ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6132/2011

Deliberând asupra recursului

civil de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 518 din 1 iulie 2010,

Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți și l-a

obligat pe pârât la plata sumei de 45.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii

Naționale a României la data plății, reprezentând daune morale. Totodată, s-a luat

act de renunțare la despăgubirile materiale.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 796/1959 a Tribunalului Militar București V.V. a fost condamnat la 7 ani închisoare

și 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru uneltire

contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 162/1963

Tribunalul Suprem a redus pedeapsa la 5 ani închisoare.

Defunctul a executat pedeapsa

în perioada 23 februarie 1959 -21 februarie 1964.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009 aceasta condamnare constituie de drept condamnare cu

caracter politic.

Potrivit art. 2 din lege

toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute

la art. 1 sunt înlăturate de drept.

Reclamanții au făcut dovada

cu acte de stare civilă că sunt în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege.

În aceste condiții sunt

îndreptățiți să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul

lor prin condamnare, acest drept izvorând din lege.

Legea nr. 221/2009 ca

și Decretul-Lege nr. 118/1990 reprezintă o

derogare de la principiul potrivit căruia caracterul

personal al

prejudiciului moral impune ca despăgubirile pentru acest prejudiciu să poată fi

cerute doar de persoana lezată.

Cu martorii audiați în

cauză R.P. și B.C. reclamanții au dovedit prejudiciul moral suferit de autorul lor

pe perioada cât a executat.

Martorii au relatat că

autorul reclamanților s-a opus colectivizării și această opoziție a condus la represalii

din partea autorităților.

În perioada detenției,

autorul reclamanților a fost mutat în mai multe locuri de detenție iar pe aceasta

perioadă a fost supus la violențe fizice și psihice, chiar torturi, înfometări și

umilințe, că de altfel toți deținuții politici.

Suferințele psihice au

continuat și după eliberare,martorii arătând că în permanență a existat o presiune

morală, în sensul că erau urmăriți de autorități.

Martorii au mai declarat

că fiind deținuți politici au suferit privațiuni întrucât nu puteau urma anumite

școli, în principal școli militare și nu puteau ocupa anumite funcții.

Față de aceste probe administrate

instanța de fond a reținut că reclamanții au dovedit prejudiciul moral suferit,

astfel că sunt îndreptățiți să solicite despăgubiri.

Ținând seama și de jurisprudența

C.E.D.O. instanța a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării

integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit.

Prin stabilirea unei sume,

nu se poate pretinde că s-au șters sau reparat daune morale, scopul acordării despăgubirilor

fiind acela de satisfacție dată persoanei lezate prin recunoașterea nedreptății

care i s-a făcut și prin condamnarea expresă a regimului față de care s-a împotrivit

autorul reclamantei.

În materia daunelor morale,principiul

reparării integrale a prejudiciului poate avea decât un caracter aproximativ, fapt

explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a

fi echivalate bănește.

Din acest motiv, instanța

sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească

o suma necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu aceea

avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Ținând seama de perioada

executată, în perioada 23 februarie 1959 – 21 februarie 1964 a executat pedeapsa

aplicata, de evoluția politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta

fiind o satisfacție morală dată celor care au lup împotriva comunismului, instanța

apreciază că suma de 45.000 euro reprezinți satisfacție echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit de autorul reclamanților urmând a admite în parte acțiunea.

În ceea ce privește daunele

materiale, s-a luat act că reclamanții au renunțat acest capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții

V.P., V.V., V.G., P.L., iar prin decizia civilă nr. 243 din 28 septembrie a Curții

de Apel Galați s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Vrancea reținându-se următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 așa cum a fost modificată

prin OUG nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 06 martie 1945-22 dec.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul a II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în

termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5000 de euro

pentru soțul/soția și descendenții de gradul I.

Potrivit art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate

și completate prin ordonanță se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare

nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării

în vigoare a ordonanței.

Reclamanții au făcut dovada

că sunt moștenitorii legali, respectiv fii ai defunctului V.V. condamnat politic

prin două hotărâri penale la pedepse privative de libertate, executând efectiv 5

ani de închisoare, fiindu-le astfel aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 modificată.

Astfel se reține că instanța

de fond a apreciat corect că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri morale

pentru condamnarea suferită de autorul lor.

În ceea ce privește cuantumul

acestor despăgubiri urmează a dispune obligarea la plata sumei maxime prevăzute

de lege având în vedere criteriile prevăzute de disp. art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Cuantumul despăgubirilor

morale a fost acordat în suma maximă prevăzută de Legea nr. 221/2009 așa cum a fost

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, situațiune în care majorarea cuantumului peste

cel prevăzut de această lege specială nu poate fi dispusă.

Chiar dacă reclamanții

au indicat în cererea de chemare în judecată ca temei de drept și dispozițiile art. 998, 999 C. civ., apărările și probatoriile pe

care le-a făcut sunt cele specifice legii speciale și nu a unei acțiuni ce are ca

temei răspunderea civilă delictuală.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții V.P., V.G., V.V. și P.L. precum și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Reclamanții au susținut

greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care au fost diminuate despăgubirilor, întrucât

nu au fost avute în vedere consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan

fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în măsura în care au fost lezate

aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a

fost afectată situația familială, profesională și socială.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

D.G.F.P. Vrancea, vizează nelegalitatea ei tot prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte, în condițiile în care se susține

că probatoriul administrat nu este apt să demonstreze prejudiciul moral reținut

cu titlu de daune.

Se susține astfel că acordarea

de daune morale, constând în sume de bani trebuie să constituie o situație de excepție

și să nu se creeze o regulă în acest sens.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Prejudiciul moral nu se

poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, care nu poate fi cuantificată

ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului precum

și ale implicației acestuia pe planul vieții profesionale ale persoanei ce invocă

existența prejudiciului.

Daunele morale ca echivalent

al prejudiciului moral constituie o componentă a pagubei invocate de către cel condamnat

pentru vătămarea intereselor personale nepatrimoniale cum ar fi libertatea de mișcare

și de exprimare, onoarea, reputația, înjosirea în societate și în familie a persoanei

respective.

Prin privarea de libertate

ca urmare a stării de detenție, drepturile și libertățile fundamentale au suferit

o atingere, serioasă, cu repercusiuni asupra vieții personale, sociale și de familie.

Deși legiuitorul nu a

conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudență

au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate

cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului

unor asemenea despăgubiri implică în mod inevitabil o doză de aproximare, instanța

fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit,

(care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate), și despăgubirile acordate,

care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele

morale, fără a se ajunge însă la situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii Convenției

Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității, în materia despăgubirilor morale

are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, iar în același timp,

despăgubirea să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici

venituri nejustificate pentru victime.

Din perspectiva celor

expuse, prin raportare concretă la datele cauzei, la starea de fapt corect reținută

de instanțele anterioare, în aplicarea efectivă a principiilor echității și proporționalității

și cu scopul de a acoperi pe cât posibil în acest mod consecințele negative suferite

de reclamanți, Înalta Curte apreciază că suma de 50.000 euro este o

măsură eficientă pentru

recunoașterea suferințelor cauzate

reclamanților, corespunde exigențelor Convenției

Europene a Drepturilor Omului, și este în concordanță cu jurisprudența constantă

a acesteia.

Pentru aceste considerente,

este fondat doar recursul

reclamanților ce urmează a fi admis cu consecința modificării deciziei recurate

în sensul obligării pârâtului să plătească reclamanților 50.000 euro cu titlu de

daune morale, echivalentul în RON la data efectuării plății, urmând ca din perspectiva

acelorași considerente să fie respins recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții V.P., V.G., V.V. și P.L. împotriva deciziei nr. 243/A din 28 septembrie

2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o modifică, în sensul că admite

apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 518 din 1 iulie 2010 a Tribunalului

Vrancea, secția civilă, pe care o schimbă în sensul că obligă pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea să plătească reclamanților

50.000 euro, cu titlul de daune morale, echivalentul în RON la data efectuării plății.

Respinge apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice-D.G.F.P. Vrancea împotriva

aceleiași sentințe.

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Vrancea împotriva deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2011.