ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 623/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 257 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată și a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 352/115/2010 la Tribunalul Caraș-Severin reclamantul P.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să constate că se încadrează în disp.

art. 1 alin. (3) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să oblige pârâtul la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 844 din 17 mai 2010 Tribunalul Caraș-Severin a respins cererea de chemare în judecată, cu următoarea motivare: Articolul 3 din Legea nr. 221/2009 definește noțiunea de „măsură administrativă cu caracter politic” și enumeră actele normative ale perioadei 1948-1960 prin care au fost dispuse astfel de măsuri. Aspectele invocate de reclamant și calificate de acesta drept măsuri abuzive ale Statului Român care i-au produs un prejudiciu moral, nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și, pe cale de consecință, nu fac aplicabile în speță dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței a declarat apel în termen reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând greșita aplicare a dispozițiilor legale la starea de fapt reținută în cauză, disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fiind incidente. Curtea de apel a reținut următoarele considerente în soluționarea apelului: Prima instanță a examinat exclusiv temeiul de drept indicat de reclamant, deși acesta a făcut referire, în cursul judecății, la disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 (f. 37 dosar fond). Din probele administrate în cauză rezultă că pe numele reclamantului a fost deschis la 28 noiembrie 1958, de către fosta securitate, un dosar de verificare, dosar ce se încadrează în categoria dosarelor de urmărire informativă (adresa nr. P6969/01 din 24 iulie 2008 a C.N.S.A.S.

– f. 6 dosar fond). Reclamantul a absolvit Școala Militară de Aviație „Aurel Vlaicu” în anul 1955 în specialitatea pilot avion reactiv vânătoare, fiindu-i acordat gradul de locotenent (f. 9 dosar fond) și brevetul de pilot aviator militar (f. 8 dosar). Urmare a poziției sale față de intrarea în PRM (f. 11 dosar) și a expunerii convingerilor față de politica internă și externă a României la acea dată (f. 11, 12 – notă informativă din 26 iulie 1958) reclamantul a fost trecut în evidența operativă ca suspect de agitație contrarevoluționară (f. 25 dosar), i s-a interzis să zboare pe distanțe lungi pentru că „ar putea să evazioneze” (f. 16 dosar), a fost oprit de la zbor „pe motive medicale” la propunerea ofițerului de contrainformații din UM 04363 Caransebeș (f. 17 dosar) și, în fine, la propunerea securității, a fost trecut în rezervă prin Ordinul MFA nr. 00659 din 11 aprilie 1959 (f. 18 dosar).

Că motivul trecerii în rezervă a fost atitudinea reclamantului, apreciată ca fiind dușmănoasă de către organele de represiune, iar problemele medicale – un pretext, rezultă indirect și din nota din 10 februarie 1984 de pe dosarul de verificare al reclamantului, notă potrivit căreia acesta „prezintă interes operativ” (f. 10 dosar). Rezultă astfel, cu evidență, că trecerea în rezervă a reclamantului prin Ordinul MFA nr. 00659 din 11 aprilie 1959 a fost o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și nu o măsură care, din motive medicale sau profesionale să-i fie imputabilă reclamantului, a fost o măsură ale cărei consecințe s-au perpetuat cel puțin până în anul 1984. În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin aplicarea acestei măsuri, instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp.

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Decizia a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorie, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul P.T. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin, criticând-o pentru următoarele motive: 1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul P.T. a arătat următoarele: La momentul declarării ca neconstituțional art. 5 lit a) din Legea 221/2009 se afla în posesia unei hotărârii prin care se hotărâse să primească suma de 5 000 EURO cu titlu de despăgubiri morale ca urmare a deportării sale și stabilirii domiciliului obligatoriu, iar cererea de chemare in judecata a fost promovata înainte de pronunțarea celor doua decizii. La momentul introducerii acțiunii art. 5 alin. (1) din lege era în vigoare.

Chiar Curtea Constituțională, în decizia 1354 din 20 octombrie 2010 a sancționat încălcarea principiului neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Instanța de apel ar fi trebuit să țină cont și de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5 si art. 6 din CEDO și Rezoluția 1096 din 1996 a CE, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României. În ceea ce privește acordarea de daune morale persoanelor ce au suferit abuzuri în vechiul regim, și care conform Curții Constituționale se consideră fi acoperite prin reglementările anterioare, se arată detaliat argumentele pentru care se contestă decizia Curții Constituționale. Prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale.

Oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită: drepturile conferite de DL 118/1990 nu au natura juridica a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc, și mai mult, chiar Legea 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. Reclamantul nu a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Mai mult decât atât, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului si cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În ultima hotărâre CEDO în cauza Nita contra României s-a hotărât ca pentru doar 4 zile de reținere abuziva, statul român sa fie obligat la plata sumei de 7 000 EURO către petent.

La un calcul matematic rezultă că pentru o zi de reținere statul a fost obligat să plătească, cu titlu de daune morale, suma de 1800 EURO. În cauza Bursuc contra României CEDO a hotărât să acorde petentului suma de 10 000 EURO pentru 3 zile de reținere ilegală și o lună internare în spital. În cauza Barbu Anghelescu contra României, pentru 10 zile de reținere s-au acordat 7 000 EURO. În ambele cauze s-au acordat despăgubiri morale de peste 700 EURO/zi reținere ilegala. 2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a arătat următoarele: Instanța a acordat ce nu s-a cerut în condițiile în care temeiul de drept invocat de reclamantul P.T.

în susținerea cererii sale este art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, iar dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 prevăd care sunt infracțiunile săvârșite din motive politice, iar reclamantul nu se regăsește în nici una din aceste situații. De asemenea, reclamantul a apreciat că întrunește condițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, care definește noțiunea de „măsură administrativă cu caracter politic" și enumeră actele normative ale perioadei 1948-1960 prin care au fost dispuse astfel de măsuri. Aspectele invocate de reclamant și calificate de acesta drept măsuri abuzive ale Statului Român care i-au produs un prejudiciu moral, nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea celor ce succed. 1. Recursul declarat de reclamant. Prima critică din recurs nu se circumscrie cadrului procesual al litigiului de față în condițiile în care prin sentința primei instanțe s-a respins acțiunea. Instanța de apel a făcut aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, constatând că reclamantului nu i se cuvin despăgubiri morale.

S-a făcut o corectă aplicare în cauză a acestor două decizii, după cum rezultă și din decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că, urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea, în esență, a următoarelor argumente, față de cele invocate prin cererea de recurs: Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire ( facta pendentia ) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză". Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Pe de altă parte, n oțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă,” iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă de acordare de daune morale la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. Având în vedere și faptul că în acest cadru procesual nu se pot cenzura deciziile Curții Constituționale, precum și faptul că situația în speță nu se circumscrie art. 5 din Convenția Europeană, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamant, cu aplicare art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc.

civ. 2. Recursul formulat de pârât. Instanța de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, pentru a fi atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, așa cum a reținut și instanța de apel, reclamantul a invocat în fața primei instanțe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care permit instanței să califice și alte măsuri administrative decât cele prevăzute de lege în acest sens (art. 3), ca având caracter politic – fila nr. 37 dosarul primei instanțe. Simpla susținere din finalul cererii de recurs, în sensul că aspectele invocate de reclamant nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, fără a se arăta și argumentele care ar susține o astfel de critică raportat la modul de soluționare dispus în apel, așa cum prevede art. 302 ind.1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., nu constituie un motiv de recurs în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. În consecință, și cu privire la acest recurs Înalta Curte urmează să dispună respingerea ca nefondat, cu aplicarea și art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.T. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș - Severin îm potriva deciziei civile nr. 257 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.