ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2851/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2851/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, reclamanta Ș.A. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței să constate

caracterul politic al condamnării la care a fost supus tatăl său și obligarea

pârâtului la plata sumei de 4.200.0001ei reprezentând despăgubiri pentru

daunele morale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că tatăl său a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională și 5 ani

interdicție corecțională. În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 211/2009.

Prin sentința civilă nr. 745 din 29

aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a fost

obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la data

efectuării plății, a sumei de 100.000 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta Ș.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin.

Prin Decizia civilă nr. 769 din 14

aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat

de pârât și a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea

introdusă de către reclamantă. Totodată, a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamanta Ș.A. împotriva aceleiași decizii.

Instanța de apel a reținut că, urmare

a Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepțiilor de

neconstituționalitate cu privire la Legea nr. 221/2009, a dispărut în

totalitate temeiul juridic al acțiunii reclamantei.

Referitor la apelul declarat de către

pârât, s-a reținut că, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte,

excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale este în concordanță cu

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Instanța de apel a arătat că

declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a

hotărârii judecătorești, întemeiată pe această dispoziție legală. în speță, la

data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea

specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță.

Instanța de apel a apreciat ca

neîntemeiată susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale,

reclamanta ar fi avut un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pretinsul drept

de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

normă ce a fost declarată neconstituțională.

Curtea de Apel a statuat că dreptul de

a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran

al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga la lege și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

În finalul considerentelor deciziei

atacate s-a arătat că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ.,

text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al

acțiunii civile de drept comun. Or, în prezenta cauză, dreptul pretins în

justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu

caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta Ș.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului, reclamanta a

arătat că hotărârea este nelegală, deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării

acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării

sale.

Or, la data introducerii cererii de

chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la

acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit.

a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Acest punct de vedere se întemeiază pe

dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului

neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre

judecătorească, chiar nedefinitivă. Aplicarea legii civile noi asupra

trecutului ar genera nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în

lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de

drept.

În acest context, judecătorul cauzei

aflată pe rol la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de

chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub

imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Recurenta mai susține că se impune

respectarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite. A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct

aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură

politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat

aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat

de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Apreciază că sunt incidente

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006

ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. De asemenea, invocă

prevederile art. 20 din Constituția României.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Cu titlu preliminar, este de observat

că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat

numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se

circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea

greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus

judecății.

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstitutionalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța

de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată'' și, prin urmare,

„instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14

aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel

cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul

nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la

despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării"

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

la care face trimitere recurenta, acestea sunt documente politice

internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și,

respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că în

mod corect curtea de apel a reținut că nu au aplicabilitate directă în dreptul

intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la

tratatele internaționale.

Pentru considerentele expuse,

constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de

Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C.

proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Ș.A. împotriva Deciziei civile nr. 769 din 14 aprilie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.