ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6132/2011

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 518 din 1 iulie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 45.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României la data plății, reprezentând daune morale. Totodată, s-a luat act de renunțare la despăgubirile materiale. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 796/1959 a Tribunalului Militar București V.V. a fost condamnat la 7 ani închisoare și 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen.

anterior. Prin decizia nr. 162/1963 Tribunalul Suprem a redus pedeapsa la 5 ani închisoare. Defunctul a executat pedeapsa în perioada 23 februarie 1959 -21 februarie 1964. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 aceasta condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic. Potrivit art. 2 din lege toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Reclamanții au făcut dovada cu acte de stare civilă că sunt în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege. În aceste condiții sunt îndreptățiți să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnare, acest drept izvorând din lege. Legea nr. 221/2009 ca și Decretul-Lege nr. 118/1990 reprezintă o derogare de la principiul potrivit căruia caracterul personal al prejudiciului moral impune ca despăgubirile pentru acest prejudiciu să poată fi cerute doar de persoana lezată.

Cu martorii audiați în cauză R.P. și B.C. reclamanții au dovedit prejudiciul moral suferit de autorul lor pe perioada cât a executat. Martorii au relatat că autorul reclamanților s-a opus colectivizării și această opoziție a condus la represalii din partea autorităților. În perioada detenției, autorul reclamanților a fost mutat în mai multe locuri de detenție iar pe aceasta perioadă a fost supus la violențe fizice și psihice, chiar torturi, înfometări și umilințe, că de altfel toți deținuții politici. Suferințele psihice au continuat și după eliberare,martorii arătând că în permanență a existat o presiune morală, în sensul că erau urmăriți de autorități. Martorii au mai declarat că fiind deținuți politici au suferit privațiuni întrucât nu puteau urma anumite școli, în principal școli militare și nu puteau ocupa anumite funcții.

Față de aceste probe administrate instanța de fond a reținut că reclamanții au dovedit prejudiciul moral suferit, astfel că sunt îndreptățiți să solicite despăgubiri. Ținând seama și de jurisprudența C.E.D.O. instanța a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit. Prin stabilirea unei sume, nu se poate pretinde că s-au șters sau reparat daune morale, scopul acordării despăgubirilor fiind acela de satisfacție dată persoanei lezate prin recunoașterea nedreptății care i s-a făcut și prin condamnarea expresă a regimului față de care s-a împotrivit autorul reclamantei. În materia daunelor morale,principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.

Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o suma necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu aceea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Ținând seama de perioada executată, în perioada 23 februarie 1959 – 21 februarie 1964 a executat pedeapsa aplicata, de evoluția politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care au lup împotriva comunismului, instanța apreciază că suma de 45.000 euro reprezinți satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților urmând a admite în parte acțiunea.

În ceea ce privește daunele materiale, s-a luat act că reclamanții au renunțat acest capăt de cerere. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții V.P., V.V., V.G., P.L., iar prin decizia civilă nr. 243 din 28 septembrie a Curții de Apel Galați s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Vrancea reținându-se următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 așa cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 dec.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul a II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I. Potrivit art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate prin ordonanță se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței. Reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii legali, respectiv fii ai defunctului V.V. condamnat politic prin două hotărâri penale la pedepse privative de libertate, executând efectiv 5 ani de închisoare, fiindu-le astfel aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 modificată. Astfel se reține că instanța de fond a apreciat corect că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri morale pentru condamnarea suferită de autorul lor.

În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri urmează a dispune obligarea la plata sumei maxime prevăzute de lege având în vedere criteriile prevăzute de disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Cuantumul despăgubirilor morale a fost acordat în suma maximă prevăzută de Legea nr. 221/2009 așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, situațiune în care majorarea cuantumului peste cel prevăzut de această lege specială nu poate fi dispusă. Chiar dacă reclamanții au indicat în cererea de chemare în judecată ca temei de drept și dispozițiile art. 998, 999 C. civ., apărările și probatoriile pe care le-a făcut sunt cele specifice legii speciale și nu a unei acțiuni ce are ca temei răspunderea civilă delictuală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții V.P., V.G., V.V. și P.L. precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Reclamanții au susținut greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care au fost diminuate despăgubirilor, întrucât nu au fost avute în vedere consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.F.P. Vrancea, vizează nelegalitatea ei tot prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte, în condițiile în care se susține că probatoriul administrat nu este apt să demonstreze prejudiciul moral reținut cu titlu de daune. Se susține astfel că acordarea de daune morale, constând în sume de bani trebuie să constituie o situație de excepție și să nu se creeze o regulă în acest sens. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, care nu poate fi cuantificată ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului precum și ale implicației acestuia pe planul vieții profesionale ale persoanei ce invocă existența prejudiciului.

Daunele morale ca echivalent al prejudiciului moral constituie o componentă a pagubei invocate de către cel condamnat pentru vătămarea intereselor personale nepatrimoniale cum ar fi libertatea de mișcare și de exprimare, onoarea, reputația, înjosirea în societate și în familie a persoanei respective. Prin privarea de libertate ca urmare a stării de detenție, drepturile și libertățile fundamentale au suferit o atingere, serioasă, cu repercusiuni asupra vieții personale, sociale și de familie. Deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudență au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică în mod inevitabil o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, (care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate), și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația îmbogățirii fără just temei. În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității, în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, iar în același timp, despăgubirea să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Din perspectiva celor expuse, prin raportare concretă la datele cauzei, la starea de fapt corect reținută de instanțele anterioare, în aplicarea efectivă a principiilor echității și proporționalității și cu scopul de a acoperi pe cât posibil în acest mod consecințele negative suferite de reclamanți, Înalta Curte apreciază că suma de 50.000 euro este o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate reclamanților, corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și este în concordanță cu jurisprudența constantă a acesteia. Pentru aceste considerente, este fondat doar recursul reclamanților ce urmează a fi admis cu consecința modificării deciziei recurate în sensul obligării pârâtului să plătească reclamanților 50.000 euro cu titlu de daune morale, echivalentul în RON la data efectuării plății, urmând ca din perspectiva acelorași considerente să fie respins recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții V.P., V.G., V.V. și P.L. împotriva deciziei nr. 243/A din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o modifică, în sensul că admite apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 518 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, pe care o schimbă în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea să plătească reclamanților 50.000 euro, cu titlul de daune morale, echivalentul în RON la data efectuării plății. Respinge apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice-D.G.F.P. Vrancea împotriva aceleiași sentințe. Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Vrancea împotriva deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.