ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8585/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea civilă înregistrată la 01 februarie 2010, reclamanta P.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri morale în urma condamnării cu caracter politic al tatălui acesteia, C.P. În motivarea acțiunii se arată că, prin Sentința penală nr. 1134/1949, tatăl reclamantei a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prev.și ped.

de art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. nr. 48/02.02.1948, arestat la data de 20 martie 1950 și eliberat la data de 20 martie 1956, executând integral pedeapsa de 6 ani, fiind eliberat la expirarea pedepsei potrivit biletului deliberare nr. X emis de penitenciarul Gherla, acesta decedând la data de 16 aprilie 1986. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârât, prin Decizia nr. 125 din 27 ianuarie 2011, a admis calea de atac, a schimbat în tot sentința și încheierea de la 29 iunie 2010 de rectificare a dispozitivului sentinței, în sensul respingerii acțiunii pentru considerentele ce urmează. Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Nu subzista susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. .5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință, în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

În speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acțiunii și modificarea hotărârii instanței de apel, în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin decizie a fost încălcat principiul neretroactivității legii, a egalității în drepturi, a nediscriminării, invocându-se și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimatul Statul Român, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, față de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., va constata cele ce urmează: Termenul de recurs, conform art. 301 C. proc. civ., este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Decizia instanței de apel a fost comunicată reclamantei la 17 februarie 2011, potrivit dovezii de primire și procesului-verbal de predare din dosarul Curții de Apel, iar recursul a fost declarat la 10 martie 2011. Termenul de exercitare a căii extraordinare de atac, calculat potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ., se împlinea la 7 martie 2011. Recurenta nu a invocat existența unei împrejurări mai presus de voința sa ce ar fi împiedicat-o să exercite calea de atac în termen pentru a fi incidente dispozițiile art. 103 C. proc.

civ. Cererea de recurs a fost depusă direct la registratura instanței, așa încât dispozițiile art. 104 C. proc. civ. sunt inaplicabile. Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge recursul ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva Deciziei nr. 125/A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2011.