ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3255/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3255/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 3498/91/2009,

reclamanții N.F., N.V., N.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat obligarea acestuia la plata sumei

de 300.000 euro, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 169 din 11 martie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul să plătească reclamanților, în calitate de moștenitori ai defunctului N.M.,

suma de 12.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

S-a reținut că, prin sentința

penală nr. 246 din 14 mai 1959 a Tribunalului Militar Constanța, inculpatul N.M.,

autorul reclamanților, a fost condamnat la 9 ani închisoare corecțională și 5 ani

interdicție corecțională, cu confiscarea averii, în baza art. 209 pct. 2 lit.

a) C. pen. anterior, acesta executând o parte din pedeapsă în perioada 08

februarie 1959 - 02 martie 1960, adică 1 an și 24 zile, ceea ce înseamnă că, potrivit

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a fost vorba de o condamnare cu caracter

politic.

Potrivit art. 5 din lege,

reclamanții au făcut dovada cu acte de stare civilă că sunt descendenții persoanei

condamnate politic, dreptul acestora la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de

autorul lor izvorând din lege.

Martorii B.C. și N.V.,

care au fost arestați și condamnați alături de defunct, au relatat despre violențele

fizice și psihice, torturile și umilințele la care au fost supuși condamnații, scopul

final al acestor acțiuni de teroare fiind chiar exterminarea lor fizică. În realizarea

acestui scop, deținuților, respectiv autorului reclamanților, li se dădea o cantitate

infimă de hrană, iar în coloniile de muncă li se fixau norme imposibil de realizat.

Defunctul autor al reclamanților

a executat pedeapsa cu închisoarea în 3 penitenciare, iar la scurt timp de la eliberare,

acesta s-a îmbolnăvit. În perioada de detenție, atât condamnatul, cât și familia

acestuia, respectiv soția și cei 5 copii, au suferit mari privațiuni, fiindu-le

confiscată averea.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, instanța a avut în vedere că defunctul autor al reclamanților a

beneficiat și de reparațiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu începere

de la 01 aprilie 1990 și până la deces.

În raport de jurisprudența

instanței europene s-a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării

integrale a prejudiciului, dar și să fie proporționale cu prejudiciul moral suferit.

Ținând seama de perioada

efectiv executată și de condițiile de tortură dovedite, instanța a apreciat că suma

de 12.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit

de autorul reclamanților.

Prin decizia civilă

nr. 157 A din 27 mai 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate în cauză.

Reclamanții nu și-au motivat

apelul, astfel că examinarea cererii de apel s-a făcut prin prisma motivelor invocate

în fața primei instanțe.

S-a reținut astfel că

reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la despăgubiri în temeiul

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la cuantumul

acordat, s-a considerat că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probelor

administrate în cauză, acordând o sumă echitabilă prin raportare la perioada de

detenție pe care a suferit-o pe nedrept autorul reclamanților.

Autorul reclamanților

a beneficiat și de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, însă Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire și nu înlătură posibilitatea de a acorda despăgubiri,

dacă se consideră că acestea nu au fost suficiente.

Reclamanții au făcut dovada

conform căreia condamnarea suferită de defunct, detenția și consecințele acesteia

s-au răsfrânt negativ asupra sa și a familiei sale.

Raportat la impactul psihic

suferit de defunct, la consecințele negative create în plan familial și social,

s-a apreciat că suma de 12.000 de euro este de natură să acorde reclamanților, ca

moștenitori legali ai defunctului, satisfacții susceptibile de a înlocui valorile

de care a fost privată familia reclamanților, cuantumul acesteia fiind unul rezonabil.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 19 iulie 2010, reclamanții N.A.,

N.F. și N.V. și (II) la data de 12 iulie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, prin care

au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I) Recursul declarat

de reclamanți a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Nu s-a reținut că tatăl

reclamanților a fost arestat în perioada 8 februarie 1059 – 2 martie 1960, adică

1 an și 24 zile, suferind privațiuni de natură fizică și psihică și un regim de

exterminare extrem în diferite locuri de detenție.

Consideră că, în condițiile

reținute ca stare de fapt, suma stabilită de instanțele anterioare este modică și

nu corespunde realității, respectiv prejudiciului adus tatălui lor.

(II) Recursul declarat

de pârât a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Decizia din apel este

nemotivată, întrucât instanța de apel s-a limitat doar la câteva fraze pentru a

justifica soluția pronunțată.

Prezentarea succesivă

în considerentele hotărârii recurate a opiniei reclamanților și a pârâtei, a duratei

privării de libertate, a depoziției martorului audiat în cauză, nu conduc în mod

automat la dezvoltarea "motivelor de fapt și de drept care au format convingerea

instanței", așa cum solicită legiuitorul prin art. 261 C. proc. civ.

Cu toate că instanța învestită

cu o asemenea cerere este obligată să se pronunțe cu privire la motivele invocate

în fața instanței de fond, în doctrina juridică se apreciază că apelul, fiind o

cale de atac prin care se critică hotărârea de primă instanță, legea pretinzând

apelantului să arate nemulțumirile sale față de modul cum s-a desfășurat judecata

de fond și față de hotărârea atacată, atât în fapt cât și în drept. Față de aceste

considerente, se impunea anularea apelului declarat de reclamanții, ca nemotivat.

Decizia instanței de apel

este netemeinică și nelegală și pentru că nu precizează criteriile care au condus

la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale.

Pentru acordarea despăgubirilor

echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, nu există un sistem care să repare pe

deplin daunele morale, judecătorul având menirea de a găsi o formă adecvată de reparare

a prejudiciului suferit de victimă și de protejare a valorilor suferite de victimă.

Instanța de apel nu a dat curs solicitării și implicit, nu a găsit forma adecvată

de reparare a prejudiciului.

Simpla menționare în considerentele

hotărârii recurate a duratei privării de libertate, a depoziției martorului audiat

în cauză nu conduce în mod automat la cuantificarea prejudiciului, fără o analiză

fundamentată a fiecărui element în parte.

Au invocat și inadmisibilitatea

acțiunii, întrucât daunele morale solicitate, constând în suferințele fizice și

psihice, au întotdeauna un caracter personal, cu atât mai mult cu cât, condamnarea

nu a vizat în mod efectiv reclamanții, ci pe autorul lor.

Hotărârea instanței de

apel este contradictorie cât timp, pe de o parte, s-a recunoscut că "autorul

reclamanților a beneficiat și de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990",

iar, pe de altă parte, s-a considerat că "Legea nr. 221/2009 are caracter de

complinire și nu înlătură posibilitatea de a acorda despăgubiri".

Textul de lege, respectiv

art. 5 din Legea nr. 221/2009 arată în mod expres criteriile ce trebuie avute în

vedere la acordarea daunelor morale, respectiv că la stabilirea cuantumului despăgubirilor

se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

Recursurile sunt nefondate,

pentru considerentele ce urmează:

În drept, potrivit

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor

se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat,

cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de Urgență a Guvernului

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare;

Instanțele fondului, singurele

abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte, pe temeiul de drept

sus-menționat, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 12.000 euro

sau contravaloarea în lei la data efectuării plății.

Recurenții nu contestă

situația de fapt pe deplin stabilită în contextul procedurilor anterioare, însă

formulează critici de pretinsă nelegalitate, așa cum rezultă din expunerea de motive

a cererilor.

Motivelor de recurs formulate,

în măsura în care vor viza aceleași pretinse nesocotiri ale legii, vor fi soluționate

prin considerente comune.

Nu se poate reține că

decizia din apel este nemotivată, pe considerentul că instanța s-ar fi limitat doar

la câteva fraze pentru a justifica soluția pronunțată, întrucât această instanță

a fost preocupată, pe aspectele esențiale, să pună de acord, prin motivare, faptele

alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea

de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic

litigios, pe care le-a identificat în mod corect.

S-a avut în vedere și

faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești este o problemă de conținut și nu

de volum, semnificația acestei obligații procedurale exprese - art. 261 C.

proc. civ.  fiind aceea de a încadra o situație particulară de viață în contextul

procedurilor generale și abstracte ale legii, scopul ei fiind, în esență, acela

de a explica măsurile adoptate de instanță.

S-a susținut că s-ar fi

impus, în condițiile particulare ale cauzei, anularea apelului reclamanților, ca

nemotivat. O astfel de critică nu poate fi primită, cât timp există o normă legală

procedurală - art. 292 alin. (2) C. proc. civ. - care oferă soluția remedierii inacțiunii

apelanților reclamanți în formularea criticilor din apel, respectiv instanța de

apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Critica conform căreia

decizia pronunțată nu ar preciza criteriile de cuantificare a sumei acordată cu

titlu de daune morale, nu este întemeiată, întrucât în condițiile în care actul

normativ nu a reglementat nici un fel de criteriu, a revenit doctrinei și jurisprudenței

rolul de a consacra anumite criterii, după cum urmează; consecințele negative suferite

pe plan fizic și moral de persoana condamnată, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea

socială a persoanei condamnate, dar și a familiei acesteia.

Principiul echității a

fost avut în vedere de instanțele fondului, în contextul în care stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică o doză de aproximare, obligația

instanței de judecată fiind aceea de a stabili un anumit echilibru între prejudiciul

moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze

suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just

temei.

S-a avut în vedere inclusiv

jurisprudența instanței europene, care pornind de la termenii Convenției Europene

a Drepturilor Omului, a impus criteriul echității în materia despăgubirilor morale,

respectiv necesitatea ca persoanele vătămate să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile

să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

În contextul normativ

sus-citat și cu o astfel de semnificație a noțiunilor și exigențelor convenționale,

instanța de apel a concluzionat corect și judicios că nu se poate reține că suma

stabilită de prima instanță ca despăgubire pentru prejudiciul moral al reclamanților

ar constitui o îmbogățire fără just temei, respectiv că suma de 12.000 euro acordată

este una rezonabilă și respectă principiul proporționalității cu prejudiciul suferit.

Nu poate fi primită critica

conform căreia acțiunea reclamanților ar fi inadmisibilă, în considerarea ideii

că daunele morale solicitate, constând în suferințele fizice și psihice, au întotdeauna

un caracter personal, întrucât chiar dispoziția expresă a legii - art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 - prescrie nu numai că orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, poate

solicita instanței de judecată despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin

condamnare, ci și soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv,

după data decesului acesteia.

Pe de altă parte, răspunzând

unei alte critici formulate, drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă

ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate

din motive politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale,

însă acordarea lor nu determină de plano respingerea acțiunii reclamanților, față

de conținutul explicit al art. 5 alin. (1) pct. a din Legea nr. 221/2009.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții N.A., N.F. și N.V. și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 157/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 aprilie 2011.