ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3373/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3373/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă

nr. 1096 din 14 iunie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de M.M. împotriva

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin și

l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 20.000 euro sau echivalentul

în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A respins

celelalte pretenții ale reclamantei.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a constatat că r

eclamanta, împreună cu familia sa - părinții și fratele său

- au fost strămutați prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951,

din localitatea de domiciliu P. în localitatea R.N. din Câmpia Bărăganului, începând

cu data de 18 iunie 1951.

Conform celor arătate

prin acțiune, reclamanta a beneficiat de o indemnizație în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Strămutarea a avut consecințe

negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situațiilor materiale,

a

ceastă măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat,

având echivalentul unei condamnări privative de libertate.

Limitarea

libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, prin natura,

durata, modalitatea de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant

situația reclamantei.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost

deportați, reclamanta nu a mai găsit niciunul dintre bunurile materiale lăsate la

data deportării, iar în casa care le aparținea era o grădiniță de copii și a durat

o perioadă de timp până au reintrat în posesia ei.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia

fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și

la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit

de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în

societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date fiind

gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, Tribunalul a constatat că

persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Față de dispozițiile

art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu

art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut

dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă

și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de prejudiciile

morale suferite de reclamantă, instanța a apreciat că suma de 20.000 euro reprezintă

o echitabilă despăgubire.

Prin decizia nr. 101 din

26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș -

Severin împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul

că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Examinând apelul pârâtului

prin prisma criticilor formulate și în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., față

de dispozițiile legale și de excepția invocată de instanță, având în vedere limitele

caracterului devolutiv al apelului, Curtea a reținut că solicitând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit urmare deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia

nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reclamanta și-a întemeiat pretențiile

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală

care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorie, conform prevederilor

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Cum, în termen de 45 de

zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile

neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au

încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală

ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de

reclamantă și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că această

încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și

că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că Deciziile Curții Constituționale

au putere numai pentru viitor.

S-a observat însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor

juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării

prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea

neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii

(și respectiv, a ordonanței) și după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul

nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie),

act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității

normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument

în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatei Decizii a Curții Constituționale

l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la

pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri

rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra

excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța

ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

În concluzie, s-a constatat

că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit

cărora legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei ultime

decizii a declarat recurs reclamanta M.M., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 și

9 ale art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei

atacate și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor

morale în cuantumul solicitat.

A arătat că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă

instanță sau căi de atac) la data pronunțării ei, ci se aplică eventual celor înregistrate

ulterior publicării cale.

A susținut acest aspect,

având în vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, text care obligă la respectarea principiului neretroactivității

și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.

Preeminența tratatelor

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată și consfințită

cu valoare de principiu și în Constituția României, impune reținerea cu titlu de

exemplu a cel puțin două soluții ale Curții Europene, respectiv cauza Smokovits

vs. Grecia din 11 iulie 2002 și cauza Pressos Compania Naviera S.A vs. Belgia din

20 noiembrie 1995.

Concluzionând, recurenta

a precizat că se poate reține faptul că aplicarea unei Decizii a Curții Constituționale,

prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității, respectării

prevederilor Convenției și nu în ultimul rând, jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

În continuare a arătat

că Decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă și pentru respectarea principiului

egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, precum și pentru

respectarea principiului egalității în drepturi și pentru a nu se crea situații

juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive,

în caz contrar, contravenindu-se art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008

coroborat cu art. 16 din Constituția României.

A invocat de asemenea

în susținere prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție coroborate cu cele ale

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și hotărârea din 8

martie 2006 în cauza Blecic c/a Croației.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care

se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.

Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci

că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

M.M. împotriva deciziei nr. 101 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.