,

Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia nr.

1.358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite, întrucât acestea reprezintă situații

juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior

definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care

sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de

verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

În prezența unei

hotărâri definitive, respectiv Decizia civilă nr. 282/A din 16 septembrie 2010

a Curții de Apel, care a confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, se poate vorbi în cauză despre existenta unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1.358 și nr. 1.360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr.

1.358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 16 septembrie 2010, cauza fiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale își pot produce efectele juridice.

Mai mult decât atât,

în prezenta speță, Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare, nu a făcut altceva

decât să se conformeze dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., reținând în mod

corect că decizia de casare a avut în vedere exclusiv faptul că se impune

reevaluarea despăgubirilor fără a se ține seama de limita impusă de art. II din

O.U.G. nr. 62/2010, text declarat neconstituțional, la soluționarea pricinii.

Având în vedere

faptul că tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră

îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o

condamnare politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de

instanță privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează numai

dreptul persoanelor ce s-au adresat instanțelor ulterior acestui moment, critica

recurentului nu poate fi primită.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

București - reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva Deciziei civile nr.

126 din 26 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN