ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1477 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Caraș Severin s-a admis în parte

acțiunea reclamantelor D.S. și M.P. împotriva pârâtului Statul Român

reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin, fiind obligat pârâtul să

plătească câte 2.500 lei pentru fiecare reclamant, echivalent în lei la data

plății, cu titlu de despăgubiri morale.

Instanța de fond a

avut în vedere că reclamanții au solicitat să se constate caracterul politic al

condamnării bunicului lor N.A. și obligarea pârâtului la 1.000.000 euro cu

titlu de daune morale.

Având în vedere că

antecesorul reclamanților a fost deportat în Bărăgan în baza deciziei nr.

200/1951 a M.A.I. instanța de fond a apreciat că suma de 2.500 euro pentru

fiecare reclamant cu titlu de daune morale, va fi în măsură să acopere

prejudiciile suferite.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții D.S. și M.P., precum și pârâtul Statul

Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin, iar prin decizia

civilă nr. 261 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a respins

apelul reclamanților și s-a admis apelul Statului Român, fiind schimbată în

parte hotărârea instanței de apel în sensul respingerii în tot a acțiunii.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a

raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu

Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care

este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor

juridice deja legate între părți.

În fine, un alt

argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii

ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a

cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv

admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și

a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

În concluzie,

instanța de apel a reținut că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15

alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții D.S. și M.V., solicitând modificarea ei

în sensul admiterii apelului lor și respingerii apelului Statului.

Recurenții au

solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În ședința publică de

astăzi instanța din oficiu a supus dezbaterii excepția nulității recursului

pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile art. 304

C. proc. civ. față de împrejurarea că aspectele criticate în recurs nu au

legătură cu soluția și argumentele din decizia recurată.

Față de excepția

nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Când în cuprinsul

cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu - zise la adresa deciziei ce

face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de

nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de

instanță în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte și afirmații din

cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în

așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă

de a fi încadrată în cazurile de modificare casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs,

sancțiunea ce intervine este nulitatea recursului.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cerere de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezdăunarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea

acestor face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.

304 C. proc. civ., per a contrario, dacă dezdăunarea motivelor de recurs nu

face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute

expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea ce intervine este

nulitatea recursului.

Or, în cauză,

recurenții nu numai că nu s-au conformat exigențelor art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., dar nici nu au formulat critici care să poată fi

încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

Or modalitatea de

motivare a recursului adoptată de recurenți, face imposibilă exercitarea

controlului judiciar și față de faptul că recursul nu poate fi analizat în

afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., și de faptul că criticile

formulate de recurenți nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte

urmează a constata nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții D.S. și M.V. împotriva deciziei nr. 261 din 16

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.