ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1164/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 8 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin,

reclamanta L.V., în calitate de moștenitoare a tatălui său D.D., a solicitat,

în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de

M.F.P., la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru

prejudiciul moral suferit de autorul său, condamnat politic în perioada

1954-1955.

Prin sentința civilă

nr. 929 din 27 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și

a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data

efectuării plății a sumei de 15.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere probele administrate, din care a

rezultat că tatăl reclamantei, D.D., a fost condamnat la 3 ani închisoare

corecțională, prin sentința nr. 1201 din 27 iunie 1955 a Tribunalului Militar

pentru unitățile M.A.I., reținându-se în sarcina sa că a ajutat cu mâncare și

bani persoanele care s-au opus regimului comunist.

În raport de

suferințele fizice și psihice suportate de cel deținut, având în vedere faptul

că în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tatălui reclamantei i s-a acordat o

indemnizație lunară de 336 lei și aplicând criteriile de cuantificare a

daunelor morale cristalizate în practica judiciară, instanța de fond a apreciat

că suma de 15.000 euro reprezintă o indemnizație echitabilă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin

D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței

în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 98

din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-a admis apelul

pârâtului, s-a schimbat în totalitate sentința apelată și s-a respins acțiunea

formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de

neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele deciziei menționate în raport cu cauza de față, Curtea a reținut

aplicabilitatea dispozițiilor art. 47 alin. (4) și art. 147 alin. (1) din

Constituție.

Instanța a mai

reținut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, așa încât

aceste prevederi și-au încetat efectele juridice și nu mai pot fi aplicate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

Curtea a apreciat că se impune soluția admiterii apelului pârâtului, cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii.

Instanța a apreciat

că această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, deoarece

norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or,

apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

S-a mai reținut că

această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1)

pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța

de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de

recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea

cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a

făcut obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta L.V.

În motivarea

recursului, recurenta invocă excepția de necompetență a instanței de apel. În

dezvoltarea acestui motiv de apel, recurenta susține că sunt incidente

prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., din interpretarea cărora

recurenta ajunge la concluzia că hotărârea primei instanțe este susceptibilă de

recurs, nu de apel.

În ceea ce privește

aplicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

(redată de recurentă în integralitate în cuprinsul motivelor de recurs), se

arată că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii și

principiul tempus regit actum.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

primul motiv de recurs, în cadrul căruia se invocă excepția de necompetență a

instanței de apel, în realitate, din motivarea acestei excepții reiese că

recurenta susține greșita calificare a căii de atac, aspect ce s-ar încadra în

prevederile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Critica este

neîntemeiată, instanța calificând corect calea de atac ca apel, în raport de

regula instituită de art. 282 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia

hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de

apel.

Nici în raport de

valoarea obiectului pricinii nu poate fi reținută vreo greșeală a instanței de

apel în privința calificării căii de atac. Cauza are ca obiect obligarea

pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul în lei al acestei sume

fiind cu mult peste valoarea de 100.000 lei la care se referă art. 282

1

C. proc. civ.

Întrucât sentința

primei instanțe nu este o „hotărâre dată fără drept de apel”, în sensul art.

299 alin. (1) teza I C. proc. civ., aprecierea recurentei, privind calificarea

căii de atac, este greșită.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs, care se încadrează în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., problema de drept care se pune în speță este dacă textul

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la

art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată

în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în

motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În consecință, se constată nefondat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind

pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta L.V. împotriva deciziei nr. 98 din 26

ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 februarie 2012.