ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4796/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4796/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță

reclamantele L.A. și S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la data

efectuării plății, reprezentând despăgubiri morale.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat că prin sentința penală nr. 62 din 23 ianuarie

1950 pronunțată în Dosar nr. 1640/1949 a Tribunalului Militar Teritorial

Timișoara, tatăl acestora a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra

ordinei sociale la 5 ani închisoare contravențională 3 ani interdicție

corecțională, 1.000 lei cheltuieli de judecată pentru faptul că în anii 1948 - 1949

a ajutat cu armament, mâncare și informații trupele de partizani care luptau în

munți împotriva comuniștilor.

În timpul

detenției tatălui lor, numitul I.P., reclamantele și mama acestora au trăit o

viață foarte grea.

După eliberare,

tatăl reclamantelor a avut domiciliul obligatoriu pe o perioadă de încă 3 ani

în comuna Cănicea, fiind obligat să meargă săptămânal la postul de poliție

pentru a spune ce a făcut în săptămâna care a trecut .

După

eliberare a fost de asemenea marginalizat de către statul comunist

îngrădindu-i-se accesul la locuri de muncă normale pentru orice cetățean

normal.

Acest

comportament discriminatoriu din partea autorităților statului s-a răsfrânt și

asupra familiei, copiii fiind acuzați de fiecare dată când încercau să se angajeze

de faptul că tatăl reclamantelor a fost deținut politic.

Prin sentința civilă nr.

920 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 1157/115/2010

s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantele L.A. și S.I.

S-a dispus obligarea

pârâtului la plata către reclamante a sumei de 100.000 euro echivalată în lei la

data efectuării plății, reprezentând daune morale.

În justificarea

soluției, prima instanță a apreciat că prin condamnarea suferită, i-au fost

cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit

dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de

relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, s-a

reținut că lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții

private și profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării,

fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața

de familie, imaginea, și sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele

răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată și a obligat pârâtul la

plata către reclamante a sumei de 100.000 euro echivalată în lei la data

efectuării plății, reprezentând daune morale.

Împotriva

sentinței civile nr. 920 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin în Dosarul nr. 1157/115/2010 a declarat apel, în termen legal, pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Prin decizia civilă nr.

993/ A din 27 iulie 201, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin

și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamantelor L.A.

și S.I.

Pentru a

adopta această soluție instanța a analizat apelul în condițiile prevăzute de art.

287 și urm. C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr.

221/2009 și la deciziile nr. 1354 și 1358/2010 ale Curții Constituționale.

Astfel,

s-a reținut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea

Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010,

împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte

juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat

ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Față de

motivarea dar mai ales de soluția Curții Constituționale, dată în Decizia nr. 1358/2010,

instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai

există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și

admis acțiunea de către instanța de judecată.

Cum acest

temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanța de apel a admis

apelul declarat de către pârât și a schimbat hotărârea atacată în sensul că

respingerii în tot a acțiunii reclamantelor.

Împotriva acestei din

urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamntele L.A. și S.I. pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamantele au arătat că hotărârea recurată este

nelegală întrucât, în opinia acestora, Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu este aplicabila cauzelor aflate pe rol (în prima instanța

sau cai de atac ), la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual

celor înregistrate ulterior publicării sale.

Se arată astfel, că

este încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, articol care obliga la respectarea pricipiului

neretroactivitații și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătoreasca

chiar nedefinitiva.

Astfel, reclamantele solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și în consecință admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată în sensul acordării daunelor morale în

cuantumul solicitat.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare

a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată

să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu

se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de

verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27

iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurentele reclamante L.A. și S.I. sunt

nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții L.A. și S.I. împotriva deciziei nr. 993/ A din

27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.