ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1477 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Caraș Severin s-a admis în parte acțiunea reclamantelor D.S. și M.P. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin, fiind obligat pârâtul să plătească câte 2.500 lei pentru fiecare reclamant, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale. Instanța de fond a avut în vedere că reclamanții au solicitat să se constate caracterul politic al condamnării bunicului lor N.A. și obligarea pârâtului la 1.000.000 euro cu titlu de daune morale. Având în vedere că antecesorul reclamanților a fost deportat în Bărăgan în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

instanța de fond a apreciat că suma de 2.500 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale, va fi în măsură să acopere prejudiciile suferite. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții D.S. și M.P., precum și pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin, iar prin decizia civilă nr. 261 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a respins apelul reclamanților și s-a admis apelul Statului Român, fiind schimbată în parte hotărârea instanței de apel în sensul respingerii în tot a acțiunii. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți. În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

În concluzie, instanța de apel a reținut că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții D.S. și M.V., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului lor și respingerii apelului Statului. Recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă. În ședința publică de astăzi instanța din oficiu a supus dezbaterii excepția nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. față de împrejurarea că aspectele criticate în recurs nu au legătură cu soluția și argumentele din decizia recurată.

Față de excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele: Când în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu - zise la adresa deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancțiunea ce intervine este nulitatea recursului.

Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cerere de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezdăunarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestor face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., per a contrario, dacă dezdăunarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea ce intervine este nulitatea recursului. Or, în cauză, recurenții nu numai că nu s-au conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., dar nici nu au formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurenți, face imposibilă exercitarea controlului judiciar și față de faptul că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., și de faptul că criticile formulate de recurenți nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții D.S. și M.V. împotriva deciziei nr. 261 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.