ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2822/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2822/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Tribunalul

Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 232 din 18 februarie 2010,

a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.I., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. și pe cale de consecință:

pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data

efectuării plății, a sumei de 100.000 euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, tatăl reclamantului a fost condamnat de Tribunalul Militar

Timișoara prin sentința penală nr. 49/1950, în baza art. 209 C. pen., la 6 ani

închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii publice. Că, la data

de 16 februarie 1955 tatăl reclamantului, S.T., a fost eliberat, iar în anul

1957 a decedat datorită condițiilor foarte dure de la Penitenciarul Gherla (bălți,

hrană puțină, odată pe săptămână avea dreptul la o plimbare în curtea

penitenciarului, interdicția de a coresponda sau de a primi membri de familie).

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin Decizia civilă nr. 159 din 19 mai 2010, a admis în parte apelul declarat

de reclamantul S.I., împotriva sentinței civile nr. 232 din 18 februarie 2010

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, și pe cale de consecință: a schimbat în

parte sentința atacată, în sensul că, a obligat pe pârât să plătească

reclamantului echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 120.000

euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, și suma de 200 lei

cheltuieli de judecată; a fost menținută în rest sentința apelată; a respins

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Reclamantul, prin motivele de apel

formulate, a arătat că instanța de fond, deși în parte a motivat corect și

judicios atingerea drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantului,

tatălui său și familiei sale, care îl îndreptățesc la acțiunea în daune,

întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009, nu a reținut și

un alt criteriu la determinarea despăgubirilor dovedite cu acte de stare

civilă, și anume acela că, la data arestării și condamnării tatălui său,

reclamantul avea vârsta de numai doi ani de zile, ceea ce imprimă și mai mult

consecințele grave produse acestuia, prin lipsirea de afecțiunea și sprijinul

tatălui său la acea vârstă.

Pe de altă parte, reclamantul a

învederat că în mod greșit a reținut prima instanță, la determinarea

cuantumului despăgubirilor, că el ar fi beneficiat de măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Reclamantul a mai arătat că un alt

motiv de apel îl constituie faptul că, deși prin acțiune a formulat un capăt

accesoriu privind cheltuielile de judecată, instanța nu a acordat aceste

cheltuieli în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu

chitanțele depuse la dosar.

Prin apelul declarat, pârâtul Statul

Român reprezentat de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin a solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii în sensul

respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de apel,

pârâtul a susținut că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală, arătând

că prin sentința penală nr. 49 din 25 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar

Timiș, S.T., tatăl reclamantului a fost condamnat la 6 ani închisoare

corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art.

209 C. pen. și 6 ani interdicție corecțională, iar reclamantul nu a făcut

dovada că această hotărâre de condamnare a fost desființată, anulată sau casată

ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009.

Pârâtul a mai relevat că, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se

va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Totodată, a învederat că suma de

100.000 euro acordată de instanța de judecată este nejustificată în raport de

întinderea prejudiciului real suferit, avându-se în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

În urma examinării sentinței atacate,

prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, Curtea a

apreciat că este în parte întemeiat apelul reclamantului și că este neîntemeiat

apelul pârâtului, pentru argumentele ce succed.

Cu privire la apelul reclamantului,

Curtea a reținut că, într- adevăr, potrivit înscrisurilor depuse în apel (f.

9-12), reclamantul apelant nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990, așa cum în mod greșit a reținut prima instanță.

De asemenea, Curtea a mai reținut că

la determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere vârsta de

circa numai doi ani și jumătate a reclamantului la data arestării tatălui său,

ceea ce a avut drept consecință lipsirea sa de afecțiunea și sprijinul tatălui

său.

Totodată, la stabilirea cuantumului

despăgubirilor trebuie ținut cont și suferințele fizice și psihice cauzate

reclamantului și familiei sale de condamnarea tatălui său, de condițiile foarte

dure de detenție, din Penitenciarul Gherla (f. 31 d.f.), care pot fi calificate

ca „tratamente inumane sau degrandante", așa cum au fost calificate de

Curtea de la Strasbourg în cauza Tomasi v. Franța.

Prin urmare, în raport de cele de mai

sus, Curtea a apreciat, pe baza principiului echității, că suma de 120.000 euro

reprezintă o despăgubire justă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.

De asemenea, Curtea a mai apreciat că

este întemeiat și celălalt motiv de apel invocat de către reclamant, cu

referire la cheltuielile de judecată, întrucât prin cererea de chemare în

judecată a solicitat aceste cheltuieli, care au fost dovedite prin chitanțele

aflate în dosarul primei instan|e (f. 36-38).

În ceea ce privește apelul pârâtului,

Curtea a reținut că din cuprinsul sentinței penale nr. 49 din 25 ianuarie 1950

a Tribunalului Militar Timișoara, prin care tatăl reclamantul a fost condamnat

la 6 ani închisoare corecțională și 6 ani interdicție corecțional pentru infracțiunea

de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen.,

rezultă (de drept) caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (1)

și din Legea nr. 221/2009, astfel încât este neîntemeiată critica vizând

neproducere dovezii de desființare a hotărârii de condamnare, nefiind

aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (4) care se referă la o altă ipoteză.

Nici critica referitoare la acordarea

de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu poate fi

însușită, pentru aceea că prin înscrisurile depuse în apel reclamantul a făcut

dovada că nu a beneficiat de asemenea măsuri reparatorii.

În fine, critica pârâtului apelant

referitoare la cuantumul despăgubirilor este neîntemeiată, întrucât, în raport

de suferințele psihice și fizice suferite de reclamant și familia acestuia, și

de principiul echității, suma de 120.000 euro ce urmează a fi acordată

reprezintă o indemnizație justă, rezonabilă și proporțională cu întinderea

prejudiciului moral cauzat.

Împotriva deciziei civile mai sus

menționată a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P., criticând-o ca fiind

netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

deoarece:

- Suma acordată de instanța de apel,

în cuantumul de 120.000 euro reprezentând daune morale este nejustificată în

raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați;

- Pentru a putea fi cuantificat

prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referință față de care

un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale care le poate acorda

reclamantului cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată;

- La repararea daunelor morale

instanța de jduecată trebuie să țină seama și de criteriul echității.

Cuantificării prejudiciului moral

trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real suferit.

Recursul nu este fondat

Recurentul-pârât contestă cuantumul

daunelor morale stabilit în apel, susținând că acesta este prea mare în raport

de prejudiciul moral suferit de reclamantul S.I., că nu respectă criteriile

legale și jurisprudențiale în materie și că dă loc la o îmbogățire fără justă

cauză a reclamantului.

Ca situație de fapt stabilită pe bază

de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304

C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că reclamantul a

suferit, dat fiind faptul că tatăl său a fost condamnat de Tribunalul Militar

prin sentința penală nr. 49/1950 în baza art. 209 C. pen., la 6 ani pentru

infracțiunea de uneltire, contra ordinii sociale. În anul 1955 tatăl

reclamantului, S.T. a fost eliberat, iar în anul 1955, datorită condițiilor

foarte dure de la Penitenciarul Gherla, a decedat.

Or, față de această situație de fapt,

în mod legal instanța de apel a considerat că o sumă de 120.000 euro reprezintă

o compensație echitabilă și justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamant.

Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a

din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține seama și de

măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

În absența altor criterii legale de

determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea cu caracter politic, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea

criteriilor cunoscute în doctrină și jurisprudență în materie de daune morale.

Astfel, este de netăgăduit că orice

condamnare și lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferințe

pe plan psihic și fizic, că asemenea masuri lezează demnitatea și onoarea,

sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite

de lege, astfel că reclamantul, care se găsește într-o asemenea situație,

incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei

compensații materiale.

La stabilirea întinderii acestei

compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite

pe plan psihic și fizic de către reclamant, ca urmare a condamnării tatălui său

din motive politice, prin raportare la importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care victima a

perceput consecințele vătămării, luând în considerare durata privării de

libertate.

În contextul arătat, fixarea

cuantumului daunelor morale la suma de 120.000 euro apare ca fiind conformă

criteriilor în materie, cunoscute pe cale doctrinară și jurisdicțională, iar

suma acordată prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale, nu poate fi

considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, cum

greșit susține recurentul. Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de

daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru

victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să

reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura

posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le

îndure. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe de plin prin suma de

120.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale.

Despăgubirea bănească acordată pentru

repararea unui prejudiciu nepatrimonial, fiind prin însăși destinația ei, aceea

de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie

juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității cu

totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între

cuantumului său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată

să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un

cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim

pentru victimă, cum greșit se pretinde în recurs, și aceasta pentru că,

cuantumul daunelor morale acordate în instanță nu este stabilit arbitrar, ci el

este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin

raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încercate de

autorul reclamantului pe durata executării pedepsei cu închisoarea în

Penitenciarul Gherla și, ulterior eliberării, determinate de gravitatea

vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnității, sănătății și

libertății individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură

posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral

de îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor morale este și

trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri

nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pe căi indirecte, pentru suferințele îndurate.

Banii trebuie admiși printre măsurile

de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și

așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că

deși nu compensează nimic pot oferi persoanei lezate o anumită compensație

pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât

un efect al cuantumului sumei acordate, deși nici acest aspect nu este de

neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și

acordată.

De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate

de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic.

Este motivul pentru care, în speță,

instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii

caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului prin sentința nr. 491/1950

pronunțată de Tribunalul Timișoara, ci i-au acordat acestuia și despăgubiri

bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și privării de

libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă

dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.

O atare soluție este în concordanță și

cu jurisprudența în materie a C.E.D.O., care nu limitează reparația pentru

prejudiciul moral încercat prin condamnare și arestare pe nedrept, doar la

constatarea încălcării convenției ci recunoaște și dreptul la despăgubiri

bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se

pretinde în recurs.

Așadar, nu se poate susține că suma de

120.000 euro ar fi disproporționat față de traumele psihice și fizice încercate

de reclamant ca urmare a condamnării și privării de libertate din motive

politice a tatălui său. Cuantumul despăgubirilor bănești acordate respectă

principiul proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice

încercate de tatăl reclamantului, raportat atât la durata privațiunii de

libertate, cât și la situația sa socială concretă urmare a condamnării din

motive politice.

Rezultă că legalitatea hotărârii

recurate se confirmă sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului cu

titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, recursul

pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin împotriva Deciziei nr. 159/ A din 19 mai 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 martie 2011.