ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3204/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3204/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04 mai

2010 sub nr. 1618/91/2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă,

reclamanții G.C. și G.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se constate condamnarea

politică pe care a suferit-o defunctul G.P., tatăl reclamanților, prin

pronunțarea Sentinței penale nr. 11 din 17 ianuarie 1958 de către Tribunalul

Militar Constanța, în Dosar nr. 19/1958; să se constate că au fost înlăturate

de drept toate efectele hotărârii judecătorești respective; să fie obligat

pârâtul la plata sumei de 400.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare; să fie obligat pârâtul la acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a bunurilor confiscate.

Prin Sentința civilă

nr. 504 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții G.C. și G.V. împotriva pârâtului Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice ce a acordat mandat de

reprezentare în proces Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului

Vrancea.

A fost constatat

caracterul politic al condamnării dispusă față de defunctul G.P. prin Sentința

penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunțată de către Tribunalul Militar

Constanța, în Dosar nr. 19/1958 și s-a constatat că sunt înlăturate de drept

toate efectele Sentinței penale nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunțată de către

Tribunalul Militar Constanța, în Dosar nr. 19/1958, față de G.P.

Au fost respinse ca

nefondate capetele de cerere prin care s-au solicitat acordarea de despăgubiri

în cuantum de 400.000 euro pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul în lei a bunurilor confiscate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin Sentința penală nr. 11 din 17

ianuarie 1958 pronunțată de către Tribunalul Militar Constanța, în Dosar nr.

19/1958, defunctul G.P., tatăl reclamanților, a fost condamnat în temeiul

dispozițiilor art. 258 - 260 C. pen. din 1936 la 6 ani de închisoare

corecțională și 2 ani interdicție corecțională, dispunându-se și confiscarea

totală a averii.

Tribunalul a

constatat că defunctul G.P. a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni

prevăzute în art. 258 - 260 C. pen., astfel că instanța nu mai este

îndreptățită să cerceteze dacă faptele săvârșite de defunctul G.P. au avut

drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie

1945, legiuitorul considerând, de drept, că toate faptele prevăzute în art. 258

- 260 C. pen. au urmărit un astfel de scop, circumstanțe în care condamnarea

dispusă este considerată, de drept, condamnare politică.

În condițiile în care

condamnarea suferită de defunctul G.P. este o condamnare cu caracter politic,

tribunalul, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 221/2009 a

constatat că este întemeiat și al doilea capăt de cerere din acțiune.

În ceea ce privește

cel de-al treilea capăt de cerere, tribunalul a constatat că reclamanții nu au

suferit personal vreo condamnare cu caracter politic, această condamnare fiind

suportată de tatăl lor, decedat în anul 1990, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009.

Astfel, tribunalul a

reținut că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu poate conduce la concluzia că reclamanții din prezenta acțiune

beneficiază de dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare de către tatăl său deoarece, pe de o parte,

interpretarea exclusiv literală nu poate sta la baza soluției întrucât nu sunt

îndeplinite o serie de condiții de validitate ale cerințelor logicii formale,

în ceea ce privește modul de redactare a textului iar, pe de altă parte,

această soluție ar putea fi trasă doar pe baza unei interpretări literale, însă

interpretarea istorico-teleologică, sistematică, logică și prin analogie nu

converg către o astfel de soluție.

În consecință, prima

instanță a constatat că este nefondat capătul trei de cerere, urmând a fi

respins în acest sens.

În ceea ce privește

cel de-al patrulea capăt de cerere, prin care reclamanții au solicitat să fie

obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a

bunurilor confiscate, tribunalul a reținut că reclamanții nu au indicat ce

bunuri ar fi fost confiscate tatălui lor prin hotărârea de condamnare, astfel

că solicitarea lor de a li se acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate

autorului lor este nefondată, urmând a fi respinsă în acest sens.

Prin Decizia nr. 67/A

din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost admis apelul

declarat de către reclamanții G.C. și G.V. și a fost schimbată în parte

Sentința civilă nr. 504 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în

ceea ce privește capătul de cerere privind plata de daune morale și, pe cale de

consecință, a fost obligat pârâtul către reclamanți la plata a 2.200 euro

(echivalentul în lei la data plății) cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, prin Deciziile nr. 1358, 1360 și 1354

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și

art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.

221/2009, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamanți prin acțiune nu

mai există.

În aceste condiții, instanța

de apel a constatat că principala problemă juridică ce se ridică în speța de

față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanții se mai pot prevala de

dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională,

după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale

instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat

neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește

posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de

persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții

acestora, până la gradul al doilea inclusiv

Raportat la această

împrejurare, instanța de apel a apreciat că decizia Curții Constituționale nu

își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of.,

cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul

în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

În speță, s-a reținut

că reclamanții au promovat acțiunea la data de 04 mai 2010, deci înainte de

pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Totodată, instanța de

apel a reținut că reclamanții aveau o „speranță legitimă" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel că pretențiile acestora constând în acordarea de

daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a

autorului lor trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

Sub un prim aspect,

Curtea de Apel a constatat că în mod greșit tribunalul a reținut că cererea

reclamanților de acordare a daunelor morale nu poate fi primită pe

considerentul că Legea nr. 221/2009 nu permite acordarea de despăgubiri

descendenților pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor.

Astfel, așa cum în

mod expres se prevede în textul art. 5 din actul normativ mai sus menționat,

orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative și repunerea în drepturi, în cazul în care prin

hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau

degradarea militară.

Prin urmare,

reclamanții, în calitate de descendenți ai autorului lor au calitate de

persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 221/2009, și pot solicita acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de tatăl lor.

Cât privește

cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale, raportat la situația de fapt

concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările

care conturează dreptul reclamanților la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce

cuantificarea acestuia se realizează în prezent, curtea de apel a apreciat că o

sumă de 2.200 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a

compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții G.C. și G.V. și de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenții-reclamanți

au criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate,

susținând că, în raport de suferințele îndurate ca urmare a condamnării cu

caracter politic, s-ar fi impus acordarea sumei de 400.000 euro cu titlu de

daune morale, și nu 2.200 euro cât a stabilit instanța de apel.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa de temei

legal a cererii reclamanților de acordare a daunelor morale, ca urmare a

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat

inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar,

recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamanților și a criteriilor de evaluare a

prejudiciului moral.

În ședința publică

din 10 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția tardivității

recursului declarat de reclamanți, excepție care va fi admisă pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 301 C.

proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă

legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ.,

neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din

dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea

dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare

mai presus de voința ei.

În speță, decizia

recurată a fost comunicată reclamanților la data de 19 mai 2011 către G.C. și,

respectiv, la data de 23 mai 2011 către G.V., așa cum rezultă din dovezile de

comunicare, care îndeplinesc toate condițiile de validitate prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la

data comunicării deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere,

prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe

zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua

când s-a sfârșit termenul), urmează a se reține că, pentru reclamantul G.C.,

termenul de recurs s-a împlinit la data de 04 iunie 2011. Cum aceasta a fost o

zi de sâmbătă, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul de recurs s-a

prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, respectiv luni, 06

iunie 2011. în ceea ce îl privește pe reclamantul G.V., pentru acesta termenul

de recurs s-a împlinit la data de 08 iunie 2011.

Reclamanții au

declarat, însă, recurs cu mult după aceste date, și anume la 28 iunie 2011,

aceasta fiind data trimiterii prin poștă a recursului, care rezultă din

ștampila de pe plicul aflat la dosar.

Reținând, așadar, că

recursul reclamanților a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte

urmează să dispună respingerea recursului acestor părți ca tardiv, făcând

astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, în raport

de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a

daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se punea în speță era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Așa cum susține și

recurentul, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

produce efecte în cauză.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor

dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține

nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod

nelegal, Curtea de Apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor

morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a

instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate

de recurent pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce privește

criticile subsidiare formulate pe aspectul cuantumului și criteriilor de

evaluare a daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile

în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a

daunelor morale.

În concluzie, față de

inexistența temeiului juridic pe care reclamanții și-au fundamentat cererea

privind acordarea daunelor morale și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) -

(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârât va

fi admis, iar decizia recurată va fi modificată, în sensul respingerii apelului

declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de reclamanții G.C. și G.V. împotriva Deciziei nr. 67/A din

18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Deciziei nr. 67/A

din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o modifică,

în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții G.C. și G.V. împotriva

Sentinței nr. 504 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS