ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4795/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4795/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță,

reclamantul N.A. junior a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce va pronunța să

constate că tatăl său N.A. se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989

și să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 1.000.000 euro (un milion euro), daune morale.

În motivarea

acțiunii, reclamatul a arătat că, N.A., tatăl său, a fost arestat și condamnat

la un an închisoare pentru infracțiunea de instigare contra ordinei sociale

prin sentința civilă 1659/1949 și la 2 ani și jumătate pentru uneltire contra

ordinei sociale prin sentința 14/1960.

A efectuat în total 3

ani și 6 luni de închisoare.

A fost închis în

închisoarea Ostrov din Delta Dunării, închisoare cunoscută pentru condițiile

inumane în care erau ținuți deținuții.

În drept, a invocat disp.

art. 1 alin. (2) lit. a), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (3) și (4) din Legea

nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

971 din 2 iunie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1075/115/2010, Tribunalul Cararș

Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul N.A. junior,

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a obligat pârâtul să-i plătească

reclamantului suma de 150.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării

plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel tribunalul a reținut că N.A., tatăl reclamantului, a fost arestat și

condamnat la un an închisoare instigare contra ordinei sociale prin sentința

civilă 1659/1949 și la 2 ani și jumătate pentru uneltire contra ordinei sociale

prin sentința 14/1960.

Prin condamnarea

politică suferită, pentru fapte prev. de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009, dreptul la imagine al condamnatului și al întregii sale familii a

fost grav afectat, acesta fiind exclus din viața socială, politică a comunității,

accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii

ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața

persoanei condamnate și a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele

și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

S-a apreciat astfel că

cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la

stabilirea întinderii acestora au fost avute în vedere consecințele negative

suferite de reclamant, atât pe plan fizic cât și psihic importanța valorii

morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecințele

vătămării.

Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, tribunalul a admis

cererea acordând despăgubiri în suma de 150.000 euro.

Împotriva sentinței de

mai sus a declarat apel, în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală A Finanțelor

Publice Caraș-Severin.

Prin

decizia civilă nr. 990 din 27 iulie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș

Severin și rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a

respins acțiunea civilă introdusă de reclamantul N.A. jr. împotriva pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș Severin.

Pentru a

adopta această soluție instanța a analizat apelul în condițiile prevăzute de art.

287 și urm. C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr.

221/2009 și la Deciziile nr. 1354 și 1358 /2010 ale Curții Constituționale.

Astfel,

s-a reținut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea

Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010,

împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte

juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat

ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Față de motivarea

dar mai ales de soluția Curții Constituționale, dată în Decizia nr. 1358/2010,

instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai

există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și

admis acțiunea de către instanța de judecată.

Cum acest

temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanța de apel a admis

apelul declarat de către pârât și a schimbat hotărârea atacată în sensul că

respingerii în tot a acțiunii reclamantului N.A. jr.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.A. jr. pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamantul a arătat că hotărârea recurată este nelegală

întrucât, în opinia sa, Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este

aplicabila cauzelor aflate pe rol (în prima instanța sau cai de atac), la data

pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate

ulterior publicării sale.

Se arată astfel, că

este încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, articol care obliga la respectarea principiului

neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătoreasca

chiar nedefinitiva.

Recurentul reclamant

solicită admiterea recursului său, modificarea deciziei recurate și în

consecință admiterea acțiunii așa cum a fost formulată în sensul acordării daunelor

morale în cuantumul solicitat.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare

a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată

să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu

se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de

verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27

iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurentul reclamant B.N.N. sunt

nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul N.A.J. împotriva deciziei nr. 990 din 27 iulie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.