ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3509/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamanta S.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea și a solicitat în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009 obligarea acestora la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale și 50.000 euro cu titlu de daune materiale. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Sentința penală nr. 288/1960 a Tribunalului Militar Constanța defunctul său tată a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, fiind arestat la 10 august 1960 și eliberat la 8 august 1967, perioadă în care a fost supus unui regim dur de detenție.

Prin cererea înregistrată la data de 23 august 2010 reclamanta a arătat că înțelege să renunțe la capătul de cerere vizând daunele materiale deoarece casa de locuit și moara confiscate i-au fost restituite. Prin Sentința civilă nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând următoarele considerente: Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare". Ulterior aceste dispoziții au fost modificate prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 prin stabilirea unor plafoane maxime ale cuantumului despăgubirilor. Aceste dispoziții au fost supuse controlului de constituționalitate iar prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a decis definitiv și obligatoriu că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

S-a reținut în esență că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de 6 martie 1945 precum și celor deportați în străinătate și constituite în prizonieri, că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate, drepte, echitabile și rezonabile iar prin introducerea moștenitorilor de gradul II ca beneficiari ai despăgubirilor pentru daunele morale legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și dreptății, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social în care dreptatea este valoarea supremă.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 42/1997 decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Așa fiind, cum temeiul de drept invocat de reclamantă pentru capătul de cerere vizând daunele morale a fost declarat neconstituțional, tribunalul a constatat că cererea nu este fondată. Împotriva Sentinței civile nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a declarat apel reclamanta. Prin Decizia civilă nr. 79/A din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a obligat pe pârât să îi plătească suma de 3.800 euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că, întrucât acțiunea a fost promovată la data de 31 mai 2010 reclamanta avea "o speranță legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat o noțiune autonomă de „bun", pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițială conținută de text: „Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale" - noțiune care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci se extinde și asupra altor drepturi și interese cu valoarea economică, ce constituie elemente patrimoniale active care pot deveni, în anumite circumstanțe, bunuri apărate de art. 1 al Protocolului nr. 1. În consecință, protecția instituită de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în această materie este mult mai largă decât cea tradițională, oferită de dreptul de proprietate din dreptul intern, și se apropie, mai degrabă, de accepțiunea din dreptul internațional.

După analiza jurisprudenței Curții Europene, instanța de apel a constatat o lărgire a înțelesului de „bun" în sensul Convenției, la toate acele situații în care reclamantul are un „interes economic" ce are „o bază suficientă în dreptul intern" sau când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, deci o „speranță legitimă" de natură concretă, bazată pe o dispoziție legală sau decizie judiciară. Analiza jurisprudenței mai arată că „speranța legitimă" nu este verificată formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei spețe. Prin urmare, chiar dacă nu există o speță identică soluționată de Curtea Europeană, cu cea dedusă judecății în prezenta cauză, instanța urmează să țină seama de clarificările, delimitările și interferențele noțiunii de „speranță legitimă" ce se conturează din jurisprudență Curții, raportat la datele concrete ale cauzei.

Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare. Ulterior, la data de 1 iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale. Prin același art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale. Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept. Reclamanta a introdus acțiunea la data de 31 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale. Ar fi fost echitabil ca legiuitorul, după declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, să adopte anumite dispoziții tranzitorii, care să reglementeze situația numeroaselor acțiuni pornite anterior controlului de neconstituționalitate și rămase fără temei legal, prevăzând, eventual, acordarea unei compensații reparatorii.

Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat. O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Neprocedând în acest fel, s-a ajuns la soluții juridice diferite, pentru persoane aflate în situații obiectiv identice, în sensul că persoane care au formulat cereri la același moment au hotărâri definitive de admitere a cererii, spre deosebire de altele în cazul cărora, din motive subiective, procesul a durat mai mult.

Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de libertate, constituie și „o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general". De regulă, atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a unuia dintre drepturile apărate de Convenție (în speță art. 1 Protocolul nr. 1), nu mai consideră necesar să examineze cauza prin raportare la dispozițiile art. 14 privind interzicerea discriminării decât „dacă constituie un aspect fundamental al litigiului" cu a cărui soluționare a fost învestit. În speță, Curtea de Apel a apreciat că este îndeplinită această condiție.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite ". Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În concluzie, se constată că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. În ce privește cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că este greu, chiar imposibil să stabilești o sumă de bani care să compenseze suferințele fizice și psihice ale autorului apelantei-reclamante, dar avându-se în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (Decretul-lege nr. 118/1991; O.U.G.

nr. 214/1999, etc.) s-a apreciat că o sumă de 1.000 euro pentru fiecare an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normativ. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți. Reclamanta a criticat decizia curții de apel ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 148 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora dispozițiile dreptului comunitar se aplică cu prioritate. Reclamanta solicită majorarea cuantumului daunelor stabilite prin decizia curții de apel, invocând pct. 8 a Rezoluției nr. 1096/1996 a CE.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ținând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune modificarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titular a unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor naționale și convenționale anterior analizate. Recursul declarat de reclamantă este nefondat, potrivit celor ce succed. În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Deciziei nr. 79/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică în tot decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta S.D.M. împotriva Sentinței civile nr. 790 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Respinge recursul declarat de reclamanta S.D.M. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM