ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1233/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1600/115 din 19 aprilie 2010, reclamantul P.C.C. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său, P.C., ca urmare a condamnării abuzive suferite. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său P.C., a fost condamnat politic pentru acte de uneltire contra ordinii sociale, executând 11 luni de detenție.

La data când a fost în penitenciar, familia compusă din părinți, soție și doi copii, a rămas fără principalul susținător material. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 1323 din 12 iulie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.C.C. și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin să plătească reclamantului P.C.C. suma de 5000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva tatălui său. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraș-Severin a reținut următoarele: Conform Deciziei 176/1952, Tribunalul Militar a condamnat pe P.C., tatăl reclamantului, la 12 luni închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicațiunea art. 209 teza II lit. b) C. pen.

combinat cu Decretul-Lege nr. 856/1938 și art. 157 - 158 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de P.C. reprezintă o condamnare cu caracter politic ce atrage incidența Legii nr. 221/2009. Instanța de fond a apreciat că în speță sunt întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată și art. 48 alin. (3) din Constituție și, în stabilirea întinderii daunelor, luând în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic precum și importanța valorilor morale lezate, a constatat că suma pretinsă de reclamant prin acțiune este justificată numai în parte. În temeiul art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamant împotriva Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin și, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, l-a obligat să plătească reclamantului suma de 5000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin condamnarea abuzivă a antecesorului său. Împotriva Sentinței civile nr. 1323 din 12 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului. În motivarea apelului s-a arătat că reclamantul, deși a fost condamnat definitiv, nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată.

De asemenea, nu s-a ținut seama de aplicarea, în speță, a prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990. Suma de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire fără just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare și subiectivism. S-a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii. Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 187/A din 10 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva Sentinței civile nr. 1323 din 12 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1600/115/2010. A schimbat în tot sentința civilă în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul P.C.C.

pentru despăgubiri morale în condițiile Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele: Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Față de această motivare și mai ales față de soluția Curții Constituționale redate de instanța de apel, s-a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea reclamantului.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, instanța de apel, în exercitarea controlului de legalitate a admis apelul declarat de către pârât și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul P.C.C. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând instanței de recurs ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să caseze hotărârea recurată și, rejudecând în fond, să respingă apelul pârâtului, menținând ca temeinică și legală hotărârea instanței de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut următoarele: Este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Această decizie nu este însă aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia, în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația, parag.

81). Reclamantul a mai arătat că la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o "speranță legitimă" și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 din Convenție. Reclamantul a mai susținut că și în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale -, este îndreptățit a obține despăgubiri în baza pe dispozițiilor de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui său.

A menționat că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. A concluzionat că, în cazul în care nu i-ar mai fi acordate despăgubiri, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De altfel și prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată special pe sex, rasa, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră.

Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza T. vs.United Kingdom, pronunțată în 2009. Având în vedere considerentele menționate, recurentul-reclamant a apreciat că, prin neacordarea despăgubirilor solicitate, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit, în condițiile în care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, era în posesia unei hotărâri prin care i se admisese și capătul de cerere privind obligarea Statului Român la despăgubiri. Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus-menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Prin decizia pronunțată în interesul legii, Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziilor Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Susținerea recurentului-reclamant în sensul că este îndreptățit a obține despăgubiri în baza dispozițiilor de drept comun, respectiv a art. 998 C. civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui său, nu poate fi primită, în raport de faptul că acțiunea sa a fost întemeiată doar pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Reclamantul a precizat expres temeiul juridic al cererii sale înțelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, fără a mai indica un alt temei juridic și, așa fiind, instanța de apel în mod corect a dat eficiență caracterului obligatoriu al deciziei Curții Constituționale.

Este de menționat că, în virtutea rolului său activ, instanța poate califica cererea, doar în situația în care reclamantul a indicat un temei de drept greșit sau neaplicabil în cauză, iar schimbarea acelui temei trebuie pusă obligatoriu în discuția părților. Solicitarea recurentului-reclamant, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, respectiv aceea de a se analiza acțiunea din perspectiva dreptului comun nu poate fi primită deoarece, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C.C. împotriva Deciziei nr. 187 A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012. Procesat de GGC - AA