ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3255/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3498/91/2009, reclamanții N.F., N.V., N.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 169 din 11 martie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților, în calitate de moștenitori ai defunctului N.M., suma de 12.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale. S-a reținut că, prin sentința penală nr. 246 din 14 mai 1959 a Tribunalului Militar Constanța, inculpatul N.M., autorul reclamanților, a fost condamnat la 9 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, cu confiscarea averii, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

anterior, acesta executând o parte din pedeapsă în perioada 08 februarie 1959 - 02 martie 1960, adică 1 an și 24 zile, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a fost vorba de o condamnare cu caracter politic. Potrivit art. 5 din lege, reclamanții au făcut dovada cu acte de stare civilă că sunt descendenții persoanei condamnate politic, dreptul acestora la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorul lor izvorând din lege. Martorii B.C. și N.V., care au fost arestați și condamnați alături de defunct, au relatat despre violențele fizice și psihice, torturile și umilințele la care au fost supuși condamnații, scopul final al acestor acțiuni de teroare fiind chiar exterminarea lor fizică.

În realizarea acestui scop, deținuților, respectiv autorului reclamanților, li se dădea o cantitate infimă de hrană, iar în coloniile de muncă li se fixau norme imposibil de realizat. Defunctul autor al reclamanților a executat pedeapsa cu închisoarea în 3 penitenciare, iar la scurt timp de la eliberare, acesta s-a îmbolnăvit. În perioada de detenție, atât condamnatul, cât și familia acestuia, respectiv soția și cei 5 copii, au suferit mari privațiuni, fiindu-le confiscată averea. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere că defunctul autor al reclamanților a beneficiat și de reparațiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu începere de la 01 aprilie 1990 și până la deces.

În raport de jurisprudența instanței europene s-a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului, dar și să fie proporționale cu prejudiciul moral suferit. Ținând seama de perioada efectiv executată și de condițiile de tortură dovedite, instanța a apreciat că suma de 12.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților. Prin decizia civilă nr. 157 A din 27 mai 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză. Reclamanții nu și-au motivat apelul, astfel că examinarea cererii de apel s-a făcut prin prisma motivelor invocate în fața primei instanțe. S-a reținut astfel că reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la cuantumul acordat, s-a considerat că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză, acordând o sumă echitabilă prin raportare la perioada de detenție pe care a suferit-o pe nedrept autorul reclamanților. Autorul reclamanților a beneficiat și de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, însă Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură posibilitatea de a acorda despăgubiri, dacă se consideră că acestea nu au fost suficiente. Reclamanții au făcut dovada conform căreia condamnarea suferită de defunct, detenția și consecințele acesteia s-au răsfrânt negativ asupra sa și a familiei sale.

Raportat la impactul psihic suferit de defunct, la consecințele negative create în plan familial și social, s-a apreciat că suma de 12.000 de euro este de natură să acorde reclamanților, ca moștenitori legali ai defunctului, satisfacții susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată familia reclamanților, cuantumul acesteia fiind unul rezonabil. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 19 iulie 2010, reclamanții N.A., N.F. și N.V.

și (II) la data de 12 iulie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: (I) Recursul declarat de reclamanți a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Nu s-a reținut că tatăl reclamanților a fost arestat în perioada 8 februarie 1059 – 2 martie 1960, adică 1 an și 24 zile, suferind privațiuni de natură fizică și psihică și un regim de exterminare extrem în diferite locuri de detenție. Consideră că, în condițiile reținute ca stare de fapt, suma stabilită de instanțele anterioare este modică și nu corespunde realității, respectiv prejudiciului adus tatălui lor.

(II) Recursul declarat de pârât a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Decizia din apel este nemotivată, întrucât instanța de apel s-a limitat doar la câteva fraze pentru a justifica soluția pronunțată. Prezentarea succesivă în considerentele hotărârii recurate a opiniei reclamanților și a pârâtei, a duratei privării de libertate, a depoziției martorului audiat în cauză, nu conduc în mod automat la dezvoltarea "motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței", așa cum solicită legiuitorul prin art. 261 C. proc. civ. Cu toate că instanța învestită cu o asemenea cerere este obligată să se pronunțe cu privire la motivele invocate în fața instanței de fond, în doctrina juridică se apreciază că apelul, fiind o cale de atac prin care se critică hotărârea de primă instanță, legea pretinzând apelantului să arate nemulțumirile sale față de modul cum s-a desfășurat judecata de fond și față de hotărârea atacată, atât în fapt cât și în drept.

Față de aceste considerente, se impunea anularea apelului declarat de reclamanții, ca nemotivat. Decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală și pentru că nu precizează criteriile care au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale. Pentru acordarea despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, judecătorul având menirea de a găsi o formă adecvată de reparare a prejudiciului suferit de victimă și de protejare a valorilor suferite de victimă. Instanța de apel nu a dat curs solicitării și implicit, nu a găsit forma adecvată de reparare a prejudiciului. Simpla menționare în considerentele hotărârii recurate a duratei privării de libertate, a depoziției martorului audiat în cauză nu conduce în mod automat la cuantificarea prejudiciului, fără o analiză fundamentată a fiecărui element în parte.

Au invocat și inadmisibilitatea acțiunii, întrucât daunele morale solicitate, constând în suferințele fizice și psihice, au întotdeauna un caracter personal, cu atât mai mult cu cât, condamnarea nu a vizat în mod efectiv reclamanții, ci pe autorul lor. Hotărârea instanței de apel este contradictorie cât timp, pe de o parte, s-a recunoscut că "autorul reclamanților a beneficiat și de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990", iar, pe de altă parte, s-a considerat că "Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură posibilitatea de a acorda despăgubiri". Textul de lege, respectiv art. 5 din Legea nr. 221/2009 arată în mod expres criteriile ce trebuie avute în vedere la acordarea daunelor morale, respectiv că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează: În drept, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; Instanțele fondului, singurele abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte, pe temeiul de drept sus-menționat, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 12.000 euro sau contravaloarea în lei la data efectuării plății.

Recurenții nu contestă situația de fapt pe deplin stabilită în contextul procedurilor anterioare, însă formulează critici de pretinsă nelegalitate, așa cum rezultă din expunerea de motive a cererilor. Motivelor de recurs formulate, în măsura în care vor viza aceleași pretinse nesocotiri ale legii, vor fi soluționate prin considerente comune. Nu se poate reține că decizia din apel este nemotivată, pe considerentul că instanța s-ar fi limitat doar la câteva fraze pentru a justifica soluția pronunțată, întrucât această instanță a fost preocupată, pe aspectele esențiale, să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, pe care le-a identificat în mod corect.

S-a avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești este o problemă de conținut și nu de volum, semnificația acestei obligații procedurale exprese - art. 261 C. proc. civ. fiind aceea de a încadra o situație particulară de viață în contextul procedurilor generale și abstracte ale legii, scopul ei fiind, în esență, acela de a explica măsurile adoptate de instanță. S-a susținut că s-ar fi impus, în condițiile particulare ale cauzei, anularea apelului reclamanților, ca nemotivat. O astfel de critică nu poate fi primită, cât timp există o normă legală procedurală - art. 292 alin. (2) C. proc. civ. - care oferă soluția remedierii inacțiunii apelanților reclamanți în formularea criticilor din apel, respectiv instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Critica conform căreia decizia pronunțată nu ar preciza criteriile de cuantificare a sumei acordată cu titlu de daune morale, nu este întemeiată, întrucât în condițiile în care actul normativ nu a reglementat nici un fel de criteriu, a revenit doctrinei și jurisprudenței rolul de a consacra anumite criterii, după cum urmează; consecințele negative suferite pe plan fizic și moral de persoana condamnată, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială a persoanei condamnate, dar și a familiei acesteia.

Principiul echității a fost avut în vedere de instanțele fondului, în contextul în care stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică o doză de aproximare, obligația instanței de judecată fiind aceea de a stabili un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just temei.

S-a avut în vedere inclusiv jurisprudența instanței europene, care pornind de la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, a impus criteriul echității în materia despăgubirilor morale, respectiv necesitatea ca persoanele vătămate să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În contextul normativ sus-citat și cu o astfel de semnificație a noțiunilor și exigențelor convenționale, instanța de apel a concluzionat corect și judicios că nu se poate reține că suma stabilită de prima instanță ca despăgubire pentru prejudiciul moral al reclamanților ar constitui o îmbogățire fără just temei, respectiv că suma de 12.000 euro acordată este una rezonabilă și respectă principiul proporționalității cu prejudiciul suferit.

Nu poate fi primită critica conform căreia acțiunea reclamanților ar fi inadmisibilă, în considerarea ideii că daunele morale solicitate, constând în suferințele fizice și psihice, au întotdeauna un caracter personal, întrucât chiar dispoziția expresă a legii - art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - prescrie nu numai că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, poate solicita instanței de judecată despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnare, ci și soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, după data decesului acesteia.

Pe de altă parte, răspunzând unei alte critici formulate, drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, însă acordarea lor nu determină de plano respingerea acțiunii reclamanților, față de conținutul explicit al art. 5 alin. (1) pct. a din Legea nr. 221/2009. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții N.A., N.F. și N.V. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 157/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.