ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 626/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 626/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 218/

A din 15 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva

sentinței civile nr. 907 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea

reclamantului F.C., în totalitate. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a

reținut următoarele:

Prin

cererea adresată instanței la 08 martie 2010, reclamantul F.C. în calitate de

moștenitor al tatălui său F.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caras Severin, pentru a se constata caracterul politic al

condamnării autorului său conform art. 4 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale și

pentru a-l obliga pe acesta la plata sumei de 500000 euro, reprezentând daune

morale.

Prin sentința civilă nr. 907 din data de 25 mai 2010,

pronunțată de

Tribunalul

Caras Severin s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.C.

împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de

150.000 euro

echivalent

în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru

a se pronunța astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin

sentința penală nr. 5 din 22 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar

din Timișoara, tatăl reclamantului a fost condamnat la 5 ani de închisoare

corecțională, 3 ani de interdicție corecțională precum și 1.000 lei amendă

corecțională pentru fapta de uneltire contra ordinei sociale, pedeapsă din care

a executat 1 an și 5 luni, având în vedere faptul că fiind membru P.N.T. -

aripa Maniu a ajutat partizanii din munți cu alimente, băutură și bani.

Perioada

detenției a fost executată de condamnat la minele de plumb și sare din Baia

Sprie, fiind obligat să muncească peste 12 ore pe zi, în cele mai grele

condiții, fiind înfometat, bătut și fără a avea acces la medicamente. In urma

acestei detenții, s-a îmbolnăvit de astm bronșic,

boală de care a suferit până la deces și care 1-a împiedicat să ducă o

viață

normală.

Autoritățile

comuniste au exercitat presiuni continue asupra condamnatului și a membrilor

familiei sale, chiar și după eliberare, așa cum a confirmat martorul audiat în

cauză.

În

acest context, instanța de fond a reținut că tatălui reclamantului i-a fost

impusă o măsură de condamnare cu caracter politic, fiind aplicabile disp. art. 5

lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât prin măsura

aplicată,

s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecințele

dăunătoare din perspectiva relațiilor sociale ale acestuia, fiindu-i afectată

și onoarea și reputația, aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții

umane, din perspectiva relațiilor cu prietenii și alți apropiați, iar aceste

vătămări își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victime.

Sub aspectul

cuantificării sumei, tribunalul a reținut că recunoașterea dreptului la

despăgubire nu poate fi explicat decât prin voința Statului de a oferi o

satisfacție care să aibă o corespondență reală cu prejudiciul, urmând a fi pus

accentul pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei, așa cum

a statuat constant atât jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, cât

și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, iar din această perspectivă,

suma de 150.000 euro reprezintă o compensație justă, echitabilă și rezonabilă,

pentru perioada de 1 an și 5 luni petrecută în detenție.

Împotriva

sentinței a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sub aspectul

chestiunilor de fond, apelantul a susținut că reclamantul nu poate intra în

categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă

exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că acest

regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada

caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009,

pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În sfârșit,

apelantul a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat

și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real

suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de

îmbogățire fără justă cauză.

De

aceea, necontestând suferința fizică și psihică al deportatului, apelantul a

apreciat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa

fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă,

rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel

de apreciere implică o doză de subiectivism și de aproximare, cu atât mai mult

cu cât tatăl reclamantului a cules beneficii de pe urma aplicării Decretului-lege

nr. 118/1990.

Curtea

de Apel a reținut următoarele considerente:

Prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea

ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,

constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției

”

și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Constatând

că Decizia nr. 1358/21 octombrie  2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761

din

15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a

reținut că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă

că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele

abrogate.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului, chiar

dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or,

apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea Curtea a reținut

că în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza

Blecic vs. Croația, nefiind înfrânt principiul neretroactivității. De asemenea,

a apreciat că soluția se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin.

(1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce

hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția

dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul

F.C. criticând-o, în esență, pentru următoarele motive,

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe

rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă eventual celor

înregistrate ulterior publicării sale. Art. 6 din CEDO obligă la respectarea

principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o

hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă. În concluzie, aplicarea unei

decizii a Curții Constituționale prin caracterul

ei

obligatoriu este supusă principiului neretroactivității, respectării

prevederilor Convenției și nu în ultimul rând jurisprudenței CEDO. 2. Pentru

respectarea principiului egalității în fața legii, ce presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite, se impune a nu se crea situații juridice discriminatorii față de

persoanele care au abținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin.

(2) lit. a) din O.U.G. nr. 137/2008 coroborat cu

art. 16 și art. 20 alin. (2) din Constituția României și cu art. 14 din

C.E.D.O.

Solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată în sensul acordării daunelor morale în cuantumul

solicitat prin acțiunea introductivă.

Analizând

decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Soluția

pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de

instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011,

publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de

aspectele invocate prin cererea de recurs:

Prin

deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010

(publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a

examinat efectele

deciziei

de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern

intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția

proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din

Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Cum

deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la

data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, sentința primei instanțe a fost

pronunțată la data de 25 mai 2010, iar decizia de apel la data de 15 februarie

2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării

deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun” în sensul Convenției,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu mai pot produce efecte

juridice.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta

presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații

juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009

- având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de

lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală

aplicare.

Promovarea

acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Este de

menționat că și în practica CEDO se recunoaște eficiența controlului realizat

de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei

situații similare

(Decizia

în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui

constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în

vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază

legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea,

reclamanții nu ar fi putut avea o speranță

legitimă că pretențiile lor vor fi

cuantificate în conformitate cu acea

lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod

legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era

ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la

momentul pronunțării hotărârii”.

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului

garantează dreptul fiecărei persoane la

un tribunal competent să

examineze orice contestație (în mod

independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la

drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra

respectării dispozițiilor art. 6

paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile

Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale

de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art.

6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept

care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”.

Or,

problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în

care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe

de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun” din

perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține

protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri”

din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit

jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv

al unui drept.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea

de către instanță a calității de

creditor

și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat” (Cauza Fernandez -

Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă

că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

In ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind

vorba în

speță de un

interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate

fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137).

O

asemenea jurisprudența nu se poate spune însă că se conturase până la momentul

adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția

supremă nu definitivase procedura în astfel de

cauze,

prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o

manieră irevocabilă.

De

asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze

noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea

unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din

conținutul art. 14

din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și

libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte

integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în

discuție fără o

încălcare

a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica

dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei

normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți

fundamentale.

Prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea

beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat,

care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

în același

timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar

găsi unele

persoane (cele

ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul

situației în care se află reclamantul recurent constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În același

timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără

nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”.

Este

vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor

drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a

statului.

În situația

analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu

intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Aplicând

decizia în interesul legii la situația în speță

și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data

publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În

consecință, constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune

respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.C. împotriva deciziei civile nr.

218/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.