ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2637/2012

Ședința publică din 18 mai 2012 Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta N.E., a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE VRANCEA solicitând obligarea la plata de daune morale în sumă de 500.000 Euro și despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea unei case, a unei căruțe și a unui cal, bunuri confiscate și nerestituite și contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul confiscat. In motivarea cererii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctului N.S., condamnat în temeiul art. 258- 260 C. pen.

din 1936, prin sentința penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanța, la 5 ani de închisoare și 2 ani interdicție corecțională și confiscarea totala a averii, pentru săvârșirea delictului de rebeliune. și că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept și că potrivit. Prin sentința civilă nr. 159 din 5 martie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al condamnării și a obligat pârâtul, STATUL ROMÂN, la plata sumei de 25.000 Euro cu titlu de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și la plata a 3000 lei reprezentând daune materiale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în baza probatoriilor administrate, în principal că reclamanta este moștenitoarea defunctului său autor, N.S. care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, interdicție corecțională și confiscarea totală a averii prin sentința penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, ceea ce potrivit art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic, efectele hotărârii fiind înlăturate de drept conform art. 2 din același act normativ. In raport de cele reținute, instanța a apreciat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul ei prin condamnare, acest drept izvorând din lege, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, care prevedea că persoana condamnată sau moștenitorii săi pot cere despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

In stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, prima instanță a avut în vedere jurisprudența CEDO care a statuat că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit. Împotriva sentinței civile nr. 159 din 5 martie 2010 pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția civilă, au declarat apel ambele părți, calea de atac ordinară fiind soluționată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 207/R din 17 octombrie 2011, prin care a fost admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE VRANCEA, a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea introductivă de acordare de daune morale în baza Legii 221/2009, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins ca nefondat apelul reclamantei N.E.

împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel, în principal, a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 337 7 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii și a avut în vedere decizia nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Împotriva deciziei civile nr. 207/R din 17 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în termen legal a declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o la modul generic pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără să-și subsumeze criticile vreunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de textul legal indicat, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său și respingerii apelului pârâtului, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. In principal, reclamanta a criticat hotărârea atacată din perspectiva criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate și maniera în care s-a raportat instanța de apel la jurisprudența CEDO.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva susținerilor părților și a normelor legale incidente, reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente: Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate exercitat a posteriori, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, prevederile legale în raport de care reclamanta era îndreptățită la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și ulterior, ca și consecință a nepunerii acesteia de Parlament în acord cu prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în Monitorul Oficial, aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva deciziei civile nr. 207/R din 17 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 mai 2012.