ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2822/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 232 din 18 februarie 2010, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 100.000 euro. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, tatăl reclamantului a fost condamnat de Tribunalul Militar Timișoara prin sentința penală nr. 49/1950, în baza art. 209 C. pen., la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii publice.

Că, la data de 16 februarie 1955 tatăl reclamantului, S.T., a fost eliberat, iar în anul 1957 a decedat datorită condițiilor foarte dure de la Penitenciarul Gherla (bălți, hrană puțină, odată pe săptămână avea dreptul la o plimbare în curtea penitenciarului, interdicția de a coresponda sau de a primi membri de familie). Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 159 din 19 mai 2010, a admis în parte apelul declarat de reclamantul S.I., împotriva sentinței civile nr. 232 din 18 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, și pe cale de consecință: a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 120.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, și suma de 200 lei cheltuieli de judecată; a fost menținută în rest sentința apelată; a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

și Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul, prin motivele de apel formulate, a arătat că instanța de fond, deși în parte a motivat corect și judicios atingerea drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantului, tatălui său și familiei sale, care îl îndreptățesc la acțiunea în daune, întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009, nu a reținut și un alt criteriu la determinarea despăgubirilor dovedite cu acte de stare civilă, și anume acela că, la data arestării și condamnării tatălui său, reclamantul avea vârsta de numai doi ani de zile, ceea ce imprimă și mai mult consecințele grave produse acestuia, prin lipsirea de afecțiunea și sprijinul tatălui său la acea vârstă.

Pe de altă parte, reclamantul a învederat că în mod greșit a reținut prima instanță, la determinarea cuantumului despăgubirilor, că el ar fi beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Reclamantul a mai arătat că un alt motiv de apel îl constituie faptul că, deși prin acțiune a formulat un capăt accesoriu privind cheltuielile de judecată, instanța nu a acordat aceste cheltuieli în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanțele depuse la dosar. Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin a solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul a susținut că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală, arătând că prin sentința penală nr. 49 din 25 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timiș, S.T., tatăl reclamantului a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. și 6 ani interdicție corecțională, iar reclamantul nu a făcut dovada că această hotărâre de condamnare a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Pârâtul a mai relevat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. Totodată, a învederat că suma de 100.000 euro acordată de instanța de judecată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, avându-se în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. În urma examinării sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, Curtea a apreciat că este în parte întemeiat apelul reclamantului și că este neîntemeiat apelul pârâtului, pentru argumentele ce succed. Cu privire la apelul reclamantului, Curtea a reținut că, într- adevăr, potrivit înscrisurilor depuse în apel (f. 9-12), reclamantul apelant nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, așa cum în mod greșit a reținut prima instanță.

De asemenea, Curtea a mai reținut că la determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere vârsta de circa numai doi ani și jumătate a reclamantului la data arestării tatălui său, ceea ce a avut drept consecință lipsirea sa de afecțiunea și sprijinul tatălui său. Totodată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie ținut cont și suferințele fizice și psihice cauzate reclamantului și familiei sale de condamnarea tatălui său, de condițiile foarte dure de detenție, din Penitenciarul Gherla (f. 31 d.f.), care pot fi calificate ca „tratamente inumane sau degrandante", așa cum au fost calificate de Curtea de la Strasbourg în cauza Tomasi v. Franța. Prin urmare, în raport de cele de mai sus, Curtea a apreciat, pe baza principiului echității, că suma de 120.000 euro reprezintă o despăgubire justă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.

De asemenea, Curtea a mai apreciat că este întemeiat și celălalt motiv de apel invocat de către reclamant, cu referire la cheltuielile de judecată, întrucât prin cererea de chemare în judecată a solicitat aceste cheltuieli, care au fost dovedite prin chitanțele aflate în dosarul primei instan|e (f. 36-38). În ceea ce privește apelul pârâtului, Curtea a reținut că din cuprinsul sentinței penale nr. 49 din 25 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, prin care tatăl reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 6 ani interdicție corecțional pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen., rezultă (de drept) caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (1) și din Legea nr. 221/2009, astfel încât este neîntemeiată critica vizând neproducere dovezii de desființare a hotărârii de condamnare, nefiind aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (4) care se referă la o altă ipoteză.

Nici critica referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu poate fi însușită, pentru aceea că prin înscrisurile depuse în apel reclamantul a făcut dovada că nu a beneficiat de asemenea măsuri reparatorii. În fine, critica pârâtului apelant referitoare la cuantumul despăgubirilor este neîntemeiată, întrucât, în raport de suferințele psihice și fizice suferite de reclamant și familia acestuia, și de principiul echității, suma de 120.000 euro ce urmează a fi acordată reprezintă o indemnizație justă, rezonabilă și proporțională cu întinderea prejudiciului moral cauzat. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece: - Suma acordată de instanța de apel, în cuantumul de 120.000 euro reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați; - Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale care le poate acorda reclamantului cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată; - La repararea daunelor morale instanța de jduecată trebuie să țină seama și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Recursul nu este fondat Recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susținând că acesta este prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantul S.I., că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și că dă loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. Ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că reclamantul a suferit, dat fiind faptul că tatăl său a fost condamnat de Tribunalul Militar prin sentința penală nr. 49/1950 în baza art. 209 C. pen., la 6 ani pentru infracțiunea de uneltire, contra ordinii sociale.

În anul 1955 tatăl reclamantului, S.T. a fost eliberat, iar în anul 1955, datorită condițiilor foarte dure de la Penitenciarul Gherla, a decedat. Or, față de această situație de fapt, în mod legal instanța de apel a considerat că o sumă de 120.000 euro reprezintă o compensație echitabilă și justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamant. Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999. În absența altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor cunoscute în doctrină și jurisprudență în materie de daune morale.

Astfel, este de netăgăduit că orice condamnare și lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferințe pe plan psihic și fizic, că asemenea masuri lezează demnitatea și onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găsește într-o asemenea situație, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. La stabilirea întinderii acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite pe plan psihic și fizic de către reclamant, ca urmare a condamnării tatălui său din motive politice, prin raportare la importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care victima a perceput consecințele vătămării, luând în considerare durata privării de libertate.

În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 120.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materie, cunoscute pe cale doctrinară și jurisdicțională, iar suma acordată prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale, nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, cum greșit susține recurentul. Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Or, acest efect compensatoriu se realizează pe de plin prin suma de 120.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, fiind prin însăși destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumului său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, cum greșit se pretinde în recurs, și aceasta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate în instanță nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încercate de autorul reclamantului pe durata executării pedepsei cu închisoarea în Penitenciarul Gherla și, ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnității, sănătății și libertății individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pe căi indirecte, pentru suferințele îndurate. Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deși nu compensează nimic pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, deși nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic. Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului prin sentința nr. 491/1950 pronunțată de Tribunalul Timișoara, ci i-au acordat acestuia și despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și privării de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.

O atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența în materie a C.E.D.O., care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și arestare pe nedrept, doar la constatarea încălcării convenției ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se pretinde în recurs. Așadar, nu se poate susține că suma de 120.000 euro ar fi disproporționat față de traumele psihice și fizice încercate de reclamant ca urmare a condamnării și privării de libertate din motive politice a tatălui său. Cuantumul despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de tatăl reclamantului, raportat atât la durata privațiunii de libertate, cât și la situația sa socială concretă urmare a condamnării din motive politice.

Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin împotriva Deciziei nr. 159/ A din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.