Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 11.06.2012
respins

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4273/2012

HOTĂRÂRE
11.06.2012
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4273/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea sub nr. 283/91/2010, reclamanta G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Vrancea, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la daune morale în sumă de 500.000 euro și să se constate că au fost înlăturate de drept efectele sentinței penale nr. 11/1958 a Tribunalului Militar Constanța. Prin sentința civilă nr. 315 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 80.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea defunctului D.I. prin sentința penală nr. 11/1958 are caracter politic de drept. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 11/1958 a Tribunalului Militar Constanța autorul reclamantei a fost condamnat pentru delictul de instigare la rebeliune, faptă prevăzută de art. 120 raportat la art. 258, 259, 260 C. pen. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar, potrivit art. 2 din lege, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.

Reclamanta a făcut dovada cu acte de stare civilă că este în grad de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind fiica defunctului și că acesta a decedat în anul 1995. În aceste condiții s-a reținut că este îndreptățită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul ei prin condamnare, acest drept izvorând din lege. Instanța a mai reținut că în perioada detenției, autorul reclamantei a fost mutat în mai multe locuri de detenție, iar pe această perioada a fost supus la violențe fizice și psihice, chiar torturi, înfometări și umilințe, ca de altfel toți deținuții politici. Suferințele psihice au continuat și după eliberare, în permanență existând o presiune morală, în sensul că defunctul și familia erau urmăriți de autorități, iar defunctul a rămas după detenție cu probleme psihice.

Față de probele administrate, prima instanță a reținut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de autorul ei, astfel că este îndreptățită să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului acestora având în vedere că reclamanta a beneficiat și de reparațiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 și faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparații. În consecință, instanța a apreciat că suma de 80.000 RON reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei. Împotriva sentinței civile nr. 315 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta și pârâtul, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 105/A din 18 mai 2011 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Vrancea, și în consecință: A schimbat în parte sentința civilă nr. 315 din 06 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus de la 80.000 RON la 2.300 euro în echivalent RON la data plății, cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat pârâtul către reclamantă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.M. Pentru a adopta această soluție, împărtășind opinia ce vizează faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente: Reclamanta a promovat acțiunea de față la data de 29 ianuarie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Reținându-se că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, instanța de apel a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării Deciziilor nr. 1358, 1360 și 1354 ale Curții Constituționale, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar s-a reținut că, atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.

Această speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă. A aprecia altfel ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În aceste condiții, s-a apreciat că reclamanta avea o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pretențiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului ei astfel că trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009. Prin urmare, s-a reținut că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009, și poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a autorului ei.

S-a mai reținut că în aprecierea justeții acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, instanța este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior și de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul despăgubirilor, raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind că reclamanta a beneficiat și de celelalte drepturi recunoscute prin lege victimelor regimului comunist și că destinația finală a acordării unei compensații suplimentare este aceea de a crea condiții de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele victimei, în condițiile în care suferințele psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc, având în vedere că prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogățire fără justă cauză, ci o recunoaștere publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referință, raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care nu condiționează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensații materiale în favoarea victimei, instanța de apel a apreciat că o sumă de 2.300 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.M. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta G.M. a arătat următoarele: Hotărârea instanței de apel este netemeinica și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat în cauză. Astfel, recurenta-reclamantă susține că instanța face confuzie între satisfacția echitabilă acordată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și daunele morale din dreptul intern.

În mod nelegal și netemeinic instanța a respins apelul și a modificat în parte sentința în sensul că a diminuat cuantumul despăgubirilor acordate întrucât prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei este unul imens. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, arată următoarele: Hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greșit a redus cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond de la 80.000 RON la 2.300 euro și nu a ținut seama că în cauză erau aplicabile dispozițiile Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Astfel, se arată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. În consecință, recurentul-pârât susține că instanța de apel în mod greșit nu a dat eficiență Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțională incidentă în speță, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M. și va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, pentru considerentele ce vor fi prezentate: Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Vrancea, este fondat, în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum, de asemenea, greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta G.M., în raport de dezlegarea dată recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Vrancea, Înalta Curte constată că analiza criticii formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, va modifica în parte decizia recurată, va schimba în tot sentința civilă nr. 315 din 06 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul respingerii acțiunii reclamantei G.M. Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M.

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.M. deciziei nr. 105/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleiași decizii pe care o modifică în parte, astfel Schimbă în tot sentința civilă nr. 315 din 06 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul respingerii acțiunii reclamantei G.M. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2012.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-05-18
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2637/2012
Ședința publică din 18 mai 2012 Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta N.E., a chemat în judecată pe pârâtul S
ÎCCJ 2012-03-27
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1712/2012
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 897/91/2010, reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor
ÎCCJ 2012-05-18
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3509/2012
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamanta S.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Genera
ÎCCJ 2012-05-09
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3153/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 26 aprilie 2010, reclamanta C.G. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând con
ÎCCJ 2012-10-02
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3752/2012
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2010 pe rolul Tribunalului Vrancea - secția civilă, reclamantul M.G. a chemat în judecată pâr
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă