ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 158/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 158/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

597 din 8 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă,

a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții V.O. și

V.I. împotriva pârâtului S.R., reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin

și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 250.000 Euro, cu

titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

F

amilia reclamanților, compusă din tatăl lor, V.O., precum și

bunicii paterni V.I. și M., la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea

de domiciliu Iam, jud. Caraș-Severin în localitatea Dropia din Câmpia

Bărăganului.

La data la care

familia reclamanților a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta aveau

o situație materială bună.

Obligată să lase în

urmă tot ceea ce au avut, familia reclamanților, deportată în Bărăgan, nu au

avut casă, documente, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber.

Conform adresei V –

202 din 14 noiembrie 2000, D.I.M. din cadrul M.J., bunicii paterni precum și V.O.,

tatăl acestora, au făcut obiectul Deciziei M.A.I. 200/951 prin care li s-a

fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia, iar prin decizia 6200/1955

la data de 20 decembrie 1955, reclamanților și familiei lor, li s-au ridicat

restricțiile domiciliare, stare de fapt confirmată și prin adresa M45 din 18

ianuarie 2001 a aceleiași instituții.

Bunicii paterni,

precum și tatăl reclamanților nu au beneficiat de drepturile conferite de Decretul

– Lege nr. 118/1990.

Prin documentele

depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada încadrării lor în dispozițiile art.

3 și 5 din Legea 221/2009, care-i îndreptățesc să solicite obligarea statului

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Cât privește

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 3.000.000 euro,

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferințele

la care tatăl reclamanților și bunicii acestora le-au avut ca urmare a măsurii

administrative la care au fost supuși în mod abuziv.

Împotriva sentinței tribunalului

a declarat apel în termenul legal pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Caraș-Severin.

Prin decizia nr. 202

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis

apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii

acțiunii

.

În

motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține

ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și

alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanți, care au

criticat-o pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel ar fi

trebuit să soluționeze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii

de chemare în judecată, modificarea intervenită prin deciziile Curții

Constituționale neputând opera retroactiv.

Mai susțin recurenții

că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.E.D.O. obligă la

respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o

hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.

Hotărârea recurată

contravine și principiului egalității în drepturi și necreeării unor situații

juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive,

reglementat și de art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

pârâtului, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul,

pentru următoarele considerente:

În adoptarea soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de

apel a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamanților.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând,

în absența unei dispoziții legale exprese.

Criticile recurenților

– reclamanți vizează ignorarea de către instanța de apel a regulilor ce

guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii, și a

nu se da eficiență deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în

discuție și-a încetat aplicabilitatea.

Problema de drept a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale

aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost p

ublicată

(M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea

dispozițiilor

art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de

drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cu alte cuvinte,

urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv.

Nu se poate susține

că, acțiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Deciziile Curții Constituționale

sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a

cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de

zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data

publicării deciziei Curții Constituționale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce ar fi contrar Constituției.

Trebuie subliniat că

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în

interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect

dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre

definitivă.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii,

drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții V.I. și V.O. împotriva deciziei nr. 202

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.