ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8585/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea civilă înregistrată la 01

februarie 2010, reclamanta P.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând instanței, ca prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de

600.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri morale în urma condamnării cu caracter politic al tatălui acesteia,

C.P.

În motivarea acțiunii

se arată că, prin Sentința penală nr. 1134/1949, tatăl reclamantei a fost

condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

uneltire contra ordinii sociale, prev.și ped. de art. 209 C. pen. din 1936,

republicat în M. Of. nr. 48/02.02.1948, arestat la data de 20 martie 1950 și

eliberat la data de 20 martie 1956, executând integral pedeapsa de 6 ani, fiind

eliberat la expirarea pedepsei potrivit biletului deliberare nr. X emis de

penitenciarul Gherla, acesta decedând la data de 16 aprilie 1986.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârât,

prin Decizia nr. 125 din 27 ianuarie 2011, a admis calea de atac, a schimbat în

tot sentința și încheierea de la 29 iunie 2010 de rectificare a dispozitivului sentinței,

în sensul respingerii acțiunii pentru considerentele ce urmează.

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ,

a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Nu subzista

susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantul ar fi fost

proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de

admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. .5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință, în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

În speță, nu sunt

aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt

domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în

prezenta cauză, dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat

în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul

comun.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., solicitând admiterea acțiunii și modificarea hotărârii instanței de

apel, în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că prin decizie a fost încălcat principiul

neretroactivității legii, a egalității în drepturi, a nediscriminării,

invocându-se și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimatul Statul

Român, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, față de

dispozițiile art. 301 C. proc. civ., va constata cele ce urmează:

Termenul de recurs,

conform art. 301 C. proc. civ., este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Decizia instanței de

apel a fost comunicată reclamantei la 17 februarie 2011, potrivit dovezii de primire

și procesului-verbal de predare din dosarul Curții de Apel, iar recursul a fost

declarat la 10 martie 2011.

Termenul de

exercitare a căii extraordinare de atac, calculat potrivit dispozițiilor art.

101 alin. (1) C. proc. civ., se împlinea la 7 martie 2011.

Recurenta nu a

invocat existența unei împrejurări mai presus de voința sa ce ar fi

împiedicat-o să exercite calea de atac în termen pentru a fi incidente

dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

Cererea de recurs a

fost depusă direct la registratura instanței, așa încât dispozițiile art. 104

C. proc. civ. sunt inaplicabile.

Înalta Curte, pentru

argumentele ce preced, va respinge recursul ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv

recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva Deciziei nr. 125/A din 27

ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2011.