ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2848/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2848/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 04 ianuarie 2010,

reclamanții B.G., B.P., B.I., C.A., B.M. și B.M. jr.

au chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia

la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale, ca urmare a

condamnării antecesorului lor, defunctul B.P., la 15 ani muncă silnică, 10 ani

degradare civilă, 8 ani închisoare contravențională și 5000 lei amendă pentru

delictul de crimă de uneltire contra ordinii sociale. Cererea a fost întemeiată

pe prevederile art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (3) și (4)

din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 550 din 31

martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 49/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin

a admis acțiunea și a obligat pârâtul

să plătească reclamanților contravaloarea în lei a sumei de 1.000.000 euro la

data executării, luând act de renunțarea reclamantei B.M. la judecarea cererii.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în cauză sunt întrunite

dispozițiile art. 1, 4, 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și art.

8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru ca reclamanții, în calitate

de descendenți ai defunctului B.P., să beneficieze de despăgubiri morale pentru

gravul prejudiciu moral suferit de antecesorul lor, pentru cei 15 ani de

privare de libertate pe care i-a suferit și presiunile la care a fost supus de

autorități în perioada 13 martie 1949-09 februarie 1965.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

care a solicitat admiterea apelului

său, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii

reclamanților.

În motivare,

pârâtul apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală,

deoarece reclamanții nu au făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost

desființată, anulată sau casată în urma exercitării unei căi extraordinare de

atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, a invocat că la

stabilirea cuantumul despăgubirilor trebuia să se țină seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, de

dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificările și completările prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.

S-a invocat că

reclamanții nu au dovedit dacă beneficiază sau nu de prevederile actelor

normative mai sus enunțate, iar sumă de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale

este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în

vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a

celor ce se pretind prejudiciați.

Prin decizia civilă nr. 344 din 23

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă

a admis apelul declarat de pârât și a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate

acțiunea formulată de reclamanți.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale. In continuarea considerentelor, instanța de apel a

redat pe larg argumentele care au fost avute în vedere de Curtea

Constituțională la pronunțarea acestei decizii.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției" și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Constatând

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul

de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile

declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)

cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a reținut că aceste prevederi

și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și

că nu mai sunt obligatorii.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților, chiar

dacă litigiul se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or,

apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. De asemenea, a apreciat că

soluția se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.G., B.P., B.I., C.A., B.M. și B.M.

Jr.,

indicând motivele de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenții

susțin că decizia instanței de contencios constituțional nu se aplică

litigiilor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci doar celor

înregistrate ulterior publicării sale.

Se mai

arată că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul

la un proces echitabil și obligă la respectarea principiului neretroactivitătii

și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar

nedefinitivă.

Aplicarea

unei decizii a Curții Constituționale este supusă principiului

neretroactivitătii, respectării prevederilor Convenției și jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenții

invocă și necesitatea respectării principiului egalității în fața legii, care

presupune instituirea unui tratament egal pentru persoanele aflate în situații

juridice similare (cauza Blecic contra Croației). De asemenea, susțin că

decizia din apel încalcă dispozițiile art. 14 din Convenție, art. 6 și art. 20

din Constituția României.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei

Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată

nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le

reglementează.

Criticile

formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se

astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici

nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin.

(4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va

face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic

sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or,

la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată

de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care

s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie

2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. "

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă

că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul de acces

la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului mi înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să

îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul

pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Pentru

considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul

publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții B.G., B.P., B.I., C.A., B.M. și B.M. Jr. împotriva

deciziei civile nr. 344 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.