ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 626/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 218/ A din 15 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 907 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantului F.C., în totalitate. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea adresată instanței la 08 martie 2010, reclamantul F.C. în calitate de moștenitor al tatălui său F.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin, pentru a se constata caracterul politic al condamnării autorului său conform art. 4 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale și pentru a-l obliga pe acesta la plata sumei de 500000 euro, reprezentând daune morale. Prin sentința civilă nr. 907 din data de 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caras Severin s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.C. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 5 din 22 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar din Timișoara, tatăl reclamantului a fost condamnat la 5 ani de închisoare corecțională, 3 ani de interdicție corecțională precum și 1.000 lei amendă corecțională pentru fapta de uneltire contra ordinei sociale, pedeapsă din care a executat 1 an și 5 luni, având în vedere faptul că fiind membru P.N.T. - aripa Maniu a ajutat partizanii din munți cu alimente, băutură și bani. Perioada detenției a fost executată de condamnat la minele de plumb și sare din Baia Sprie, fiind obligat să muncească peste 12 ore pe zi, în cele mai grele condiții, fiind înfometat, bătut și fără a avea acces la medicamente.

In urma acestei detenții, s-a îmbolnăvit de astm bronșic, boală de care a suferit până la deces și care 1-a împiedicat să ducă o viață normală. Autoritățile comuniste au exercitat presiuni continue asupra condamnatului și a membrilor familiei sale, chiar și după eliberare, așa cum a confirmat martorul audiat în cauză. În acest context, instanța de fond a reținut că tatălui reclamantului i-a fost impusă o măsură de condamnare cu caracter politic, fiind aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât prin măsura aplicată, s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecințele dăunătoare din perspectiva relațiilor sociale ale acestuia, fiindu-i afectată și onoarea și reputația, aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, din perspectiva relațiilor cu prietenii și alți apropiați, iar aceste vătămări își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victime.

Sub aspectul cuantificării sumei, tribunalul a reținut că recunoașterea dreptului la despăgubire nu poate fi explicat decât prin voința Statului de a oferi o satisfacție care să aibă o corespondență reală cu prejudiciul, urmând a fi pus accentul pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei, așa cum a statuat constant atât jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, iar din această perspectivă, suma de 150.000 euro reprezintă o compensație justă, echitabilă și rezonabilă, pentru perioada de 1 an și 5 luni petrecută în detenție. Împotriva sentinței a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sub aspectul chestiunilor de fond, apelantul a susținut că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. În sfârșit, apelantul a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, necontestând suferința fizică și psihică al deportatului, apelantul a apreciat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere implică o doză de subiectivism și de aproximare, cu atât mai mult cu cât tatăl reclamantului a cules beneficii de pe urma aplicării Decretului-lege nr. 118/1990. Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției ” și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Constatând că Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a reținut că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea Curtea a reținut că în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croația, nefiind înfrânt principiul neretroactivității.

De asemenea, a apreciat că soluția se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.C. criticând-o, în esență, pentru următoarele motive, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.

Art. 6 din CEDO obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă. În concluzie, aplicarea unei decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și nu în ultimul rând jurisprudenței CEDO. 2. Pentru respectarea principiului egalității în fața legii, ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, se impune a nu se crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au abținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin. (2) lit. a) din O.U.G.

nr. 137/2008 coroborat cu art. 16 și art. 20 alin. (2) din Constituția României și cu art. 14 din C.E.D.O. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: Soluția pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 25 mai 2010, iar decizia de apel la data de 15 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun” în sensul Convenției, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu mai pot produce efecte juridice. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Este de menționat că și în practica CEDO se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”.

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin. Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”.

Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Noțiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez - Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. In ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudența nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. în același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul situației în care se află reclamantul recurent constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. În consecință, constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.C. împotriva deciziei civile nr. 218/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.