ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1952/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1952/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1551 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin, în dosarul nr. 719/115/2010, a fost admisă în parte cererea

formulată de reclamanții B.M., B.G. și B.I. împotriva pârâtului S.R.

reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

În

consecință, pârâtul a fost obligat la plata a câte 5000 euro pentru fiecare

reclamant, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a

dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanții au solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru

prejudiciul cauzat prin condamnarea antecesorului lor la 12 ani închisoare

pentru uneltire contra ordinii sociale.

Având în

vedere suferințele suportate de reclamanți, consecințele asupra vieții lor ca

urmare a condamnării antecesorului acestora, ținând seama de necesitatea

reparării echitabile și într-un cuantum rezonabil a prejudiciului astfel

suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii

nr. 221/2009, instanța a dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P.

Caraș Severin, iar prin Decizia civilă nr. 519/2011 a Curții de Apel Timișoara

s-a admis apelul S.R. reprezentat de M.

F.P.

prin D.G.F.P. Caraș Severin

s-a

schimbat în parte sentința în sensul respingerii în tot a acțiunii

reclamanților.

A fost respins apelul

reclamanților, reținându-se următoarele considerente:

Solicitând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării

antecesorului lor, reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor

despăgubiri.

Tot

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele

decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și

nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu

dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice,

conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și

ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în

despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele

juridice.

Este

adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și

pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că

deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se

observă, însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre

definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea

nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de

despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității

sus-menționatelor

norme

are efect de la data adoptării

legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul

și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția

(în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul

constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja

legate între părți.

În fine,

un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor

decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr.

177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ.,

respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în

situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate

în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau ordonanță.

În

concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Nu pot fi

reținute susținerile reclamanților potrivit cu care deciziile Curții

Constituționale ar fi creat un vid legislativ în materia acordării de daune

morale câtă vreme Codul civil și legile speciale cuprind norme ce reglementează

această situație, însă invocarea lor direct în apel este contrară dispozițiilor

art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții B.G., B.M. și B.I. solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului lor și respingerii apelului S.R.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Astfel, reclamanții

susțin că în cauză sunt independente condițiile răspunderii delictuale, sens în

care și-au completat temeiul juridic al acțiunii și pe dispozițiile art. 998 și

999 C. civ., art. 504 – art. 507 C. proc. pen., potrivit și art. 2 și 3 din

C.A.D.O.L.F., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, alături de cele invocate prin acțiunea introductivă.

Recurenții mai susțin

că principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii

Legii nr. 221/2009, subzistă chiar după pronunțarea și publicarea deciziilor

Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010.

Examinând hotărârile instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată, însă, situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici

principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C.

împotriva

României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și

M.

contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că

reclamantele s-ar

putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii

condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în

cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive,

astfel încât,

dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege

că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.M., B.G. și B.I. împotriva

deciziei nr. 519 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.