ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4875/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 05 octombrie

2009, reclamanții I.D., B.C.I. și P.L. au chemat în judecată Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, să fie obligat la plata unor daune în cuantum de 2.000.000

RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării

politice a tatălui lor P.V. (respectiv soțul reclamantei de rând 3) și pedepsei

executate, însumând 5 ani și 36 zile, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire

contra ordinii sociale, în intervalul 20 octombrie 1949-23 noiembrie 1954.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că P.V., actualmente decedat, a fost supus pe perioada detenției

unor condiții inumane, contractând diferite boli (inclusiv T.B.C.) și suferind intervenții

chirurgicale care, până la urmă i-au grăbit sfârșitul, la vârsta de numai 66 ani.

Și familiei celui în cauză,

mai arată reclamanții, i-a fost știrbită în mod drastic onoarea, demnitatea și respectul

de care se bucurau în comunitate, fiindu-le produse prejudicii atât în plan moral,

social, cât și profesional.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin sentința nr. 129 din 25 februarie 2010,

a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul la plata către reclamanți

a sumei de 250.000 RON despăgubiri morale.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că datorită caracterului prejudiciului nepatrimonial,

trebuie a se stabili o sumă necesară nu atât pentru a pune victima într-o situație

similară cu aceea avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacții de ordin moral

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Ținând seama de perioada

în care cel în cauză a fost privat de libertate, de evoluția politică de după 1990,

când Statul a condamnat regimul comunist, aceasta fiind, în sine, o satisfacție

morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate

prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de 250.000 RON, reprezintă

o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților,

acțiunea fiind admisă, în parte.

Apelul formulat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, a fost admis

de Curtea de Apel Galați, secția civilă, care, prin decizia nr. 216/A din 26 august

2010, a schimbat în parte sentința, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei

de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale către reclamanți, în loc de 250.000

RON, cât a stabilit tribunalul.

A respins totodată ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că suma stabilită ca despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților, trebuie cuantificată

în raport de limitele maximale impuse prin O.U.G. nr. 62/2010, care a completat

și modificat Legea nr. 221/2009.

Având în vedere aceleași

considerente, justificate de noua reglementare în materie, a fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal reclamanții I.D., B.C.I. și P.L. care, invocând temeiul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul

„subaprecierii” cuantumului pretențiilor solicitate, suma stabilită nefiind de natură

a „șterge” sau măcar repara parțial daunele produse.

Chiar dacă, mai arată

recurenții, este unanimă ideea că daunele morale, se acordă prin aprecierea concretă

asupra fiecărui caz în parte, reducerea drastică a pretențiilor formulate prin acțiunea

introductivă, încalcă limita de subiectivitate inerentă oricărei cuantificări.

Astfel, solicitarea formulată

prin cererea introductivă a avut în vedere, în mod justificat, ororile la care autorul

lor a fost supus de către regimul comunist, instanța neavând vreun motiv pentru

diminuarea atât de drastică a pretențiilor, mai ales că este vorba despre suferințe

personale cauzate într-un regim, dintre cele mai dure din istorie.

Cât privește dispozițiile

O.U.G. nr. 62/2010, pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, se apreciază

că instanța de control judiciar ar fi trebuit să dispună suspendarea apelului, până

la soluționarea excepției de neconstituționalitate privitoare la aceste prevederi,

în acord cu dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul se privește ca

nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Pe parcursul soluționării

cauzei, înainte de data pronunțării deciziei atacate, a fost adoptată O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010, „pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării

unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente”.

Potrivit art. 1 al acestui

act normativ, publicat în M. Of. nr. 446/01.07.2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, se modifică în sensul că pot fi acordate despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, de până la 10.000 euro, pentru persoana

care a suferit condamnarea sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, 5.000 euro, pentru soțul/soția și descendenții de gradul I

și, respectiv 2.500 euro, pentru descendenții de gradul II.

Așadar, actul normativ

aflat în vigoare la data pronunțării deciziei atacate a limitat – din considerente

ce vizau impactul asupra menținerii echilibrului bugetar – cuantumul despăgubirilor

ce puteau fi acordate atât persoanelor ce au suferit în urma condamnărilor cu caracter

politic sau măsurilor administrative asimilate acestora, cât și soțului supraviețuitor

ori descendenților de gradul I și II.

În acest context, instanța

de control judiciar, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi, nu

putea adopta o soluție, în afara cadrului legislativ existent la data soluționării

căii ordinare de atac.

Este important a semnala,

de asemenea, data la care dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din actul normativ

mai sus citat au fost declarate neconstituționale – prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a Curții Constituționale – care este cu mult ulterioară hotărârii

atacate, pronunțată la 26 august 2010.

Nu poate fi imputat instanței

de apel nici faptul că nu ar fi suspendat cauza, până la soluționarea excepției

de neconstituționalitate aflată pe rolul instanței de contencios constituțional,

în condițiile în care, în prezentul dosar nu s-a formulat o atare excepție, în acord

cu art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, în redactarea anterioară

modificărilor operate prin Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010.

Trebuie amintit însă și

faptul că la o zi de la examinarea O.U.G. nr. 62/2010, sub aspectul conformității

acesteia cu Legea fundamentală, a fost declarat ca fiind neconstituțional chiar

textul – art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 – în temeiul căruia s-a

formulat cererea introductivă, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții I.D., B.C.I. și P.L. împotriva deciziei nr. 216/A din 26

august 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 iunie 2011.