ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4092/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4024/91/2009 reclamanții P.G., Z.E. și Z.F. au chemat în judecată pe pârâta Statul Român reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea solicitând obligarea la daune morale în suma de 450.000 euro. Au arătat în motivarea cererii că sunt moștenitorii defunctului Z.I., care a fost condamnat prin două sentințe, respectiv, sentința penală nr. 401 din 17 mai 1953 a Tribunalului Militar Iași la 3 ani închisoare pentru favorizare la crima de constituire în bandă teroristă și sentința penală nr. 149 din 25 martie 1959 a Tribunalului Militar Constanța la 23 de ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru uneltire contra ordinii sociale.

Din cele două pedepse a executat din prima sentință perioada de la 13 mai 1954 și până la 28 noiembrie 1954 și din a doua de la data de 3 noiembrie 1958 și până la data de 30 iulie 1964, când a fost grațiat conform Decretului nr. 411/1964. Au susținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept și că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) persoana condamnată sau moștenitorii ei pot cere despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin sentința civilă nr. 277 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Vrancea, a admis în parte acțiunea civilă formulată în baza Legii nr. 221/2009 și a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro - în echivalent lei, la data plății efective, către reclamanți, despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 condamnarea autorului reclamanților constituie de drept condamnare cu caracter politic. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil a fi echivalate bănește. Ținând seama de perioada executată din pedeapsa aplicată și de evoluția politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, instanța apreciază că suma de 100 000 euro, în echivalent în lei, la data plații efective reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanților urmând a admite în parte acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 277 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanții și pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. În esență, reclamanții au susținut că daunele morale ce le-au fost acordate sunt prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora. Pârâtul Statul Român a susținut, sub un prim aspect, că acțiunea reclamanților trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât legea dă dreptul doar celor care au suferit efectiv o condamnare politică să solicite repararea prejudiciului moral astfel cauzat, în timp ce soțul sau descendenții celui condamnat pot doar să continue o astfel de acțiune promovată de autorul lor nu și să o pornească în nume propriu.

Pe fond, pârâtul a susținut că daunele morale acordate reclamanților sunt nejustificat de mari câtă vreme aceștia nu au suportat personal o condamnare politică, ci au formulat acțiunea în calitate de fii, iar pentru suma acordată nu s-a ținut cont de împrejurările reale ale speței. Prin decizia nr. 111 din 18 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea și în consecință; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a redus de la 100.000 euro ia 6.600 euro în echivalent lei, cuantumul daunelor morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin aceiași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamații P.G., Z.E. și Z.F. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut: Sub un prim aspect, este de precizat că prin deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la acest moment, temeiul juridic invocat de reclamantă prin acțiune nu mai există. În aceste condiții, principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G.

nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010). Raportat la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, există în jurisprudență două opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării în M. Of.

a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și cea de-a doua opinie care susține că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță. Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speța de față, în considerarea următoarelor argumente: Reclamanții au promovat acțiunea de față la data de 4 decembrie 2009, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, s-a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența CEDO în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de la Strasbourg a statuat că în cauzele în care se reclamă nerespectarea dreptului de proprietate, existența unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun ” la momentul la care se adresează, ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.

Astfel s-a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor morale după autorul său, iar cât privește cuantumul acestora, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea acestuia este dificilă, rămânând la aprecierea instanței care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avute anterior condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin condamnarea suferită. În speță, așa cum rezultă din probele administrate la instanța de fond, tatăl reclamanților a fost condamnat la 23 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru acte de teroare, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 1 lit. d) și art. 4 din Decretul 199/1990.

Suferințele psihice au continuat și după eliberare, defunctul și familia sa fiind supuși în permanență unei presiuni psihice, în sensul că erau urmăriți de autorități. Instanța de fond a acordat reclamantei suma de 100.000 de euro cu titlu de daune morale. Fără a avea vreun moment intenția de a subestima suferințele și greutățile cu care s-au confruntat reclamanții și familia acestora, Curtea de Apel Galați a apreciat, totuși, că suma acordată este nepotrivit de mare, considerând că o sumă de 6.600 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâtul.

I. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată. În susținerea motivelor de recurs s-a arătat că instanța de apel nu a arătat care sunt criteriile de evaluare nelegale reținute de instanța de fond și nu a ținut cont de jurisprudența CEDO în stabilirea cuantumului daunelor morale punând reclamanții într-o poziție discriminatorie față de alte persoane care au obținut daune morale mult mai mari. II. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel ca fiind nelagală cu privire la menținerea obligației Statului Roman la plata sumei de 6.600 Euro.

A arătat că s-a făcut o aplicare greșită a deciziilor Curții Constituționale cu nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și a art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. A considerat că prin aceste decizii, Curtea Constituțională a sancționat inconsecvența legiuitorului dată de multitudinea actelor normative aflate în vigoare cu caracter reparotoriu, că reclamanții nu au o speranță legitimă, în sensul dispozițiilor CEDO și că cererea de acordare a daunelor morale nu are suport legal. În subsidiar, a susținut că instanța de apel nu a precizat criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordate cu titlu de daune morale.

Examinând criticile invocate de recurenții reclamați și de recurentul pârât, înalta Curte, constată că este fondat doar recursul pârâtului, care va fi admis, în timp ce recursul reclamaților, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, se observă că deși recurenții reclamanți au indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost indicat pur formal, în realitate nefiind formulate critici care să intre sub incidența acestui text legal. În esență, prin criticile formulate, reclamanții au considerat ca nelegală decizia instanței de apel pentru neacordarea cuantumului solicitat, cu titlu de despăgubiri morale.

La rândul său, pârâtul, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât, în mod greșit instanța de apel a considerat că dispozițiile deciziilor de neconstituționalitate, pronunțate de Curtea Constituțională, cu privire la temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu sunt aplicabile speței și a reținut că reclamanții au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO. Prin urmare, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. 4 C. proc. civ. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În motivarea aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul, echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentința apelată și pe fond se va respinge acțiunea reclamanților, respingându-se ca nefondat, recursul reclamanților și menținându-se restul dispozițiilor deciziei recurate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vrancea împotriva deciziei nr. 111/ A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o modifică, în sensul că, admițând apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vrancea, schimbă în tot sentința nr. 277 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea reclamanților. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Respinge, ca nefondat, recursului reclamanților P.G., Z.E. și Z.F. declarat împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.