ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3373/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1096 din 14 iunie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de M.M. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 20.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A respins celelalte pretenții ale reclamantei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că r eclamanta, împreună cu familia sa - părinții și fratele său - au fost strămutați prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu P. în localitatea R.N. din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951. Conform celor arătate prin acțiune, reclamanta a beneficiat de o indemnizație în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situațiilor materiale, a ceastă măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, având echivalentul unei condamnări privative de libertate. Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, prin natura, durata, modalitatea de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația reclamantei. După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost deportați, reclamanta nu a mai găsit niciunul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării, iar în casa care le aparținea era o grădiniță de copii și a durat o perioadă de timp până au reintrat în posesia ei.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, Tribunalul a constatat că persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Față de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Față de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanța a apreciat că suma de 20.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire. Prin decizia nr. 101 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Caraș - Severin împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Examinând apelul pârâtului prin prisma criticilor formulate și în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., față de dispozițiile legale și de excepția invocată de instanță, având în vedere limitele caracterului devolutiv al apelului, Curtea a reținut că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorie, conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că Deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

S-a observat însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și respectiv, a ordonanței) și după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatei Decizii a Curții Constituționale l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. În concluzie, s-a constatat că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta M.M., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. și a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat. A arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării ei, ci se aplică eventual celor înregistrate ulterior publicării cale. A susținut acest aspect, având în vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text care obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.

Preeminența tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată și consfințită cu valoare de principiu și în Constituția României, impune reținerea cu titlu de exemplu a cel puțin două soluții ale Curții Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002 și cauza Pressos Compania Naviera S.A vs. Belgia din 20 noiembrie 1995. Concluzionând, recurenta a precizat că se poate reține faptul că aplicarea unei Decizii a Curții Constituționale, prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și nu în ultimul rând, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În continuare a arătat că Decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă și pentru respectarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, precum și pentru respectarea principiului egalității în drepturi și pentru a nu se crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, în caz contrar, contravenindu-se art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008 coroborat cu art. 16 din Constituția României. A invocat de asemenea în susținere prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție coroborate cu cele ale art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic c/a Croației.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 101 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.