ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1514/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1422 din 07 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. 2133/115/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta V.D. împotriva pârâtului S.R., prin M.F. P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin. În consecință, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 2500 euro actualizată în lei la data plății, reprezentând daune morale. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării tatălui său, B.I., pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

Având în vedere suferințele suportate de persoana condamnată și de familia sa, de consecințele condamnării asupra vieții acestora, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a dispus conform celor mai sus arătate. Împotriva sentinței au declarat apel în termen atât reclamanta cât și M.F.P. prin D.G.F.P. Caras Severin, iar prin decizia civilă nr. 583 din 6 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului S.R., s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantei. De asemenea, s-a respins apelul reclamantei, reținându-se următoarele considerente: Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice suferite de antecesorul său, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. ( 1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă, însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus- menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională ordonanța, ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului și admiterii apelului său. Astfel, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. O primă critică vizează greșita interpretare și aplicare a legii în condițiile în care nu s-a ținut seama de faptul că acțiunea a fost introdusă sub imperiul legii în vigoare la acea dată. Un alt aspect vizează incidența prevederilor D.U.D.O., art. 2 – art. 9, art. 13, 23 și art. 25 din C.E.D.O. Recurenta mai susține că nu îi poate fi imputabil faptul că legiuitorul nu a înțeles să modifice prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ce au fost suspendate de drept. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și arc drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există si nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar si considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-0 depășește, arogându-si puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât si valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care suni însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor si de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D. O. s-a statuat ca o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României – (M. Of.

, nr. 189/19.03.2007)]. În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudență instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of.

, nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă ca textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta V.D. împotriva deciziei nr. 583 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2012.