ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1514/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1514/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1422 din 07 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin, în dosarul nr. 2133/115/2010,

a fost admisă în parte

acțiunea formulată

în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta V.D. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.

P.,

reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin.

În consecință, pârâtul a fost obligat

la plata către reclamantă a

sumei de 2500

euro actualizată în lei la data plății, reprezentând daune

morale.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut

în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata  sumei de

600.000 euro daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării

tatălui său, B.I., pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

Având în vedere

suferințele suportate de persoana condamnată și

de familia sa, de consecințele condamnării asupra vieții

acestora, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului

astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile

Legii nr. 221/2009, instanța a dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva sentinței au declarat apel

în termen atât reclamanta cât și M.F.P. prin D.G.F.P. Caras Severin, iar prin

decizia civilă nr. 583 din 6 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul

pârâtului S.R., s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul

respingerii acțiunii reclamantei. De asemenea, s-a respins apelul reclamantei,

reținându-se următoarele considerente:

Solicitând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice suferite de

antecesorul său, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr.

221/2009.

Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie

2010, Curtea Constituțională a

declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr.

221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a

declarat

neconstituționale prevederile art.

I

și

II

din O.U.G. nr. 62/2010,

act

normativ ce stabilea

(și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate (M.

Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art.

31 alin. (

1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la

această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile

neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale

și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a

reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de

reclamantă și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că această încetare s-a

produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147

alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere

numai pentru viitor.

Se observă, însă, că încetarea s-a

produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor

juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul

reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul

acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea

neconstituționalității sus-

menționatelor

norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a

ordonanței)

și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun

act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în

cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării

neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între

părți.

În fine, un alt argument în favoarea

reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții

Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de

revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea

revizuirii unei

hotărâri rămase definitive

în situația în care Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra

excepției invocate în acea cauză și a declarat

neconstituțională ordonanța, ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta solicitând

modificarea ei în sensul respingerii

apelului pârâtului și admiterii apelului său.

Astfel, criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează greșita

interpretare și aplicare a legii în condițiile în care nu s-a ținut seama de

faptul că acțiunea a fost introdusă sub imperiul legii în vigoare la acea dată.

Un alt aspect vizează incidența

prevederilor D.U.D.O., art.

2 – art. 9,

art. 13, 23 și art. 25 din C.E.D.O.

Recurenta mai susține că nu îi poate fi

imputabil faptul că legiuitorul nu a înțeles să modifice prevederile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, ce au fost suspendate de drept.

Examinând hotărârea instanței de apel

prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și arc drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul

constituirii lor, dar

numai

dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive,

iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de

creanță, a

căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în

funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există si nici nu

poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr.

3 din 04 aprilie 2011 în

interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții

Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în

ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar si considerentele care îl

explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea

sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în

prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul

normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate

a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-0 depășește, arogându-si puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi

reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu

se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât si valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care suni însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor si de stabilirea întinderii lor.

Sub acest

aspect, în jurisprudența C.E.D.

O.

s-a statuat ca o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când

„problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul

procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca

fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare

patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva

României – (M. Of.

,

nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că

reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive,

astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu

exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În jurisprudență instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. s.a. contra Spaniei,

Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea

deciziei în interesul legii în

discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în

dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat

Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of.

,

nr.

789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 martie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă ca textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamanta V.D. împotriva deciziei nr. 583 din 16 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 martie 2012.