ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1233/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1233/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1600/115 din 19 aprilie 2010, reclamantul

P.C.C. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei

și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale pentru

prejudiciul suferit de tatăl său, P.C., ca urmare a condamnării abuzive

suferite.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său P.C., a fost condamnat politic

pentru acte de uneltire contra ordinii sociale, executând 11 luni de detenție.

La data când a fost în penitenciar, familia compusă din părinți, soție și doi

copii, a rămas fără principalul susținător material.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1323 din 12 iulie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul P.C.C. și a obligat pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin să

plătească reclamantului P.C.C. suma de 5000 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva tatălui său.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Caraș-Severin a reținut următoarele:

Conform Deciziei

176/1952, Tribunalul Militar a condamnat pe P.C., tatăl reclamantului, la 12

luni închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii

sociale, făcând aplicațiunea art. 209 teza II lit. b) C. pen. combinat cu

Decretul-Lege nr. 856/1938 și art. 157 - 158 C. pen., astfel încât condamnarea

suferită de P.C. reprezintă o condamnare cu caracter politic ce atrage

incidența Legii nr. 221/2009.

Instanța de fond a

apreciat că în speță sunt întrunite elementele răspunderii civile instituite de

art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată și art. 48 alin. (3) din Constituție

și, în stabilirea întinderii daunelor, luând în considerare consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic precum și importanța valorilor morale

lezate, a constatat că suma pretinsă de reclamant prin acțiune este justificată

numai în parte.

În temeiul art. 3 și

art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată

de reclamant împotriva Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin și, dând eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, l-a obligat să plătească reclamantului

suma de 5000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin

condamnarea abuzivă a antecesorului său.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1323 din 12 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a

declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea acestuia

și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii

reclamantului.

În motivarea apelului

s-a arătat că reclamantul, deși a fost condamnat definitiv, nu a făcut dovada

că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată.

De asemenea, nu s-a

ținut seama de aplicarea, în speță, a prevederilor Decretului-Lege nr.

118/1990.

Suma de 5.000 euro,

reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire fără just temei, fiind

nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare și subiectivism. S-a

solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii.

Curtea de Apel

Timișoara, prin Decizia civilă nr. 187/A din 10 februarie 2011, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva Sentinței civile nr. 1323 din 12 iulie

2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1600/115/2010.

A schimbat în tot

sentința civilă în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul

P.C.C. pentru despăgubiri morale în condițiile Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință

juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la

momentul soluționării prezentului apel.

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

Față de această

motivare și mai ales față de soluția Curții Constituționale redate de instanța

de apel, s-a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai

există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat

și admis acțiunea reclamantului.

Nu poate subzista

nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi

fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceea, în speță nu

sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un

alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și,

desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, instanța de apel, în exercitarea controlului de legalitate a admis

apelul declarat de către pârât și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul

că a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul P.C.C. împotriva

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

D.G.F.P. Caraș-Severin.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând instanței de recurs ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să caseze hotărârea recurată și,

rejudecând în fond, să respingă apelul pârâtului, menținând ca temeinică și

legală hotărârea instanței de fond.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a susținut următoarele:

Este adevărat că art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului

de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale. Această decizie nu este însă aplicabilă

cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării

acestei decizii, ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior

pronunțării sale.

A aprecia, în alt mod

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus

cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.

221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile

persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza B. c/a Croația, parag. 81).

Reclamantul a mai

arătat că la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

avea deja o hotărâre prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o

"speranță legitimă" și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 din

Protocolul 1 din Convenție.

Reclamantul a mai

susținut că și în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de

despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale -, este îndreptățit a obține despăgubiri în baza pe

dispozițiilor de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui

său.

A menționat că,

într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca prescripția dreptului de a cere

despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul

de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de

regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.

A concluzionat că, în

cazul în care nu i-ar mai fi acordate despăgubiri, deși s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul

egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de

persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel și prin

Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat

neconstituțional art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a reținut că

principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în

anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o

discriminare bazată special pe sex, rasa, culoare, limbă, religie, opinii

politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Ca atare,

sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care

o persoană este discriminată în exercitarea unui drept care poate fi dedus

dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația

națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației

naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste

principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a

Drepturilor Omului în cauza T. vs.United Kingdom, pronunțată în 2009.

Având în vedere

considerentele menționate, recurentul-reclamant a apreciat că, prin neacordarea

despăgubirilor solicitate, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși

se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic

diferit, în condițiile în care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, era în posesia unei hotărâri prin care i se admisese și

capătul de cerere privind obligarea Statului Român la despăgubiri.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate și anume art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența

constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4

din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al

doilea text mai sus-menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie

să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P.

contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din

28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității

din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme

dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

pronunțat în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a

statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Prin decizia pronunțată

în interesul legii, Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziilor

Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție. S-a

apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Susținerea

recurentului-reclamant în sensul că este îndreptățit a obține despăgubiri în

baza dispozițiilor de drept comun, respectiv a art. 998 C. civ., câtă vreme s-a

constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva

tatălui său, nu poate fi primită, în raport de faptul că acțiunea sa a fost

întemeiată doar pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Reclamantul a

precizat expres temeiul juridic al cererii sale înțelegând să aleagă o anumită

cale procedurală deschisă de lege, respectiv acțiunea formulată în temeiul

Legii nr. 221/2009, fără a mai indica un alt temei juridic și, așa fiind,

instanța de apel în mod corect a dat eficiență caracterului obligatoriu al

deciziei Curții Constituționale.

Este de menționat că,

în virtutea rolului său activ, instanța poate califica cererea, doar în

situația în care reclamantul a indicat un temei de drept greșit sau neaplicabil

în cauză, iar schimbarea acelui temei trebuie pusă obligatoriu în discuția

părților.

Solicitarea

recurentului-reclamant, formulată pentru prima oară în fața instanței de

recurs, respectiv aceea de a se analiza acțiunea din perspectiva dreptului

comun nu poate fi primită deoarece, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C.

proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de

cadrul procesual și de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale

anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei

juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul P.C.C. împotriva Deciziei nr. 187 A din 10

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA