ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4875/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 05 octombrie 2009, reclamanții I.D., B.C.I. și P.L. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat la plata unor daune în cuantum de 2.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării politice a tatălui lor P.V. (respectiv soțul reclamantei de rând 3) și pedepsei executate, însumând 5 ani și 36 zile, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, în intervalul 20 octombrie 1949-23 noiembrie 1954. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că P.V., actualmente decedat, a fost supus pe perioada detenției unor condiții inumane, contractând diferite boli (inclusiv T.B.C.) și suferind intervenții chirurgicale care, până la urmă i-au grăbit sfârșitul, la vârsta de numai 66 ani.

Și familiei celui în cauză, mai arată reclamanții, i-a fost știrbită în mod drastic onoarea, demnitatea și respectul de care se bucurau în comunitate, fiindu-le produse prejudicii atât în plan moral, social, cât și profesional. Învestit în primă instanță, Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin sentința nr. 129 din 25 februarie 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 250.000 RON despăgubiri morale. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că datorită caracterului prejudiciului nepatrimonial, trebuie a se stabili o sumă necesară nu atât pentru a pune victima într-o situație similară cu aceea avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Ținând seama de perioada în care cel în cauză a fost privat de libertate, de evoluția politică de după 1990, când Statul a condamnat regimul comunist, aceasta fiind, în sine, o satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de 250.000 RON, reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților, acțiunea fiind admisă, în parte. Apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, a fost admis de Curtea de Apel Galați, secția civilă, care, prin decizia nr. 216/A din 26 august 2010, a schimbat în parte sentința, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale către reclamanți, în loc de 250.000 RON, cât a stabilit tribunalul.

A respins totodată ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că suma stabilită ca despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților, trebuie cuantificată în raport de limitele maximale impuse prin O.U.G. nr. 62/2010, care a completat și modificat Legea nr. 221/2009. Având în vedere aceleași considerente, justificate de noua reglementare în materie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți. În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamanții I.D., B.C.I. și P.L. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul „subaprecierii” cuantumului pretențiilor solicitate, suma stabilită nefiind de natură a „șterge” sau măcar repara parțial daunele produse.

Chiar dacă, mai arată recurenții, este unanimă ideea că daunele morale, se acordă prin aprecierea concretă asupra fiecărui caz în parte, reducerea drastică a pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă, încalcă limita de subiectivitate inerentă oricărei cuantificări. Astfel, solicitarea formulată prin cererea introductivă a avut în vedere, în mod justificat, ororile la care autorul lor a fost supus de către regimul comunist, instanța neavând vreun motiv pentru diminuarea atât de drastică a pretențiilor, mai ales că este vorba despre suferințe personale cauzate într-un regim, dintre cele mai dure din istorie. Cât privește dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, se apreciază că instanța de control judiciar ar fi trebuit să dispună suspendarea apelului, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate privitoare la aceste prevederi, în acord cu dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc.

civ. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Pe parcursul soluționării cauzei, înainte de data pronunțării deciziei atacate, a fost adoptată O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, „pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente”. Potrivit art. 1 al acestui act normativ, publicat în M. Of.

nr. 446/01.07.2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se modifică în sensul că pot fi acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, de până la 10.000 euro, pentru persoana care a suferit condamnarea sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, 5.000 euro, pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și, respectiv 2.500 euro, pentru descendenții de gradul II. Așadar, actul normativ aflat în vigoare la data pronunțării deciziei atacate a limitat – din considerente ce vizau impactul asupra menținerii echilibrului bugetar – cuantumul despăgubirilor ce puteau fi acordate atât persoanelor ce au suferit în urma condamnărilor cu caracter politic sau măsurilor administrative asimilate acestora, cât și soțului supraviețuitor ori descendenților de gradul I și II.

În acest context, instanța de control judiciar, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi, nu putea adopta o soluție, în afara cadrului legislativ existent la data soluționării căii ordinare de atac.

Este important a semnala, de asemenea, data la care dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din actul normativ mai sus citat au fost declarate neconstituționale – prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale – care este cu mult ulterioară hotărârii atacate, pronunțată la 26 august 2010. Nu poate fi imputat instanței de apel nici faptul că nu ar fi suspendat cauza, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate aflată pe rolul instanței de contencios constituțional, în condițiile în care, în prezentul dosar nu s-a formulat o atare excepție, în acord cu art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, în redactarea anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010. Trebuie amintit însă și faptul că la o zi de la examinarea O.U.G.

nr. 62/2010, sub aspectul conformității acesteia cu Legea fundamentală, a fost declarat ca fiind neconstituțional chiar textul – art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 – în temeiul căruia s-a formulat cererea introductivă, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I.D., B.C.I. și P.L. împotriva deciziei nr. 216/A din 26 august 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 iunie 2011.