ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2848/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 04 ianuarie 2010, reclamanții B.G., B.P., B.I., C.A., B.M. și B.M. jr. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale, ca urmare a condamnării antecesorului lor, defunctul B.P., la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă, 8 ani închisoare contravențională și 5000 lei amendă pentru delictul de crimă de uneltire contra ordinii sociale. Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 550 din 31 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 49/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților contravaloarea în lei a sumei de 1.000.000 euro la data executării, luând act de renunțarea reclamantei B.M. la judecarea cererii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în cauză sunt întrunite dispozițiile art. 1, 4, 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și art. 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru ca reclamanții, în calitate de descendenți ai defunctului B.P., să beneficieze de despăgubiri morale pentru gravul prejudiciu moral suferit de antecesorul lor, pentru cei 15 ani de privare de libertate pe care i-a suferit și presiunile la care a fost supus de autorități în perioada 13 martie 1949-09 februarie 1965. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, care a solicitat admiterea apelului său, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece reclamanții nu au făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată în urma exercitării unei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, a invocat că la stabilirea cuantumul despăgubirilor trebuia să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificările și completările prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. S-a invocat că reclamanții nu au dovedit dacă beneficiază sau nu de prevederile actelor normative mai sus enunțate, iar sumă de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Prin decizia civilă nr. 344 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanți.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. In continuarea considerentelor, instanța de apel a redat pe larg argumentele care au fost avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea acestei decizii.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției" și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Constatând că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a reținut că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților, chiar dacă litigiul se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

De asemenea, a apreciat că soluția se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.G., B.P., B.I., C.A., B.M. și B.M. Jr., indicând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Recurenții susțin că decizia instanței de contencios constituțional nu se aplică litigiilor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci doar celor înregistrate ulterior publicării sale. Se mai arată că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil și obligă la respectarea principiului neretroactivitătii și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă. Aplicarea unei decizii a Curții Constituționale este supusă principiului neretroactivitătii, respectării prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Recurenții invocă și necesitatea respectării principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru persoanele aflate în situații juridice similare (cauza Blecic contra Croației).

De asemenea, susțin că decizia din apel încalcă dispozițiile art. 14 din Convenție, art. 6 și art. 20 din Constituția României. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează. Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

" Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului mi înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.G., B.P., B.I., C.A., B.M. și B.M. Jr. împotriva deciziei civile nr. 344 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.