ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4273/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4273/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea sub nr.

283/91/2010, reclamanta G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Vrancea, ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la daune

morale în sumă de 500.000 euro și să se constate că au fost înlăturate de drept

efectele sentinței penale nr. 11/1958 a Tribunalului Militar Constanța.

Prin sentința civilă nr. 315 din 06

mai 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral. S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, condamnarea defunctului D.I. prin sentința penală nr. 11/1958 are

caracter politic de drept.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că prin sentința penală nr. 11/1958 a Tribunalului Militar Constanța

autorul reclamantei a fost condamnat pentru delictul de instigare la rebeliune,

faptă prevăzută de art. 120 raportat la art. 258, 259, 260 C. pen.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic,

iar, potrivit art. 2 din lege, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare

cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.

Reclamanta a făcut dovada cu acte de

stare civilă că este în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind fiica defunctului

și că acesta a decedat în anul 1995.

În aceste condiții s-a reținut că este

îndreptățită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul

ei prin condamnare, acest drept izvorând din lege.

Instanța a mai reținut că în perioada

detenției, autorul reclamantei a fost mutat în mai multe locuri de detenție, iar

pe această perioada a fost supus la violențe fizice și psihice, chiar torturi, înfometări

și umilințe, ca de altfel toți deținuții politici. Suferințele psihice au continuat

și după eliberare, în permanență existând o presiune morală, în sensul că defunctul

și familia erau urmăriți de autorități, iar defunctul a rămas după detenție cu probleme

psihice.

Față de probele administrate, prima instanță

a reținut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de autorul ei, astfel

că este îndreptățită să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului acestora

având în vedere că reclamanta a beneficiat și de reparațiile acordate de Decretul-Lege

nr. 118/1990 și faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparații.

În consecință, instanța a apreciat că

suma de 80.000 RON reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit de autorul reclamantei.

Împotriva sentinței civile nr. 315 din

06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta și pârâtul, criticând-o

pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 105/A din 18

mai 2011 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, și în consecință:

A schimbat în parte sentința civilă

nr. 315 din 06 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus de

la 80.000 RON la 2.300 euro în echivalent RON la data plății, cuantumul daunelor

morale la plata cărora a fost obligat pârâtul către reclamantă; a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta

G.M.

Pentru a adopta această soluție, împărtășind

opinia ce vizează faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu își

produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza

se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care,

în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță, instanța de apel

a avut în vedere următoarele argumente:

Reclamanta a promovat acțiunea de față

la data de 29 ianuarie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Reținându-se că în speța de față este

vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, instanța de apel

a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă

la data publicării Deciziilor nr. 1358, 1360 și 1354 ale Curții Constituționale,

reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă”, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar s-a reținut că, atunci când există

o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie

de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea

deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg

în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranță legitimă

a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.

Această speranță legitimă nu poate fi

înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi,

în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.

A aprecia altfel ar însemna să se creeze

un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași

procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie

de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În aceste condiții, s-a apreciat că reclamanta

avea o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pretențiile acesteia

constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării

politice a autorului ei astfel că trebuie analizate în raport de prevederile Legii

nr. 221/2009.

Prin urmare, s-a reținut că reclamanta

are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009, și poate solicita

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică

a autorului ei.

S-a mai reținut că în aprecierea justeții

acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, instanța este obligată

să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare

politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind

lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat

anterior și de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul despăgubirilor,

raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere

și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă,

în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind că reclamanta

a beneficiat și de celelalte drepturi recunoscute prin lege victimelor regimului

comunist și că destinația finală a acordării unei compensații suplimentare este

aceea de a crea condiții de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele

victimei, în condițiile în care suferințele psihice sunt incomparabile cu un venit

bănesc, având în vedere că prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul

nu a dorit să creeze un prilej de îmbogățire fără justă cauză, ci o recunoaștere

publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referință, raportat

și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care nu condiționează constatarea

prejudiciului moral de acordarea unei compensații materiale în favoarea victimei,

instanța de apel a apreciat că o sumă de 2.300 euro este deopotrivă suficientă și

îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs, în termen legal, reclamanta G.M. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamanta G.M. a arătat următoarele:

Hotărârea instanței de apel este netemeinica

și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecata a cuantumului

daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat în

cauză.

Astfel, recurenta-reclamantă susține

că instanța face confuzie între satisfacția echitabilă acordată de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului și daunele morale din dreptul intern.

În mod nelegal și netemeinic instanța

a respins apelul și a modificat în parte sentința în sensul că a diminuat cuantumul

despăgubirilor acordate întrucât prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei

este unul imens.

În dezvoltarea criticilor formulate,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea,

arată următoarele:

Hotărârea instanței de apel este nelegală

întrucât aceasta în mod greșit a redus cuantumul despăgubirilor acordate de instanța

de fond de la 80.000 RON la 2.300 euro și nu a ținut seama că în cauză erau aplicabile

dispozițiile Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Astfel, se arată că prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în

M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

În consecință, recurentul-pârât susține

că instanța de apel în mod greșit nu a dat eficiență Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituțională incidentă în speță, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina

încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta G.M. și va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, pentru considerentele ce vor fi prezentate:

Recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, este fondat, în raport

de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor

morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune

în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost dezlegată

greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea

soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul

legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi

fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate,

declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna,

în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere

juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern

și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține

nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum, de asemenea, greșit a reținut instanța

de apel.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat

soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional

printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, pe acest aspect

sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat

de reclamanta G.M., în raport de dezlegarea dată recursului declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, Înalta

Curte constată că analiza criticii formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor

morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a

instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși

cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, Înalta Curte, având în

vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, va modifica în parte

decizia recurată, va schimba în tot sentința civilă nr. 315 din 06 mai 2010 pronunțată

de Tribunalul Vrancea, în sensul respingerii acțiunii reclamantei G.M.

Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta G.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta G.M. deciziei nr. 105/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleiași

decizii pe care o modifică în parte, astfel

Schimbă în tot sentința civilă nr. 315

din 06 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul respingerii acțiunii

reclamantei G.M.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

11 iunie 2012.