ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3386/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 7 august 2009, reclamanta P.B., în calitate de moștenitoare a defunctului P.I.T., a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Vrancea - să constate că autorul său, prin pronunțarea sentinței penale nr. 11 din 17 ianuarie 1958, a suferit o condamnare politică și să oblige pârâții la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare, în cuantum de 400.000 euro, echivalentul în lei, la data plății efective. Reclamanta a mai solicitat totodată și acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul în lei a bunurilor confiscate.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 1, 2 și 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că soțul său a fost condamnat, prin hotărâre penală definitivă, la 6 ani de închisoare și 2 ani interdicție corecțională, pentru săvârșirea delictului de rebeliune - în temeiul dispozițiilor art. 258 - 260 C. pen., în redactarea în vigoare la acea dată, precum și la confiscarea totală a averii. Învestit în primă instanță, Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin sentința nr. 118 din 18 februarie 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R., de la data plății, reprezentând despăgubiri morale.

A respins cererea vizând acordarea despăgubirilor materiale, ca neîntemeiată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Vrancea. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță, a reținut în esență că autorul reclamantei s-a opus colectivizării iar această atitudine a generat represalii din partea autorităților vremii care au culminat cu o condamnare penală și o pedeapsă privativă de libertate pe care cel în cauză a executat-o parțial în perioada 4 decembrie 1957 - 1 martie 1960. În perioada executării condamnării, se mai arată, martorii au învederat că soțul reclamantei a fost mutat în mai multe locuri de detenție, fiind supus unor violențe fizice și psihice, înfometării și umilinței, ca de altfel, toți deținuții politici.

Suferințele psihice au continuat și după eliberare, martorii arătând că în permanență a existat o presiune morală, reclamanta și soțul său fiind urmăriți de autorități. În consecință, conchide instanța fondului, reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de autorul ei, astfel că este îndreptățită să solicite despăgubiri, la calculul cărora, urmează a se avea în vedere că cel în cauză a beneficiat și de reparațiile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, precum și de faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparații. Prin decizia nr. 187/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul reclamantei și schimbând în parte sentința, a mărit cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantei, de la 25.000 euro, la 35.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R., de la data plății.

A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a Județului Vrancea. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că din compararea actelor de stare civilă prezentate rezultă că autorul reclamantei este una și aceeași persoană cu cel condamnat politic la 6 ani închisoare, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii, pentru delictul de rebeliune. Chiar dacă autorului reclamantei i s-a acordat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 o indemnizație lunară și a fost scutit de impozit, despăgubirile morale acordate de prima instanță nu sunt „prea mari” ci chiar la un nivel minim, raportat la durata arestării și consecințele fizice și morale care au generat această stare asupra condamnatului politic și a familiei acestuia.

Ca atare, s-a apreciat ca fondată critica reclamantei vizând cuantumul acestor despăgubiri, care au fost majorate de la 25.000 euro, la 35.000 euro, echivalentul în lei, la data plății. În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanta P.B. cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ., reclamanta critică hotărârile date în cauză, pe considerentul greșitei cuantificări a despăgubirilor care, în suma stabilită, nu sunt de natură să acopere prejudiciul moral suferit de autorul său ce a fost privat de libertate peste 2 ani, printr-o condamnare nedreaptă cu caracter politic și supus unor violențe fizice și psihice, precum și privațiuni, având drept scop exterminarea acestei categorii de deținuți.

Nu s-au avut în vedere, mai susține recurenta, „criteriile limitative” reliefate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în alte spețe similare, au acordat sume mult mai mari. Întemeindu-și calea extraordinară de atac pe temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 1, 5 și 9 din C. proc. civ., Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, critică hotărârile pronunțate în cauză, după cum urmează: - instanțele au încălcat formule de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., omițând să verifice dacă cererea de chemare în judecată și cererea de apel îndeplinesc toate cerințele de formă impuse de lege, în condițiile în care nu au fost semnate de către reclamantă, obligație procesuală impusă de art. 112 pct. 6 și art. 287 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. - hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Astfel, în condițiile în care acțiunea a fost structurată pe mai multe capete de cerere, soluționarea primelor două, față de conținutul acestora, impunea participarea procurorului, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, lipsa concluziilor reprezentantului Ministerului Public, atrăgând astfel nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate în cauză. - instanțele au interpretat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, singurii care ar putea avea calitate procesuală activă în astfel de litigii fiind persoanele condamnate, în timp ce soția ori descendenții dobândesc această calitate doar în situația când sunt continuatori ai acțiunii introdusă de autorul lor, întrucât dreptul la repararea unui prejudiciu moral este de natură exclusiv personală.

Or, conchide recurentul, reclamanta din prezenta cauză nu a suferit personal vreo condamnare cu caracter politic, această condamnare fiind suportată de soțul său, decedat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. - despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei, au fost greșit cuantificate, fără a se ține seama de criteriile menționate cu titlu exemplificativ în chiar O.U.G. nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii nr. 221/2009. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Astfel, în ce privește criteriile de reparare echitabilă și integrală a prejudiciului moral suferit, se constată din probele administrate că atât condamnarea cu caracter politic cât și privarea de libertate, au pricinuit în adevăr autorului reclamantei, suferințe fizice și psihice care au adus atingere unor valori esențiale ce definesc persoana umană. Instanța de apel a greșit însă în stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral încercat de autorul său.

Astfel, deși este unanim admis că în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se apreciază, în raport de circumstanțele cauzei, că suma de 35.000 euro, echivalentul în lei, acordată de instanța de control judiciar, depășește limitele unei reparații integrale, echitabile și adecvate pentru suferințele omenești încercate de autorul reclamantei și familia sa. Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral, există totuși limite ale reparației lui impuse de particularitățile fiecărei cauze și de prudența ce trebuie manifestată, pentru ca atenuarea daunei să ofere o reparație, cu caracter compensatoriu, dacă nu integrală măcar, pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.

În speță, se consideră că, autorul reclamantei care a fost doar timp de doi ani privat de libertate, urmare condamnării politice, pentru restul pedepsei fiind grațiat, a beneficiat și de unele drepturi acordate în baza Decretului-Lege nr. 118 din 30 martie 1990, respectiv o indemnizație lunară de 446 RON, începând cu 1 aprilie 1990 și scutirea de impozitul pe teren și construcție, toate acestea incluzându-se în criteriile de reparare echitabilă a daunelor suferite, criterii redate de altfel, cu titlu exemplificativ și prin dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010. Așa fiind, față de cele ce preced, se apreciază că instanța de fond a cuantificat corect cuantumul daunelor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de autorul său.

Pentru aceleași considerente, ca cele mai sus expuse, urmează a se respinge însă recursul declarat de reclamanta P.B., împotriva aceleiași decizii, cu precizarea că, criteriile la care s-a făcut referire mai sus, trebuiesc interpretate în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte iar în ceea ce privește jurisprudența europeană, la care se face trimitere, aceasta nu condiționează neapărat constatarea prejudiciului moral, de acordarea unei compensații materiale, decât atunci când s-a făcut dovada că prejudiciul nu este suficient acoperit prin constatarea încălcării. Or, după anul 1990, în mod public, Statul Român, a condamnat regimul comunist iar prin Decretul-Lege nr. 118/1990, au fost acordate mai multe drepturi în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, toate acestea reprezentând, în sine, o satisfacție morală acordată celor care s-au opus regimului totalitar.

Celelalte critici formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se privesc însă ca nefondate. Astfel, nu se poate reține o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul lipsei semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată și cererea de apel, în condițiile în care avocatul ales a prezentat atât la fond cât și în apel împuternicirea avocațială în baza căreia a reprezentat partea în fața acestor instanțe și a semnat actele menite să conserve drepturi supuse unui termen prevăzut de lege, care s-ar fi pierdut prin neexercitarea lor la timp. De altfel, această critică a fost formulată omisso medio, fără a fi iterată în apel, sub aspectul nesemnării cererii de chemare în judecată iar în ceea ce privește cererea de apel, semnătura avocatului este acoperitoare în raport de dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc.

civ., conform cărora dacă acesta a asistat pe o parte la judecarea pricinii, el poate să exercite, chiar fără mandat, orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțată în acea pricină. Tot astfel, potrivit art. 133 alin. (2) din același Cod, lipsa semnăturii, se poate complini în tot cursul judecății, odată ce pârâtul o invocă, reclamantul trebuind să semneze cel mai târziu, la prima zi de înfățișare următoare. Or, așa cum s-a arătat, pentru prima dată în recurs pârâtul invocă acest viciu procedural acoperit de altfel, prin împuternicirea dată avocatului. Cât privește critica vizând soluționarea cauzei, fără participarea procurorului, condiție impusă prin dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit alin. (1) și (5) al textului mai sus citat, persoanele condamnate penal, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, participarea procurorului fiind obligatorie. Or, din probele administrate rezultă că în sarcina autorului reclamantei, P.T., s-a reținut săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 258, 259 și 260 C. pen., prin sentința penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanța (Dosar nr. 2576/91/2009 al Tribunalului Vrancea, secția civilă). Conform cu art. 1 alin. (2) din lege, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 258 – 261 C. pen.

de la 1936, republicat în M. Of. nr. 48/02.02.1948, cu modificările ulterioare, constituie de drept condamnări cu caracter politic. Or, legiuitorul a instituit obligativitatea participării procurorului doar la judecata cererilor vizând constatarea caracterului politic al unei condamnări, pentru oricare alte fapte decât cele prevăzute în actele normative enumerate în art. 1 alin. (2) lit. a) - j) din lege. Nu se poate reține nici critica referitoare la caracterul inadmisibil al acțiunii, în considerarea lipsei calității procesuale active a reclamantei care ar fi putut doar să continue acțiunea introdusă de autorul său și nu să o formuleze în nume propriu avându-se în vedere caracterul exclusiv personal al prejudiciului moral.

Astfel, reclamanta își legitimează calitatea procesuală activă, în baza legii care, în art. 5 alin. (1), stabilește fără echivoc, dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum și după decesul acesteia, dreptul soțului sau al descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței, în termen de 3 ani, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Ca atare, simpla dovadă a rudeniei, în gradul permis de lege, cu cel care a suferit prejudiciul moral, urmare condamnării politice a îndreptățit-o pe cea în cauză, să inițieze demersul judiciar.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul reclamantei urmează a se respinge, iar recursul pârâtului se va admite, cu consecința modificării în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.B. împotriva deciziei nr. 187/A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Vrancea și modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 118 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2011.