ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2637/2012

Ședința publică din 18 mai 2012

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta N.E., a chemat în

judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE

prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE VRANCEA solicitând obligarea la

plata de daune morale în sumă de 500.000 Euro și despăgubiri materiale

reprezentând contravaloarea unei case, a unei căruțe și a unui cal, bunuri

confiscate și nerestituite și contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul

confiscat.

In motivarea

cererii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctului N.S., condamnat

în temeiul art. 258- 260 C. pen. din 1936, prin sentința penală nr. 11 din 17

ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanța, la 5 ani de închisoare și 2 ani

interdicție corecțională și confiscarea totala a averii, pentru săvârșirea

delictului de rebeliune.

și

că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare

constituie de drept condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2 toate

efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept și că potrivit.

Prin sentința civilă nr. 159 din 5 martie 2010, Tribunalul Vrancea, secția

civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat caracterul politic

al condamnării și a obligat pârâtul, STATUL ROMÂN, la plata sumei de 25.000

Euro cu titlu de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare și la plata a 3000 lei reprezentând daune materiale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în baza

probatoriilor administrate, în principal că reclamanta este moștenitoarea

defunctului său autor, N.S. care a fost condamnat la pedeapsa închisorii,

interdicție corecțională și confiscarea totală a averii prin sentința penală

nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, ceea ce

potrivit art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu

caracter politic, efectele hotărârii fiind înlăturate de drept conform art. 2

din același act normativ.

In raport de cele reținute, instanța a apreciat că reclamanta

este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

de autorul ei prin condamnare, acest drept izvorând din lege, potrivit art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, care prevedea că persoana condamnată sau

moștenitorii săi pot cere despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

In stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, prima

instanță a avut în vedere jurisprudența CEDO care a statuat că despăgubirile

trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința

proporționalității cu prejudiciul moral suferit.

Împotriva sentinței civile nr. 159 din 5 martie 2010

pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția civilă, au declarat apel ambele părți,

calea de atac ordinară fiind soluționată de Curtea de Apel Galați, secția I

civilă, prin decizia civilă nr. 207/R din 17 octombrie 2011, prin care a fost

admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR

PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE VRANCEA, a fost

schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată

cererea introductivă de acordare de daune morale în baza Legii 221/2009,

menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins ca nefondat

apelul reclamantei N.E. împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel, în

principal, a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 337

7

alin. (4) C. proc. civ., care prevăd caracterul obligatoriu al dezlegărilor

date în recursul în interesul legii și a avut în vedere decizia nr. 12

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii

prin care s-a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5

alin.

(1)

lit.

a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Împotriva deciziei civile nr. 207/R din 17 octombrie 2011

pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în termen legal a

declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o la modul generic pentru motivele

de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără să-și

subsumeze criticile vreunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de

textul legal indicat, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate în sensul admiterii apelului său și respingerii apelului pârâtului, cu

consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

In principal, reclamanta a criticat hotărârea atacată din

perspectiva criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor

morale solicitate și maniera în care s-a raportat instanța de apel la

jurisprudența CEDO.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, din

perspectiva susținerilor părților și a normelor legale incidente, reține că

recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor

argumente:

Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a

daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1)

din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a

îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate

exercitat a posteriori, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, prevederile legale în raport de care reclamanta era

îndreptățită la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale ca urmare a exercitării a

posteriori a controlului de constituționalitate și ulterior, ca și consecință a

nepunerii acesteia de Parlament în acord cu prevederile constituționale în

termen de 45 de

zile

de la data

publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în Monitorul Oficial, aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi

aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin

decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga

omnes

, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009,

aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat

prin declararea neconstituționalității,

ivit

înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar

reclamanta nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva

deciziei

civile

nr. 207/R din 17

octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 18 mai 2012.