ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4364/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4364/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor constată următoarele:

Tribunalul

Vrancea, secția civilă, prin sentința nr. 524 din 1 iulie 2010

a respins excepția privind inadmisibilitatea

acțiunii. A admis în parte acțiunea civilă formulată în temeiul Legii nr.

221/2009 de reclamanții C.N. și C.I. în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât să plătească

reclamanților

100

.

000 euro în echivalent RON la data plății cu titlu de

daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, din

actele și lucrările dosarului, că reclamanții sunt fiii defunctului C.R., condamnat,

prin sentința penală nr. 704/1951 pronunțată de Tribunalul Militar Galați, la 10

ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale,

faptă prevăzută la art. 209 C. pen.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept o condamnare cu caracter

politic care dă dreptul, potrivit art. 5 lit. a) din lege, la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității

cererii, invocată de pârât, în raport de prevederile exprese ale art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009 care dă dreptul la acțiune persoanei care a suferit condamnarea

cu caracter politic, „precum și, după decesul acestei persoane, soțulului sau descendenților

acesteia până la gradul al doilea inclusiv".

Prin urmare, instanța a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți

să solicite daune pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor prin condamnare.

La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, instanța

a avut în vedere că pedeapsa a fost executată în întregime, precum și condițiile

grele de detenție, în raport de care a apreciat acțiunea întemeiată în parte ținând

cont și de faptul că daunele acordate trebuie să respecte atât cerința reparării

integrale a prejudiciului moral suferit, cât și cerința proporționalității și a

considerat că suma de 100.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Prin decizia nr. 104/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel

Galați, secția civilă,

a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Vrancea împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o

în parte, în sensul că a redus de la 100.000 euro la 10.000 euro în echivalent RON,

cuantumul daunelor morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins,

ca nefondat, apelul reclamanților împotriva aceleiași hotărâri.

S-a reținut, sub un prim aspect, în ceea ce privește Deciziile

nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a

declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) Teza I, precum și pe cele

ale art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, că acestea nu își produc efectele

specifice în cazul în care, la

data publicării

în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin,

în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

Or, în speță, reclamanții au promovat acțiunea la data

de 7 mai 2010, deci înainte de pronunțarea deciziilor de neconstituționalitate.

Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în cauză

este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea a

apreciat că, raportat la jurisprudența C.E.D.O. în privința Protocolului nr. 1 adițional

la Convenție, la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanții aveau

un „bun" sau, măcar, o „speranță legitimă".

A considerat că a aprecia altfel ar însemna să se creeze

un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași

procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie

de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În continuare, Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul

a reținut că cererea reclamanților de acordare a daunelor morale este admisibilă,

în raport de art. 5 din Legea nr. 221/2009, în calitate de fii ai defunctului C.R.

În aprecierea justeții acordării despăgubirilor la care

se referă Legea nr. 221/2009, s-a reținut că instanța este obligată să verifice

dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică

sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită

de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior

și de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 ori ale Ordonanței de Urgență a Guvernului

nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu

de daune morale, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare,

s-a constatat că rămâne la aprecierea instanței care, în virtutea principiului reparării

integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune

victima într-o situație similară aceleia avute anterior condamnării, ci, în special,

pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui

valorile de care a fost privată prin condamnarea suferită.

Întrucât

legea

nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, s-a

constatat că daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecințelor

negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței

valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității

percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională

și socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral

trebuie să respecte principiul rezonabilității și al echității și să corespundă

cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul

proporționalității.

În

speță, așa cum

a rezultat din probele administrate la instanța de fond, autorul reclamanților a

fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională pentru fapta prevăzută de art.

209 C. pen., uneltire contra ordinii sociale, aceasta constituind de drept condamnare

cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. i) Legea nr. 221/1009, perioada

efectiv executată fiind de la 14 septembrie 1950 la 10 septembrie 1960, respectiv

10 ani.

A fost evident că anii de detenție și-au pus amprenta

asupra defunctului și asupra întregii familii, justificând, astfel, pe deplin concluzia

că acesta și familia au suferit un prejudiciu moral, regimul de detenție fiind de

natură a aduce atingere valorilor care definesc personalitatea umană și care se

referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală,

la demnitate, onoare, libertate de gândire și de conștiință, ceea ce îi îndreptățește

pe reclamanți, în calitate de fii, să solicite repararea acestui prejudiciu moral.

Deși nu a fost considerată ca fiind exagerată, suma acordată

de Tribunal a fost apreciată ca fiind nepotrivit de mare, fără ca, prin aceasta,

Curtea să aibă vreun moment intenția de a subestima suferințele și greutățile cu

care s-au confruntat reclamanții.

Raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă

judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamanților

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți

ani în urmă, în vreme ce cuantificarea se realizează în prezent, Curtea a apreciat

că suma de 10.000 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri

reclamanții C.N. și C.I. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții

au solicitat admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul

acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Au apreciat că decizia recurată este nelegală fiind dată

cu încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 1203 C. civ., art. 15

alin. (2) (principiul neretroactivității legii), art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituție

și art. 14

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului

.

Au arătat astfel că în spețe similare, Curtea de Apel

Galați a acordat daune morale într-un cuantum mai mare. Totodată au considerat că

se creează o vădită discriminare între persoanele care au introdus o cerere sub

imperiul legii vechi și cele care vor formula acțiuni în viitor, precum și între

condamnații de drept comun care au obținut despăgubiri în temeiul dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen. și cei care solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Au mai criticat decizia pronunțată în apel și sub aspectul

nemotivării în drept al modificării cuantumului daunelor morale și al neprecizării

faptului în ce constă nelegalitatea hotărârii de fond.

Au apreciat că au fost încălcate dispozițiile C.E.D.O.

de către instanța de apel referitoare la criteriile care se au în vedere în aprecierea

cuantumului despăgubirilor, respectiv cele privind importanța valorii ocrotite și

lezate, consecințele negative suferite de persoana vătămată în plan fizic și psihic,

implicațiile acestora în viața socială a persoanei vătămate.

Or, instanța nu a motivat înlăturarea criteriilor de evaluare,

neavând în vedere tocmai jurisprudența C.E.D.O. și a pus astfel reclamanții într-o

poziție discriminatorie în raport cu alții care au obținut daune morale mult mai

mari, cu încălcarea art. 14 din

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului

.

A invocat în susținere și practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Pârâtul, prin motivele de recurs,

a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate

și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

A arătat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională

a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) Teza

I

din Legea

nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Cum deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii

și de imediată aplicare, instanța nu mai putea acorda despăgubiri morale în temeiul

Legii nr. 221/2009.

A criticat astfel decizia pronunțată în apel sub aspectul

faptului că a nesocotit dispozițiile obligatorii ale deciziei Curții Constituționale,

acordând în mod nelegal despăgubiri morale.

Recursul declarat de pârât este fondat,

pentru motivele care privesc incidența Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, considerente în raport de care recursul reclamanților

nu poate fi primit.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011,

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la

data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I

din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză

de reclamanți și se va admite recursul pârâtului, se va modifica în parte decizia,

în sensul că urmare admiterii apelului declarat de pârât, se va schimba sentința

Tribunalului și se va respinge acțiunea, ca neîntemeiată, păstrându-se dispoziția

din decizie referitoare la respingerea apelului reclamanților și celelalte dispoziții

ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea

împotriva deciziei nr. 104/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că urmare

admiterii apelului declarat de pârât, schimbă sentința nr. 524 din 1 iulie 2010

a Tribunalului Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Păstrează dispoziția din decizie referitoare la respingerea

apelului reclamanților și celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

C.I. și C.N. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.