ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 623/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 623/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 257 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată și a admis

în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul politic al

măsurii administrative luate față de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 352/115/2010 la Tribunalul Caraș-Severin reclamantul P.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va

da, să constate că se încadrează în disp. art. 1 alin. (3) și art. 5 din Legea

nr. 221/2009 și să oblige pârâtul la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de

daune morale.

Prin sentința civilă

nr. 844 din 17 mai 2010 Tribunalul Caraș-Severin a respins cererea de chemare

în judecată, cu următoarea motivare:

Articolul 3 din Legea

nr. 221/2009 definește noțiunea de „măsură administrativă cu caracter politic”

și enumeră actele normative ale perioadei 1948-1960 prin care au fost dispuse astfel

de măsuri.

Aspectele invocate de

reclamant și calificate de acesta drept măsuri abuzive ale Statului Român care

i-au produs un prejudiciu moral, nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter

politic în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și, pe cale de consecință,

nu fac aplicabile în speță dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței a

declarat apel în termen reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, invocând greșita aplicare a dispozițiilor legale la starea de

fapt reținută în cauză, disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fiind

incidente.

Curtea de apel a

reținut următoarele considerente în soluționarea apelului:

Prima instanță a examinat

exclusiv temeiul de drept indicat de reclamant, deși acesta a făcut referire,

în cursul judecății, la disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 (f. 37

dosar fond).

Din probele

administrate în cauză rezultă că pe numele reclamantului a fost deschis la 28

noiembrie 1958, de către fosta securitate, un dosar de verificare, dosar ce se

încadrează în categoria dosarelor de urmărire informativă (adresa nr. P6969/01

din 24 iulie 2008 a C.N.S.A.S. – f. 6 dosar fond).

Reclamantul a

absolvit Școala Militară de Aviație „Aurel Vlaicu” în anul 1955 în

specialitatea pilot avion reactiv vânătoare, fiindu-i acordat gradul de

locotenent (f. 9 dosar fond) și brevetul de pilot aviator militar (f. 8 dosar).

Urmare a poziției

sale față de intrarea în PRM (f. 11 dosar) și a expunerii convingerilor față de

politica internă și externă a României la acea dată (f. 11, 12 – notă

informativă din 26 iulie 1958) reclamantul a fost trecut în evidența operativă

ca suspect de agitație contrarevoluționară (f. 25 dosar), i s-a interzis să

zboare pe distanțe lungi pentru că „ar putea să evazioneze” (f. 16 dosar), a

fost oprit de la zbor „pe motive medicale” la propunerea ofițerului de

contrainformații din UM 04363 Caransebeș (f. 17 dosar) și, în fine, la

propunerea securității, a fost trecut în rezervă prin Ordinul MFA nr. 00659 din

11 aprilie 1959 (f. 18 dosar).

Că motivul trecerii

în rezervă a fost atitudinea reclamantului, apreciată ca fiind dușmănoasă de

către organele de represiune, iar problemele medicale – un pretext, rezultă

indirect și din nota din 10 februarie 1984 de pe dosarul de verificare al

reclamantului, notă potrivit căreia acesta „prezintă interes operativ” (f. 10

dosar).

Rezultă astfel, cu

evidență, că trecerea în rezervă a reclamantului prin Ordinul MFA nr. 00659 din

11 aprilie 1959 a fost o măsură administrativă cu caracter politic în sensul

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și nu o măsură care, din motive

medicale sau profesionale să-i fie imputabilă reclamantului, a fost o măsură

ale cărei consecințe s-au perpetuat cel puțin până în anul 1984.

În ceea ce privește

cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin

aplicarea acestei măsuri, instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 20

octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp. art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală

care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorie,

conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art.

147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin.

(3) din Legea 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamantul

P.T. și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Caraș - Severin, criticând-o pentru următoarele motive:

dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul P.T. a arătat

următoarele:

La momentul

declarării ca neconstituțional art. 5 lit a) din Legea 221/2009 se afla în

posesia unei hotărârii prin care se hotărâse să primească suma de 5 000 EURO cu

titlu de despăgubiri morale ca urmare a deportării sale și stabilirii

domiciliului obligatoriu, iar cererea de chemare in judecata a fost promovata

înainte de pronunțarea celor doua decizii.

La momentul

introducerii acțiunii art. 5 alin. (1) din lege era în vigoare.

Chiar Curtea

Constituțională, în decizia 1354 din 20 octombrie 2010 a sancționat încălcarea principiului

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Instanța de apel ar

fi trebuit să țină cont și de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5 si art.

6 din CEDO și Rezoluția 1096 din 1996 a CE, obligatorii potrivit dispozițiilor

art. 20 din Constituția României.

În ceea ce privește

acordarea de daune morale persoanelor ce au suferit abuzuri în vechiul regim,

și care conform Curții Constituționale se consideră fi acoperite prin

reglementările anterioare, se arată detaliat argumentele pentru care se

contestă decizia Curții Constituționale. Prin aceste reparații anterioare nu

s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se

măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații

morale. Oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e

total greșită: drepturile conferite de DL 118/1990 nu au natura juridica a unor

despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația

muncii, vechime în muncă etc, și mai mult, chiar Legea 221/2009 arată că

instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Reclamantul nu a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990.

Mai mult decât atât,

sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului si cele

din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

si a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18

mai 1994. În ultima hotărâre CEDO în cauza Nita contra României s-a hotărât ca

pentru doar 4 zile de reținere abuziva, statul român sa fie obligat la plata

sumei de 7 000 EURO către petent. La un calcul matematic rezultă că pentru o zi

de reținere statul a fost obligat să plătească, cu titlu de daune morale, suma

de 1800 EURO. În cauza Bursuc contra României CEDO a hotărât să acorde petentului

suma de 10 000 EURO pentru 3 zile de reținere ilegală și o lună internare în

spital. În cauza Barbu Anghelescu contra României, pentru 10 zile de reținere

s-au acordat 7 000 EURO. În ambele cauze s-au acordat despăgubiri morale de

peste 700 EURO/zi reținere ilegala.

motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a

arătat următoarele:

Instanța a acordat ce

nu s-a cerut în condițiile în care temeiul de drept invocat de reclamantul P.T.

în susținerea cererii sale este art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, iar dispozițiile

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 prevăd care sunt infracțiunile

săvârșite din motive politice, iar reclamantul nu se regăsește în nici una din

aceste situații.

De asemenea,

reclamantul a apreciat că întrunește condițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

care definește noțiunea de „măsură administrativă cu caracter politic" și

enumeră actele normative ale perioadei 1948-1960 prin care au fost dispuse

astfel de măsuri.

Aspectele invocate de

reclamant și calificate de acesta drept măsuri abuzive ale Statului Român care

i-au produs un prejudiciu moral, nu reprezintă o măsură administrativă cu

caracter politic în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt

nefondate, în considerarea celor ce succed.

de reclamant.

Prima critică din

recurs nu se circumscrie cadrului procesual al litigiului de față în condițiile

în care prin sentința primei instanțe s-a respins acțiunea.

Instanța de apel a

făcut aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21

octombrie 2010, constatând că reclamantului nu i se cuvin despăgubiri morale.

S-a făcut o corectă

aplicare în cauză a acestor două decizii, după cum rezultă și din decizia în

interesul legii nr. 12/2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7

noiembrie 2011, prin care s-a statuat că, urmare deciziilor Curții Constituționale

nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial, în considerarea, în esență, a următoarelor argumente, față de cele

invocate prin cererea de recurs:

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că

nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (

facta pendentia

) în temeiul Legii nr. 221/2009 -

având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de

lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală

aplicare.

Promovarea acțiunii

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi

și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Art. 6 paragraful 1

din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei

persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod

independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la

drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană,

în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.

6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției

europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept,

prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6

paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui

drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în

cauză".

Or, problema

analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care

dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de

altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din

perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține

protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context

trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția

Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere

procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism

normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă,

preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea

fundamentală.

În ceea ce privește

legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge

din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de

ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale

(înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări

în aceeași materie).

Așadar, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat.

Pe de altă parte, n

oțiunea de

"bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin "o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,

paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de

„speranță legitimă,” iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de

creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului,

ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în

interesul legii la situația în speță și cum reclamantul nu deținea o hotărâre

definitivă de acordare de daune morale la data publicării deciziilor Curții Constituționale

în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

Având în vedere și

faptul că în acest cadru procesual nu se pot cenzura deciziile Curții

Constituționale, precum și faptul că situația în speță nu se circumscrie art. 5

din Convenția Europeană, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul

declarat de reclamant, cu aplicare art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ.

de pârât.

Instanța de apel nu a

acordat mai mult decât s-a cerut, pentru a fi atrasă incidența în cauză a

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, așa cum a

reținut și instanța de apel, reclamantul a invocat în fața primei instanțe

dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care permit instanței să

califice și alte măsuri administrative decât cele prevăzute de lege în acest

sens (art. 3), ca având caracter politic – fila nr. 37 dosarul primei instanțe.

Simpla susținere din

finalul cererii de recurs, în sensul că aspectele invocate de reclamant nu

reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr.

221/2009, fără a se arăta și argumentele care ar susține o astfel de critică

raportat la modul de soluționare dispus în apel, așa cum prevede art. 302 ind.1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., nu constituie un motiv de recurs în sensul

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

În consecință, și cu

privire la acest recurs Înalta Curte urmează să dispună respingerea ca

nefondat, cu aplicarea și art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul

P.T. și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș - Severin îm

potriva

deciziei civile nr. 257 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.