ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3509/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3509/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamanta S.D.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Vrancea și a solicitat în temeiul art. 5 din Legea nr.

221/2009 obligarea acestora la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune

morale și 50.000 euro cu titlu de daune materiale.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin Sentința penală nr. 288/1960 a

Tribunalului Militar Constanța defunctul său tată a fost condamnat la 7 ani

închisoare pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale,

fiind arestat la 10 august 1960 și eliberat la 8 august 1967, perioadă în care

a fost supus unui regim dur de detenție.

Prin cererea

înregistrată la data de 23 august 2010 reclamanta a arătat că înțelege să

renunțe la capătul de cerere vizând daunele materiale deoarece casa de locuit

și moara confiscate i-au fost restituite.

Prin Sentința civilă

nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea s-a respins acțiunea ca

neîntemeiată, reținând următoarele considerente:

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea

inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".

Ulterior aceste

dispoziții au fost modificate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 prin

stabilirea unor plafoane maxime ale cuantumului despăgubirilor.

Aceste dispoziții au

fost supuse controlului de constituționalitate iar prin Deciziile nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a decis

definitiv și obligatoriu că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

S-a reținut în esență

că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate și anume

acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de 6 martie 1945 precum și celor deportați în

străinătate și constituite în prizonieri, că dispozițiile art. 5 din Legea nr.

221/2009 având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate, drepte, echitabile și

rezonabile iar prin introducerea moștenitorilor de gradul II ca beneficiari ai

despăgubirilor pentru daunele morale legiuitorul s-a îndepărtat de la

principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al

echității și dreptății, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1 alin. (3) din

legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social în care

dreptatea este valoarea supremă.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 42/1997 decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie.

Așa fiind, cum

temeiul de drept invocat de reclamantă pentru capătul de cerere vizând daunele

morale a fost declarat neconstituțional, tribunalul a constatat că cererea nu

este fondată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă

nr. 79/A din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă a admis

apelul reclamantei, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pe pârât să îi plătească suma de 3.800 euro, cu titlu

de daune morale.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că, întrucât acțiunea a fost promovată la

data de 31 mai 2010 reclamanta avea "o speranță legitimă", în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a creat o noțiune autonomă de „bun", pe

care a dezvoltat-o din noțiunea inițială conținută de text: „Orice persoană are

dreptul la respectarea bunurilor sale" - noțiune care nu se limitează

numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci se extinde și asupra

altor drepturi și interese cu valoarea economică, ce constituie elemente

patrimoniale active care pot deveni, în anumite circumstanțe, bunuri apărate de

art. 1 al Protocolului nr. 1. În consecință, protecția instituită de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în această materie este mult mai largă decât cea

tradițională, oferită de dreptul de proprietate din dreptul intern, și se

apropie, mai degrabă, de accepțiunea din dreptul internațional.

După analiza

jurisprudenței Curții Europene, instanța de apel a constatat o lărgire a

înțelesului de „bun" în sensul Convenției, la toate acele situații în care

reclamantul are un „interes economic" ce are „o bază suficientă în dreptul

intern" sau când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară

și constantă a instanțelor naționale, deci o „speranță legitimă" de natură

concretă, bazată pe o dispoziție legală sau decizie judiciară.

Analiza

jurisprudenței mai arată că „speranța legitimă" nu este verificată formal

sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei spețe. Prin

urmare, chiar dacă nu există o speță identică soluționată de Curtea Europeană,

cu cea dedusă judecății în prezenta cauză, instanța urmează să țină seama de clarificările,

delimitările și interferențele noțiunii de „speranță legitimă" ce se

conturează din jurisprudență Curții, raportat la datele concrete ale cauzei.

Astfel, la data de 11

iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin.

(1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de

la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru

prejudiciul moral survenit prin condamnare.

Ulterior, la data de

1 iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin

O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu

titlu de daune morale.

Prin același art. 5

alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului

despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de

timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic,

psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi

reparatorii.

Prin Deciziile Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care

constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.

Potrivit dispozițiilor

art. 174 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile constatate

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Reclamanta a introdus

acțiunea la data de 31 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită

particularităților speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor

ca neconstituționale.

Ar fi fost echitabil

ca legiuitorul, după declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, să

adopte anumite dispoziții tranzitorii, care să reglementeze situația

numeroaselor acțiuni pornite anterior controlului de neconstituționalitate și

rămase fără temei legal, prevăzând, eventual, acordarea unei compensații reparatorii.

Potrivit

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale

statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a

întâmplat. O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în

jurisprudența sa, reținându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură

legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități -

este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita

statului.

Neprocedând în acest

fel, s-a ajuns la soluții juridice diferite, pentru persoane aflate în situații

obiectiv identice, în sensul că persoane care au formulat cereri la același

moment au hotărâri definitive de admitere a cererii, spre deosebire de altele

în cazul cărora, din motive subiective, procesul a durat mai mult.

Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în

cadrul privării de libertate, constituie și „o rupere a echilibrului între

necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin

general".

De regulă, atunci

când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a unuia dintre

drepturile apărate de Convenție (în speță art. 1 Protocolul nr. 1), nu mai

consideră necesar să examineze cauza prin raportare la dispozițiile art. 14

privind interzicerea discriminării decât „dacă constituie un aspect fundamental

al litigiului" cu a cărui soluționare a fost învestit. În speță, Curtea de

Apel a apreciat că este îndeplinită această condiție.

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or, instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a

pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În

acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că

"violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se

aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare

obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit

prin tratamentul inegal și mijloacele folosite ".

Mai mult, chiar

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010,

că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în

considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică

extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele

avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în

cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate,

care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

declanșaseră procedura judiciară, s-ar crea o discriminare între persoane care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament

juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, creează premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

În concluzie, se

constată că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale,

respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața

Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la

Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a

României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

În ce privește

cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că este greu, chiar

imposibil să stabilești o sumă de bani care să compenseze suferințele fizice și

psihice ale autorului apelantei-reclamante, dar avându-se în vedere că rolul

Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat

să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (Decretul-lege nr. 118/1991;

O.U.G. nr. 214/1999, etc.) s-a apreciat că o sumă de 1.000 euro pentru fiecare

an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normativ.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți.

Reclamanta a criticat

decizia curții de apel ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

148 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora dispozițiile dreptului

comunitar se aplică cu prioritate.

Reclamanta solicită

majorarea cuantumului daunelor stabilite prin decizia curții de apel, invocând

pct. 8 a Rezoluției nr. 1096/1996 a CE.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa de temei legal

a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă

în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, ținând seama de Decizia nr. 12/2011

pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

declarat de pârât este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele

considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel care a reținut că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune modificarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs

sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titular a unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate

națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după

cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea greșită a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Recursul declarat de

reclamantă este nefondat, potrivit celor ce succed.

În raport de

dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de

reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de

evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a

acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, față

de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Deciziei nr. 79/A

din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în tot

decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta S.D.M. împotriva

Sentinței civile nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția

civilă.

Respinge recursul

declarat de reclamanta S.D.M. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM