ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3153/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3153/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vrancea

la

data de 26 aprilie 2010, reclamanta C.G. a chemat în judecată Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea caracterul

politic al condamnării bunicului său la 20 de ani muncă silnică; caracterul politic

al măsurii confiscării totale a averii personale; obligarea pârâtului la plata

unor daune morale în sumă de 5.000.000 euro.

Prin Sentința civilă nr. 462 din 17

iunie 2010, Tribunalul Vrancea

a

admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta. C.G. și a obligat

pârâtul să plătească acesteia suma de 170.000 lei despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea bunicului său.

A respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele;

Prin sentința penală nr. 949/1951 a

Tribunalului Militar Galați a fost condamnat autorul reclamantei (bunicul său)

la 6 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter

politic.

Potrivit art. 2 din lege, toate

efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute

la art. 1 sunt înlăturate de drept.

Reclamanta a făcut dovada cu acte de

stare civilă că este în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind nepoata

din fiică a defunctului.

În aceste condiții este îndreptățită

să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său prin

condamnare, acest drept izvorând din lege.

S-a mai reținut că familiei i-au fost

confiscate toate bunurile, fapt ce a determinat ca familia să trăiască în

sărăcie și privațiuni și fără susținerea defunctului, care era singurul bărbat

din familie și ar fi obținut venituri din munca la pădure.

Față de probele administrate, s-a reținut

că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de autorul ei, astfel că este

îndreptățită să solicite despăgubiri.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor s-a avut în vedere că defunctul a decedat în închisoare, la

vârsta deplinei maturități, fără să se aducă la cunoștință familiei motivele

morții sale.

Ținând seama și de jurisprudența

C.E.D.O., instanța de fond a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească

cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu

prejudiciul moral suferit.

În materia daunelor morale, principiul

reparării integrale a prejudiciului trebuie să încerce să stabilească o sumă

necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu acea avută

anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Ținând seama de perioada executată 27

august 1950 - 25 decembrie 1952, cât a executat pedeapsa aplicată, de evoluția

politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o

satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, instanța a

apreciat că suma de 170.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților urmând a admite în parte

acțiunea.

Excepția inadmisibilității acțiunii nu

a fost primită, deoarece art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/2009 este

interpretat eronat de către pârât, neavând relevanță data când a decedat

autorul condamnat politic.

Prin decizia nr. 113/ A din 18 mai

2011, Curtea de Apel Galați,

secția

civilă, a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și, în consecință;

A schimbat în parte sentința civilă

nr. 462 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a

redus de la 170.000 lei la 5.000 euro, în echivalent lei la data plății,

cuantumul daunelor morale.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

La pronunțarea acestei decizii, curtea

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Sub un prim aspect, este de precizat

că prin deciziile nr. 1358, nr. 1360 și nr. 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza

1, precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la acest

moment, temeiul juridic invocat de reclamanți prin acțiune, nu mai există.

În aceste condiții, principala

problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în

ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009,

în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat

neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010,

prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii

nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru

suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora;precum

și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr.

1358/2010).

Raportat la această împrejurare,

generată de opțiunea Curții Constituționale, există în jurisprudență două

opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării în Monitorul

Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată

neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost

pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art.

147 alin. (4) din Constituția României și cea de-a doua opinie care susține că

decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în

care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul

instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză

fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

Curtea de Apel Galați a apreciat că

această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speța de

față în considerarea următoarelor argumente:

Reclamanta a promovat acțiunea de față

la data de 23 aprilie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de

neconstituționalitate.

Față de această împrejurare, dat fiind

faptul că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează

dreptul de proprietate, instanța de apel a apreciat că se impune a se stabili,

raportat la jurisprudența C.E.D.O. în privința Protocolului nr. l adițional la

Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta

avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă

”

,

în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Curtea de la Strasbourg a statuat în

cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existența

unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie

premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun” la momentul la

care se adresează, ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei

hotărâri.

Continuând raționamentul pe firul logic

expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin contra României, dacă o

hotărâre judecătorească este apreciată ca legitimând existența unui bun în

patrimoniul unei persoane, iar hotărârea respectivă se presupune, în mod logic,

că a pus în operă anumite prevederi legale, aplicându-le unei situații de fapt

date, atunci însăși legii, adică actului juridic cu valoare normativă, trebuie

să i se recunoască posibilitatea de a reprezenta măcar o reflectare a unei

speranțe legitime, dacă nu chiar a unui bun, înțeles sub forma unei creanțe

reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.

Cu alte cuvinte, ce poate reprezenta o

speranță legitimă mai mare decât adoptarea unei legi într-un stat de drept.

De altfel, chiar Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, într-o hotărâre de dată recentă, pronunțată într-o cauză

contra Georgiei, respectiv în cauza Klaus și Iouri Kiladze (10 februarie 2010),

a reținut că existența unei legi cu caracter general de reparație pentru

persoanele care au suferit condamnări și represiuni cu caracter politic

reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă la momentul sesizării primei

instanțe, respectiv în anul 1998, articolul 9 din legea denumită de Curtea de

la Strasbourg „legea din 11 noiembrie 1997” făcea trimitere la adoptarea unei

legi ulterioare care să detalieze condițiile în care se vor putea obține

compensațiile morale (legea nu a mai fost adoptată de autoritățile interne).

Curtea de la Strasbourg a apreciat că,

la momentul sesizării instanțelor interne, reclamanții aveau, în baza art. 9

din „legea din 11 noiembrie 1997”, o creanță suficient de clară pentru a fi

considerată exigibilă.

Prin urmare, cu atât mai mult atunci

când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială,

nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze

dispoziții existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de

constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva

Georgiei, că subzistă o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată

acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.

Această speranță legitimă nu poate fi

înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei

legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar

și nedefinitivă.

A aprecia altfel, ar însemna să se

creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată

ă pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în

același timp și au

urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului

egalității în fața;legii presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În aceste condiții, reținând că

reclamanta avea o „speranță legitimă

”

în sensul art. l din Protocolul 1, curtea de apel a apreciat că pretențiile

acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca

urmare a condamnării politice azotului ei trebuie analizate în raport de

prevederile Legii nr. 221/2009.

Sub un prim aspect, instanța a

constatat că în mod corect tribunalul a reținut că cererea reclamantei de

acordare a daunelor morale este admisibilă.

Reclamanta, în calitate de nepoată - a

defunctului B.D., are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009

și poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare de bunicul ei.

Textul art. 5 din actul normativ mai sus

menționat, în forma sa inițială, permite o dezdăunare concretă, pecuniară a

celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri

administrative cu caracter politic.

În aprecierea justeții acordării

despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, instanța este obligată să

verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o

condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter

politic, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că

acesta a beneficiat anterior și de prevederile Decretul-lege nr. 118/1990 ori

ale O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul despăgubirilor

ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, dată fiind natura

nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea acestuia

este dificilă, rămânând la aprecierea instanței care, în virtutea principiului

reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât

pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avute anterior

condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin

moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin

condamnarea suferită.

Întrucât legea nu prevede criterii pe

baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a

fi stabilite prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză,

atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a

măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției

consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională

și socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste criterii de apreciere a

prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilității și al

echității și să corespundă cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă,

adică să respecte principiul proporționalității.

În speță, așa cum rezultă din probele administrate

la instanța de fond, autorul reclamantei a fost condamnat la 6 ani muncă

silnică pentru fapta prevăzută de art. 4 și 7 din Decretul nr. 199/1950,

aceasta constituind de drept condamnare cu caracter politic conform art. l alin.

(2) lit. i) Legea nr. 221/1009.

Perioada efectiv executată a fost de

la 27 august 1950 - 25 august 1952, când a decedat.

Instanța de fond a acordat reclamantei

suma de 170.000 lei, cu titlu de daune morale.

Deși nu poate fi considerată ca fiind

exagerată, suma acordată este nepotrivit de mare, fără ca, prin această

apreciere, curtea de apel să aibă vreun moment intenția de a subestima

suferințele și greutățile cu care s-a confruntat reclamanta.

Raportat la situația de fapt concretă

din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care

conturează dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea

acestuia se realizează în prezent, dat fiind că, totuși, defunctul nu a suferit

vreun prejudiciu de imagine, întrucât majoritatea bărbaților din comună,

agricultori, s-au aflat în situații similare, instanța de apel a apreciat că o

sumă de 5.000 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a

compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs

atât reclamanta C.G.,

cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

Reclamanta

a solicitat casarea deciziei atacate

și, în rejudecare, înalta Curte de Casație și Justiție să pronunțe o decizie

prin care să oblige Statul Român la minim 300.000 euro daune morale.

În motivarea recursului, reclamanta a

arătat situația prin care a trecut bunicul său, condamnat și încarcerat la

închisoarea Gherla, care datorită regimului sever de detenție, fiind supus la

suferințe fizice și psihice de inimaginat, a decedat în penitenciar.

Bunicul reclamantei, fiind în etate,

nu a putut suporta regimul de detenție și a decedat în închisoare.

El nu a mai avut șansa vieții de a-și

mai vedea nepoți, soția sau fiica. Ceea ce este mai dureros este faptul ca

despre decesul acestuia, familia nu a aflat decât în anul 1964, când s-a dat

decretul de grațiere și au văzut că printre deținuții puși în libertate din

localitate nu se afla și bunicul reclamantei.

Dureros este faptul că, deși s-au

făcut demersuri, regimul comunist nu a comunicat familiei unde a fost îngropat

trupul bunicului reclamantei, pentru ca să poată cei apropiați măcar să pună o

cruce la căpătâi și să-i aprindă o lumânare.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu

știe cum a apreciat instanța de apel suferințele îndurate de bunicul său, care

a decedat în închisoare, precum și suferințele îndurate de către familie,

reducând despăgubirile de 170.000 lei la 5.000 euro. Oare atât costă viața unui

om.

Trebuia ca instanța de judecată să

aprecieze corect aceste daune morale și să țină cont că nimic nu este mai de

preț decât viața.

Motivarea curții de; apel privind

reducerea sumei este o motivare „cinică

”

,

pentru că bunicul reclamantei a fost omorât în închisoare în urma torturilor la

care a fost supus.

Pârâtul

a solicitat casarea hotărârilor pronunțate de instanțele

fondului, fiind date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În motivarea recursului, pârâtul a

arătat că, la data rejudecării cauzei pe fond, respectiv 18 mai 2011, era

publicata în M.O. al României, încă din data de 15 noiembrie 2010, Decizia nr.

1.358/2010, Decizia nr. 1354/2010, și Decizia nr. 1360/2010, toate ale Curții

Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât efectele

juridice ale dispozițiilor declarate neconstituționale erau suspendate de

drept, începând cu data de 15 noiembrie 2010.

În plus, la data pronunțării instanței

de apel, textul de lege își încetase orice efecte juridice, potrivit

dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Constituție.

Astfel, prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau, la rejudecarea cauzei pe fond,

inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțata o hotărâre în

prima instanță, în conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituție.

Argumentația instanței de apel nu

poate fi acceptată, deoarece instanța de judecată nu putea proteja speranțe ce

nu au o configurare juridică, în cauză nefiind pronunțată o hotărâre definitivă

și executorie, indiferent de cât de îndreptățite ar fi acestea din punct de

vedere moral.

În alta ordine de idei,

pârâtul-recurent a arătat că acțiunea reclamantei era lipsită de temei legal,

chiar și în lumina prevederilor inițiale ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Având în vedere dispoziția legală mai

sus invocată, aveau calitate procesuală activă doar persoanele condamnate, în timp

ce soția și descendenții persoanelor condamnate dobândeau această calitate doar

în calitate de continuatori ai acțiunii introduse de autorul lor, deoarece

dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv

personală.

În plus, numai persoanele în viața,

deci cu capacitate de folosința pot dobândi și exercita drepturi și obligații,

or cum la data formulării acțiunii persoana condamnată era decedată, aceasta nu

putea dobândi dreptul reglementat de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și ca atare, nici nu l-a putut transmite succesorilor săi,

asta în ipoteza în care am accepta ca acest drept personal este transmisibil

prin moștenire, iar autorul reclamanților ar mai fi fost în viață la data

intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Pârâtul a criticat decizia recurată și

sub aspectul respingerii apărărilor cu privire la inadmisibilitatea acțiunii,

instanța procedând la cuantificarea daunelor morale, având în vedere criteriile

europene de apreciere a prejudiciului moral, respectiv principiul

rezonabilității, al echității și al proporționalității.

Încă de la promulgarea legii, s-a avut

în vedere că instanțele de judecată aveau posibilitatea de a acorda compensații

suplimentare în compensarea prejudiciului moral suferit doar dacă se aprecia,

în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, că reparațiile obținute prin

efectul actelor normative anterioare nu fuseseră suficiente.

Jurisprudența Curții Europene arată că

daunele morale acordate trebuie să fie de natură să asigure reclamantului din

prezentă cauza o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Or, este binecunoscută jurisprudența

europeană, care nu condiționează constatarea prejudiciului moral suferit de

victimă, de acordarea unei compensații materiale.

Astfel, deși se poate constata

existenta unui prejudiciu moral, C.E.D.O. a acordat compensații bănești doar

atunci când s-a făcut dovada de către reclamant că prejudicial nu este

suficient compensat prin constatarea încălcării, fiind necesară și acordarea

unei compensații bănești pentru îmbunătățirea condițiilor de viață iremediabil

vătămate.

Recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat în sensul celor ce succed,

urmând a fi admis:

Criticile formulate de pârât aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a

despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile

art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În considerentele acestei decizii, Înalta

Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva

dreptului intern inter-temporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un

proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind

protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din

Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea

recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute

din lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această

evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația

juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art.6 parag. l din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art.6 parag. l din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor (Curții Constituționale) are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

În ceia ce privește incidență art. l

din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat apariția deciziei Curții

Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte

apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea

recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în

condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în Monitorul

Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

În acest context, instanța de apel, în

mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere considerentele expuse,

nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamanta C.G., care a

formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care

nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale

care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste

daune morale.

Față de cele ce preced, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtului, va

fi modificată în parte decizia atacată, în sensul respingerii cererii privind

obligarea pârâtului la plata de despăgubiri; va fi respins recursul

reclamantei, ca nefundat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Deciziei nr. 113/ A din 18 mai

2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică, în parte; decizia recurată

în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta C.G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 mai 2012.