ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3153/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 26 aprilie 2010, reclamanta C.G. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea caracterul politic al condamnării bunicului său la 20 de ani muncă silnică; caracterul politic al măsurii confiscării totale a averii personale; obligarea pârâtului la plata unor daune morale în sumă de 5.000.000 euro. Prin Sentința civilă nr. 462 din 17 iunie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta. C.G. și a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 170.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea bunicului său.

A respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele; Prin sentința penală nr. 949/1951 a Tribunalului Militar Galați a fost condamnat autorul reclamantei (bunicul său) la 6 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic. Potrivit art. 2 din lege, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Reclamanta a făcut dovada cu acte de stare civilă că este în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind nepoata din fiică a defunctului.

În aceste condiții este îndreptățită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său prin condamnare, acest drept izvorând din lege. S-a mai reținut că familiei i-au fost confiscate toate bunurile, fapt ce a determinat ca familia să trăiască în sărăcie și privațiuni și fără susținerea defunctului, care era singurul bărbat din familie și ar fi obținut venituri din munca la pădure. Față de probele administrate, s-a reținut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de autorul ei, astfel că este îndreptățită să solicite despăgubiri. La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere că defunctul a decedat în închisoare, la vârsta deplinei maturități, fără să se aducă la cunoștință familiei motivele morții sale.

Ținând seama și de jurisprudența C.E.D.O., instanța de fond a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Ținând seama de perioada executată 27 august 1950 - 25 decembrie 1952, cât a executat pedeapsa aplicată, de evoluția politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, instanța a apreciat că suma de 170.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților urmând a admite în parte acțiunea.

Excepția inadmisibilității acțiunii nu a fost primită, deoarece art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/2009 este interpretat eronat de către pârât, neavând relevanță data când a decedat autorul condamnat politic. Prin decizia nr. 113/ A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință; A schimbat în parte sentința civilă nr. 462 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus de la 170.000 lei la 5.000 euro, în echivalent lei la data plății, cuantumul daunelor morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

La pronunțarea acestei decizii, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Sub un prim aspect, este de precizat că prin deciziile nr. 1358, nr. 1360 și nr. 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza 1, precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la acest moment, temeiul juridic invocat de reclamanți prin acțiune, nu mai există. În aceste condiții, principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009, în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G.

nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora;precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).

Raportat la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, există în jurisprudență două opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și cea de-a doua opinie care susține că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

Curtea de Apel Galați a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speța de față în considerarea următoarelor argumente: Reclamanta a promovat acțiunea de față la data de 23 aprilie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate. Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, instanța de apel a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența C.E.D.O. în privința Protocolului nr. l adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă ” , în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de la Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existența unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun” la momentul la care se adresează, ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei hotărâri. Continuând raționamentul pe firul logic expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin contra României, dacă o hotărâre judecătorească este apreciată ca legitimând existența unui bun în patrimoniul unei persoane, iar hotărârea respectivă se presupune, în mod logic, că a pus în operă anumite prevederi legale, aplicându-le unei situații de fapt date, atunci însăși legii, adică actului juridic cu valoare normativă, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a reprezenta măcar o reflectare a unei speranțe legitime, dacă nu chiar a unui bun, înțeles sub forma unei creanțe reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.

Cu alte cuvinte, ce poate reprezenta o speranță legitimă mai mare decât adoptarea unei legi într-un stat de drept. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o hotărâre de dată recentă, pronunțată într-o cauză contra Georgiei, respectiv în cauza Klaus și Iouri Kiladze (10 februarie 2010), a reținut că existența unei legi cu caracter general de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări și represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998, articolul 9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg „legea din 11 noiembrie 1997” făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care se vor putea obține compensațiile morale (legea nu a mai fost adoptată de autoritățile interne).

Curtea de la Strasbourg a apreciat că, la momentul sesizării instanțelor interne, reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997”, o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă. Prin urmare, cu atât mai mult atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar. Această speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.

A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată ă pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalității în fața;legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În aceste condiții, reținând că reclamanta avea o „speranță legitimă ” în sensul art. l din Protocolul 1, curtea de apel a apreciat că pretențiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice azotului ei trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

Sub un prim aspect, instanța a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că cererea reclamantei de acordare a daunelor morale este admisibilă. Reclamanta, în calitate de nepoată - a defunctului B.D., are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009 și poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de bunicul ei. Textul art. 5 din actul normativ mai sus menționat, în forma sa inițială, permite o dezdăunare concretă, pecuniară a celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic.

În aprecierea justeții acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, instanța este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior și de prevederile Decretul-lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea acestuia este dificilă, rămânând la aprecierea instanței care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avute anterior condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin condamnarea suferită.

Întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză a fost afectată. Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilității și al echității și să corespundă cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporționalității.

În speță, așa cum rezultă din probele administrate la instanța de fond, autorul reclamantei a fost condamnat la 6 ani muncă silnică pentru fapta prevăzută de art. 4 și 7 din Decretul nr. 199/1950, aceasta constituind de drept condamnare cu caracter politic conform art. l alin. (2) lit. i) Legea nr. 221/1009. Perioada efectiv executată a fost de la 27 august 1950 - 25 august 1952, când a decedat. Instanța de fond a acordat reclamantei suma de 170.000 lei, cu titlu de daune morale. Deși nu poate fi considerată ca fiind exagerată, suma acordată este nepotrivit de mare, fără ca, prin această apreciere, curtea de apel să aibă vreun moment intenția de a subestima suferințele și greutățile cu care s-a confruntat reclamanta.

Raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind că, totuși, defunctul nu a suferit vreun prejudiciu de imagine, întrucât majoritatea bărbaților din comună, agricultori, s-au aflat în situații similare, instanța de apel a apreciat că o sumă de 5.000 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta C.G., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

Reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate și, în rejudecare, înalta Curte de Casație și Justiție să pronunțe o decizie prin care să oblige Statul Român la minim 300.000 euro daune morale. În motivarea recursului, reclamanta a arătat situația prin care a trecut bunicul său, condamnat și încarcerat la închisoarea Gherla, care datorită regimului sever de detenție, fiind supus la suferințe fizice și psihice de inimaginat, a decedat în penitenciar. Bunicul reclamantei, fiind în etate, nu a putut suporta regimul de detenție și a decedat în închisoare. El nu a mai avut șansa vieții de a-și mai vedea nepoți, soția sau fiica. Ceea ce este mai dureros este faptul ca despre decesul acestuia, familia nu a aflat decât în anul 1964, când s-a dat decretul de grațiere și au văzut că printre deținuții puși în libertate din localitate nu se afla și bunicul reclamantei.

Dureros este faptul că, deși s-au făcut demersuri, regimul comunist nu a comunicat familiei unde a fost îngropat trupul bunicului reclamantei, pentru ca să poată cei apropiați măcar să pună o cruce la căpătâi și să-i aprindă o lumânare. Recurenta-reclamantă a arătat că nu știe cum a apreciat instanța de apel suferințele îndurate de bunicul său, care a decedat în închisoare, precum și suferințele îndurate de către familie, reducând despăgubirile de 170.000 lei la 5.000 euro. Oare atât costă viața unui om. Trebuia ca instanța de judecată să aprecieze corect aceste daune morale și să țină cont că nimic nu este mai de preț decât viața. Motivarea curții de; apel privind reducerea sumei este o motivare „cinică ” , pentru că bunicul reclamantei a fost omorât în închisoare în urma torturilor la care a fost supus.

Pârâtul a solicitat casarea hotărârilor pronunțate de instanțele fondului, fiind date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În motivarea recursului, pârâtul a arătat că, la data rejudecării cauzei pe fond, respectiv 18 mai 2011, era publicata în M.O. al României, încă din data de 15 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.358/2010, Decizia nr. 1354/2010, și Decizia nr. 1360/2010, toate ale Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât efectele juridice ale dispozițiilor declarate neconstituționale erau suspendate de drept, începând cu data de 15 noiembrie 2010. În plus, la data pronunțării instanței de apel, textul de lege își încetase orice efecte juridice, potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Constituție.

Astfel, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau, la rejudecarea cauzei pe fond, inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțata o hotărâre în prima instanță, în conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituție. Argumentația instanței de apel nu poate fi acceptată, deoarece instanța de judecată nu putea proteja speranțe ce nu au o configurare juridică, în cauză nefiind pronunțată o hotărâre definitivă și executorie, indiferent de cât de îndreptățite ar fi acestea din punct de vedere moral. În alta ordine de idei, pârâtul-recurent a arătat că acțiunea reclamantei era lipsită de temei legal, chiar și în lumina prevederilor inițiale ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere dispoziția legală mai sus invocată, aveau calitate procesuală activă doar persoanele condamnate, în timp ce soția și descendenții persoanelor condamnate dobândeau această calitate doar în calitate de continuatori ai acțiunii introduse de autorul lor, deoarece dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală. În plus, numai persoanele în viața, deci cu capacitate de folosința pot dobândi și exercita drepturi și obligații, or cum la data formulării acțiunii persoana condamnată era decedată, aceasta nu putea dobândi dreptul reglementat de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și ca atare, nici nu l-a putut transmite succesorilor săi, asta în ipoteza în care am accepta ca acest drept personal este transmisibil prin moștenire, iar autorul reclamanților ar mai fi fost în viață la data intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Pârâtul a criticat decizia recurată și sub aspectul respingerii apărărilor cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, instanța procedând la cuantificarea daunelor morale, având în vedere criteriile europene de apreciere a prejudiciului moral, respectiv principiul rezonabilității, al echității și al proporționalității. Încă de la promulgarea legii, s-a avut în vedere că instanțele de judecată aveau posibilitatea de a acorda compensații suplimentare în compensarea prejudiciului moral suferit doar dacă se aprecia, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, că reparațiile obținute prin efectul actelor normative anterioare nu fuseseră suficiente. Jurisprudența Curții Europene arată că daunele morale acordate trebuie să fie de natură să asigure reclamantului din prezentă cauza o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Or, este binecunoscută jurisprudența europeană, care nu condiționează constatarea prejudiciului moral suferit de victimă, de acordarea unei compensații materiale. Astfel, deși se poate constata existenta unui prejudiciu moral, C.E.D.O. a acordat compensații bănești doar atunci când s-a făcut dovada de către reclamant că prejudicial nu este suficient compensat prin constatarea încălcării, fiind necesară și acordarea unei compensații bănești pentru îmbunătățirea condițiilor de viață iremediabil vătămate. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis: Criticile formulate de pârât aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern inter-temporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute din lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6 parag. l din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.6 parag. l din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor (Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceia ce privește incidență art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat apariția deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În acest context, instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamanta C.G., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. Față de cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtului, va fi modificată în parte decizia atacată, în sensul respingerii cererii privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri; va fi respins recursul reclamantei, ca nefundat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Deciziei nr. 113/ A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică, în parte; decizia recurată în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri. Menține restul dispozițiilor deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.