ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4322/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4322/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 664 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.N.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

A constatat caracterul politic al condamnării dispusă

față de reclamantul L.N., prin sentința penală nr. 20 din 15 martie 1958

pronunțată de Tribunalul Regiunii a-II-a Militară.

A constatat că sunt înlăturate de drept toate

efectele sentinței penale nr. 20/1958 și a dispus obligarea pârâtului la plata

sumei de 38.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit prin

condamnare.

A respins ca nefondate celelalte pretenții bănești solicitate

pentru prejudiciul moral și contravaloarea bunurilor confiscate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2010 pe rolul Tribunalului Vrancea,

reclamantul sus menționat l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală al Finanțelor Publice Vrancea

solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța:

-să constate condamnarea politică pe care a suferit-o

prin pronunțarea sentinței penale nr. 20 din 15 martie 1958 de către Tribunalul

Militar al Regiunii a II-a Militară - Colegiul de Fond București;

-să constate că au fost înlăturate de drept toate efectele

hotărârii judecătorești respective;

-să fie obligat pârâtul la plata sumei de 600.000 euro

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;

-să se acorde despăgubiri reprezentând echivalentul în

RON a bunurilor confiscate.

În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că prin

sentința penală nr. 20 din 15 martie 1958 a fost condamnat de către Tribunalul Militar

al Regiunii a II-a Militară - Colegiul de Fond București, la 20 ani muncă silnică,

8 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de acte de

teroare, pedeapsă din care a executat 6 ani închisoare.

Potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009 condamnarea

suferită de defunct este considerată de drept, condamnare politică, toate efectele

fiind înlăturate de drept.

Acțiunea a fost motivată în drept, conform art. 4 și 5

din Legea nr. 221/2009.

Instanța de fond a reținut că a fost dispusă condamnarea

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 1 lit. d) combinat cu art. 7 din

Decretul nr. 199/1950 și art. 25 C. pen. Reclamantul L.N. a fost încarcerat la data

de 08 februarie 1958 și a fost eliberat la data de 14 aprilie 1964, ca urmare a

unui decret de grațiere, conform adresei din 24 martie 1990 emisă de I.G.P. Serviciul

Cazier judiciar. Reclamantul a executat așadar, o pedeapsă de aproximativ 6 ani

și 2 luni închisoare.

Tribunalul a reținut că, față de dispozițiile art. 1 alin.

(2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant este considerată

de drept condamnare cu caracter politic, astfel încât a reținut caracterul fondat

al primului capăt de cerere formulat de reclamant.

De asemenea, față de dispozițiile art. 2 din Legea

nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat și cel de-al doilea capăt

de cerere având ca obiect înlăturarea de drept a tuturor efectelor condamnării.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, Tribunalul

a apreciat că suma solicitată de reclamant în cuantum de 600.000 euro este exagerată,

iar suma ce trebuie acordată acestuia și care corespunde criteriului de satisfacție

echitabilă, este de 38.000 RON.

Cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere prin

care reclamantul a solicitat să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul în RON cu privire la bunurile confiscate, Tribunalul a

reținut că reclamantul nu a făcut dovada confiscării vreunui bun prin hotărârea

de condamnare, astfel încât aceste pretenții au fost apreciate, ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 664 din 05 octombrie 2010

a Tribunalului Vrancea a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, sub aspectul modului de soluționare a capătului de cerere, având

ca obiect acordarea daunelor morale.

În esență, pârâtul a susținut că reclamantul a beneficiat

și de alte drepturi recunoscute de lege ca urmare a condamnării sale politice, astfel

încât nu se mai justifică acordarea de daune morale conform Legii nr. 221/2009.

A solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a

sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 102/A din 18 mai 2011, Curtea

de Apel Galați a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

A schimbat în parte sentința Tribunalului, în sensul că

a redus de la 38.000 RON la 6.000 euro, în echivalentul în RON la data plății, cuantumul

daunelor morale la plata cărora a fost obligat pârâtul către reclamant.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile

nr. 664 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Vrancea.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a

reținut, sub un prim aspect, că prin Deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21

octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) teza I precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât,

temeiul juridic invocat de reclamanți prin acțiune nu mai există.

În aceste condiții, s-a reținut că ipoteza de analizat

a fost aceea de a se stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispozițiile

Legii nr. 221/2009, în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat

neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale, instituite prin O.U.G. nr. 62/2010,

prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii

nr. 221/2009, în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru

suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora, precum

și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).

Instanța de apel a menționat că Decizia Curții Constituționale

nu își produce efectele specifice, în cazul în care, la data publicării în M.

Of., cauza se afla pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în

care, în respectiva cauză fusese deja pronunțată o hotărâre în primă instanță, în

speță, reclamantul învestind instanța de fond cu soluționarea acțiunii de față,

la data de 10 martie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în speța

de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate,

Curtea a considerat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența C.E.D.O.

în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor

mai sus menționate, reclamantul avea sau nu un „bun" sau, măcar, o „speranță

legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin urmare, cu atât mai mult atunci când există o lege,

cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea

unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja în vigoare,

se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus

și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranță legitimă a reclamantului

de a-și vedea judecată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.

Această speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția

unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau

ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.

A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament

diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice,

în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă

și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente

neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Or, respectarea principiului egalității în fața legii

presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite.

În aceste condiții, reținând că reclamantul avea o „speranță

legitimă" în sensul art. 1 din Protocolul 1, Curtea apreciază că pretențiile

acestuia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare

a condamnării sale politice trebuie analizate în raport de prevederile Legii

nr. 221/2009.

Astfel, sub un prim aspect, Curtea de Apel a constatat

că, în mod corect, Tribunalul a reținut cererea reclamantului de acordare a daunelor

morale, ca fiind admisibilă.

În aprecierea criteriilor de acordare a despăgubirilor

la care se referă Legea nr. 221/2009 instanța are obligativitatea de a verifica

dacă, într-adevăr, solicitantul sau autorul acestuia a suferit o condamnare politică

sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită

de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior

și de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990.

Cât privește cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi

acordate cu titlu de daune morale, întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora

prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite

prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic

cât și în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste

valori au fost afectate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a

măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză a fost

afectată.

Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral

trebuie să respecte principiul rezonabilității și al echității și să corespundă

cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul

proporționalității.

Totodată, față de împrejurarea că, prin cadrul oferit

de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogățire fără

justă cauză, ci o recunoaștere publică a caracterului politic al condamnărilor din

perioada de referință, având în vedere și jurisprudența C.E.D.O., care nu condiționează

constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensații materiale în favoarea

victimei, Curtea de Apel a apreciat că suma de 6.000 euro este îndestulătoare pentru

a compensa prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare.

Împotriva deciziei nr. 102/A din 18 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a-III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie,

a declarat recurs reclamantul L.N.,

criticând-o

pentru nelegalitate, în cuprinsul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere criteriile corecte de determinare

a cuantumului daunelor morale și, în mod greșit, le-a diminuat.

Recurentul-reclamantul a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei Curții de Apel, în sensul majorării cuantumului daunelor acordate

acestuia, de la 6.000 euro, la 400.000 de euro.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea

a dezvoltat critici, în sensul că decizia Curții de Apel este nelegală,

întrucât aceasta a interpretat greșit aplicabilitatea

în speță a Deciziilor Curții Constituționale cu nr. 1358, 1360 și 1354 din octombrie

2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1),

precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009.

Totodată, recurentul-pârât a precizat în motivele sale

de recurs, circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că cererea de acordare a

daunelor morale a fost lipsită de suport legal, în lumina deciziilor mai sus invocate,

solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii Curții de Apel și respingerea

acțiunii reclamantului.

Se arată că, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, Deciziile

Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare sunt

definitive și obligatorii și că nu poate fi reținută existența unei „speranțe legitime".

Recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel,

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate

politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru

daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010,

situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție

și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Ca atare, criticile referitoare la cuantumul daunelor

morale, nu pot fi analizate, sub aspectul criteriilor aplicabile, de vreme ce, temeiul

juridic al acordării daunelor morale, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 a fost suprimat, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea

este fondat și urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Constatând că instanța de apel a făcut o greșită apreciere

a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale, având

în vedere și considerentele referitoare la obligativitatea Deciziilor Curții Constituționale,

mai sus redate, este de observat că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva

dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția

proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în pronunțarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că dreptul

la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale

și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia),

intrând sub incidența efectelor Deciziei Curții Constituționale, decizie care este

de aplicare imediată.

Nu se poate susține cu temei că, fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional,

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut

că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea

uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă

a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor

sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea Deciziei

Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare

în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate

de o manieră definitivă la momentul pronunțării Deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul

nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers

de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul, înaintea apariției Deciziei Curții Constituționale, nu

s-ar putea vorbi despre existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Constatând că instanța de apel a făcut o greșită apreciere

a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale,

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, cu consecința modificării în

parte a deciziei atacate, în sensul schimbării în tot a sentinței Tribunalului și

respingerii acțiunii, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

L.N. împotriva aceleiași decizii, conform art. 312 alin. (1) teza a-II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

a județului Vrancea împotriva deciziei nr. 102/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel

Galați, secția civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că schimbă în tot

sentința nr. 664 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Vrancea și respinge acțiunea.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.N. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.