ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4092/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4092/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 4024/91/2009 reclamanții P.G., Z.E. și Z.F. au chemat în

judecată pe pârâta Statul Român reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Vrancea solicitând obligarea la daune morale în suma de

450.000 euro.

Au

arătat în motivarea cererii că sunt moștenitorii defunctului Z.I., care a fost

condamnat prin două sentințe, respectiv, sentința penală nr. 401 din 17 mai

1953 a Tribunalului Militar Iași la 3 ani închisoare pentru favorizare la crima

de constituire în bandă teroristă și sentința penală nr. 149 din 25 martie 1959

a Tribunalului Militar Constanța la 23 de ani de muncă silnică și 10 ani

degradare civică și confiscarea totală a averii pentru uneltire contra ordinii

sociale.

Din

cele două pedepse a executat din prima sentință perioada de la 13 mai 1954 și

până la 28 noiembrie 1954 și din a doua de la data de 3 noiembrie 1958 și până

la data de 30 iulie 1964, când a fost grațiat conform Decretului nr. 411/1964.

Au

susținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare

constituie de drept condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2 toate

efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept și că potrivit art.

5 alin. (1) lit. a) persoana condamnată sau moștenitorii ei pot cere

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin

sentința civilă nr. 277 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Vrancea, a admis în

parte acțiunea civilă formulată în baza Legii nr. 221/2009 și a obligat pârâtul

la plata sumei de 100.000 euro - în echivalent lei, la data plății efective,

către reclamanți, despăgubiri pentru daune morale.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 condamnarea

autorului reclamanților constituie de drept condamnare cu caracter politic.

În

materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu

poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura

neeconomică a respectivelor daune, imposibil a fi echivalate bănește.

Ținând

seama de perioada executată din pedeapsa aplicată și de evoluția politică de

după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală

dată celor care au luptat împotriva comunismului, instanța apreciază că suma de

100 000 euro, în echivalent în lei, la data plații efective reprezintă o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul

reclamanților urmând a admite în parte acțiunea.

Împotriva

sentinței civile nr. 277 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat

apel reclamanții și pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate și

netemeinicie.

În

esență, reclamanții au susținut că daunele morale ce le-au fost acordate sunt

prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora.

Pârâtul

Statul Român a susținut, sub un prim aspect, că acțiunea reclamanților trebuia

respinsă ca inadmisibilă, întrucât legea dă dreptul doar celor care au suferit

efectiv o condamnare politică să solicite repararea prejudiciului moral astfel

cauzat, în timp ce soțul sau descendenții celui condamnat pot doar să continue

o astfel de acțiune promovată de autorul lor nu și să o pornească în nume

propriu.

Pe

fond, pârâtul a susținut că daunele morale acordate reclamanților sunt

nejustificat de mari câtă vreme aceștia nu au suportat personal o condamnare

politică, ci au formulat acțiunea în calitate de fii, iar pentru suma acordată

nu s-a ținut cont de împrejurările reale ale speței.

Prin

decizia nr. 111 din 18 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul

Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea și în

consecință; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a redus

de la 100.000 euro ia 6.600 euro în echivalent lei, cuantumul daunelor morale,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin

aceiași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamații P.G.,

Z.E. și Z.F.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut:

Sub

un prim aspect, este de precizat că prin deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din

21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art.

II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009,

astfel încât, la acest moment, temeiul juridic invocat de reclamantă prin

acțiune nu mai există.

În

aceste condiții, principala problemă juridică ce se ridică în speța de față

este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de

dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională,

după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale

instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat

neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește

posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de

persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții

acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).

Raportat

la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, există în

jurisprudență două opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării

în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată

neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost

pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147

alin. (4) din Constituția României și cea de-a doua opinie care susține că

decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în

care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de

fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja

dată o hotărâre în primă instanță.

Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care

este chemată să o urmeze în speța de față, în considerarea următoarelor

argumente:

Reclamanții

au promovat acțiunea de față la data de 4 decembrie 2009, deci înainte de

pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în speța de

față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate,

s-a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența CEDO în

privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării

deciziilor mai sus menționate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o

„speranță legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea

de la Strasbourg a statuat că în cauzele în care se reclamă nerespectarea

dreptului de proprietate, existența unor hotărâri prin care s-a dispus

retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul

dispunea de un „bun

”

la momentul la care se adresează,

ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.

Astfel

s-a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor morale

după autorul său, iar cât privește cuantumul acestora, dată fiind natura

nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea acestuia

este dificilă, rămânând la aprecierea instanței care, în virtutea principiului

reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât

pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avute anterior

condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin

moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin

condamnarea suferită.

În

speță, așa cum rezultă din probele administrate la instanța de fond, tatăl

reclamanților a fost condamnat la 23 de ani muncă silnică, 10 ani degradare

civică și confiscarea totală a averii, pentru acte de teroare, faptă prevăzută

și pedepsită de dispozițiile art. 1 lit. d) și art. 4 din Decretul 199/1990.

Suferințele

psihice au continuat și după eliberare, defunctul și familia sa fiind supuși în

permanență unei presiuni psihice, în sensul că erau urmăriți de autorități.

Instanța

de fond a acordat reclamantei suma de 100.000 de euro cu titlu de daune morale.

Fără

a avea vreun moment intenția de a subestima suferințele și greutățile cu care

s-au confruntat reclamanții și familia acestora, Curtea de Apel Galați a

apreciat, totuși, că suma acordată este nepotrivit de mare, considerând că o

sumă de 6.600 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a

compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamanții cât

și pârâtul.

I.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin

cererea de chemare în judecată.

În

susținerea motivelor de recurs s-a arătat că instanța de apel nu a arătat care

sunt criteriile de evaluare nelegale reținute de instanța de fond și nu a ținut

cont de jurisprudența CEDO în stabilirea cuantumului daunelor morale punând reclamanții

într-o poziție discriminatorie față de alte persoane care au obținut daune

morale mult mai mari.

II. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel ca fiind nelagală cu

privire la menținerea obligației Statului Roman la plata sumei de 6.600 Euro.

A

arătat că s-a făcut o aplicare greșită a deciziilor Curții Constituționale cu nr.

1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 prin care s-au declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și a art.

1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009.

A considerat că prin aceste decizii, Curtea Constituțională a

sancționat inconsecvența legiuitorului dată de multitudinea actelor normative

aflate în vigoare cu caracter reparotoriu, că reclamanții nu au o speranță

legitimă, în sensul dispozițiilor CEDO și că cererea de acordare a daunelor

morale nu are suport legal.

În

subsidiar, a susținut că instanța de apel nu a precizat criteriile ce au condus

la stabilirea sumei acordate cu titlu de daune morale.

Examinând

criticile invocate de recurenții reclamați și de recurentul pârât, înalta

Curte, constată că este fondat doar recursul pârâtului, care va fi admis, în

timp ce recursul reclamaților, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Mai întâi, se observă că deși recurenții reclamanți au

indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta

a fost indicat pur formal, în realitate nefiind formulate critici care să intre

sub incidența acestui text legal.

În esență, prin criticile formulate, reclamanții au

considerat ca nelegală decizia instanței de apel pentru neacordarea cuantumului

solicitat, cu titlu de despăgubiri morale.

La

rândul său, pârâtul, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât, în mod

greșit instanța de apel a considerat că dispozițiile deciziilor de

neconstituționalitate, pronunțate de Curtea Constituțională, cu privire la

temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu sunt aplicabile speței și a

reținut că reclamanții au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul

Protocol la CEDO.

Prin

urmare, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La

alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale,

de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se

reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011,

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330 alin. 4 C. proc. civ.

În

considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În

motivarea aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și aspectul

raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1

din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul, echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În

cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta

Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în

cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să

intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În

ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,

Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel,

s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu

alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În

consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va

admite recursul declarat de pârât, se va modifica decizia recurată, în sensul

că se va schimba în tot sentința apelată și pe fond se va respinge acțiunea

reclamanților, respingându-se ca nefondat, recursul reclamanților și

menținându-se restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vrancea împotriva

deciziei nr. 111/ A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe

care o modifică, în sensul că, admițând apelul pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Vrancea, schimbă în tot sentința nr. 277 din 22 aprilie 2010 a

Tribunalului Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea reclamanților.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge, ca nefondat, recursului reclamanților P.G., Z.E. și

Z.F. declarat împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.